Istorii cu talc

[Ekaterina]

Doi copilasi vorbeau in burta mamei unul cu celalalt:
- Tu crezi in viata de dupa nastere?
- Desigur! Dupa nastere trebuie sa urmeze ceva… Probabil ca ne aflam aici tocmai pentru a ne pregati pentru ceea ce urmeaza.
- Ce prostie! Dupa nastere nu urmeaza nimic. Si, de altfel, cum ar putea sa arate?
- Nu stiu exact, dar sigur va fi mai multa lumina decat aici. Poate ca vom umbla pe propriile picioare si vom manca cu propria gura…
- Ce ciudat! Nu se poate sa umbli. Iar ca sa mananci cu gura, chiar ca ar fi de ras! Doar noi mancam prin cordonul ombilical! Insa ia sa iti spun eu ceva: putem exclude viata de dupa nastere, pentru ca deja acum e prea scurt cordonul ombilical.
- Ba da, ba da, cu siguranta va fi ceva. Insa, probabil, ceva mai altfel decat ne-am obisnuit noi aici.
- Pai de acolo nu s-a intors nimeni. O data cu nasterea, viata se termina, pur si simplu. De altfel, viata nu este altceva decat o permanenta inghesuiala, intr-un intuneric profund.
- Eu nu stiu exact cum va fi daca ne vom naste, dar desigur ca o vom gasi pe mama, iar ea va avea grija de noi.
- Pe mama? Tu crezi in mama? Si dupa tine, unde ar putea ea sa fie?
- Pai oriunde, in jurul nostru. Doar traim in ea si prin ea. Fara ea, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am vazut nicicand, nici un fel de mama, asa ca e evident ca nu exista!
- Dar, uneori, cand suntem in liniste, o auzim cum canta, simtim cum mangaie lumea din jurul nostru. Stii, eu cred ca viata adevarata ne asteapta abia de acum incolo!

[cristiboss56]

O femeie bãtrâna din China avea doua vase mari, pe care le atârna de cele douã capete ale unui bãt, si le cãra pe dupã gât. Un vas era crãpat, pe când celalalt era perfect si tot timpul aducea întreaga cantitate de apa.

La sfârsitul lungului drum ce ducea de la izvor pana acasã, vasul crãpat ajungea doar pe jumãtate.
Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas si jumãtate de apã. Bineînteles, vasul bun era mândru de realizãrile sale. Dar bietului vas crãpat îi era atât de rusine cu imperfectiunea sa, si se simtea atât de rãu ca nu putea face decât jumãtate din munca pentru care fusese menit! Dupã 2 ani de asa zisã nereusitã, dupã cum credea el, i-a vorbit într-o zi femeii lângã izvor: “Mã simt atât de rusinat, pentru ca aceastã crãpãturã face ca apa sa se scurgã pe tot drumul pânã acasã!”
Bãtrâna a zâmbit… “Ai observat ca pe partea ta a drumului sunt flori,
insã pe cealaltã nu? Asta pentru ca am stiut defectul tãu si am plantat
seminte de flori pe partea ta a potecii, si, in fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi.
De doi ani culeg aceste flori si decorez masa cu ele. Dacã nu ai fi fost asa, n-ar mai exista aceste frumuseti care împrospãteazã casa.”
Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic. Însa crãpãturile si defectele ne fac viata împreunã atât de interesantã si ne rãsplãtesc atât de mult! Trebuie sa luam fiecare persoanã asa cum este si sã cãutãm ce este bun in ea.
DECI, pentru prietenii mei: va urez sa aveti o zi bunã si nu uitati sa mirositi florile de pe partea voastrã a drumului!
Morala: Crãpãtura vasului nu înseamnã sfârsitul, ci o posibilitate de a face ceva diferit! Numãrati-vã binecuvântãrile!

[cristiboss56]

http://www.youtube.com/watch?v=AmRgI...eature=related

[cristiboss56]

Contabilitate
( Marin Sorescu)

Vine o vreme
Cand trebuie sa tragem sub noi
O linie neagra
Si sa facem socoteala.
Cateva momente cand era sa fim fericiti,
Cateva momente cand era sa fim frumosi,
Cateva momente cand era sa fim geniali,
Ne-am intalnit de cateva ori
Cu niste munti, cu niste copaci, cu niste ape
(Pe unde-or mai fi? Mai traiesc?).
Toate acestea fac un viitor luminos -
Pe care l-am trait.
O femeie pe care am iubit-o
Si cu aceeasi femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.
Un sfert de ani de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,
A caror intelepciune am eliminat-o treptat.
Si, in sfarsit, o soarta
Si cu inca o soarta ( de unde-o mai fi iesit?)
Fac doua (Scriem una si tinem-una,
Poate, cine stie, exista si viata de apoi).


Va doresc timp!!!
"… Hai ca ma grabesc.''

N-am timp sa zambesc astazi, daramite sa mai fiu si fericit? Ce?! Asta e cea mai frumoasa zi de toamna? Hai, dom'le, lasa-ma cu prostiile! Nu vezi ca am treaba, ca ma grabesc! Nu am timp. Trebuie sa ajung la munca, sa fac rapoarte, sa le dau mai departe, sa ma plimb in sedinte. Cum adica, sa ma bucur? Pai, cum? Sa ma bucur asa, din nimic? Hai, dom'le, fii mai serios. N-am eu timp de asa ceva." Recunosteti macar in parte discursul? N-a fost, fiecare dintre noi, cel putin o data, personajul principal al unei asemenea povesti?
"N-am timp!" este, de departe, slagarul vremurilor noastre. Si boala oamenilor moderni care suntem.
N-avem timp de zambit sau de sperat, n-avem timp de cladit caractere sau definitivat personalitati, n-avem timp sa fim curajosi, n-avem timp sa ne stapanim propria viata. Avem timp doar cat sa ne plangem ca n-avem timp.

Traim pe fuga, iubim pe fuga, nu ajungem bine intr-un loc si deja ne gandim la cum arata urmatorul. Fast food, shortcut, coffee to go, totul e viteza, toate se fac pe repede-inainte. Unde e rabdarea de a contempla? Unde e nevoia de a reflecta? Unde e delectarea?

Avem electrocasnice pentru toate nevoile, care sa faca ele treaba in locul nostru. Avem lifturi care ne urca mai repede etajele. Avem becuri care se aprind la o simpla bataie din palme. Toate, menite sa ne usureze viata, sa ne ofere secunde pretioase. Si, cu toate astea, avem tot mai putin timp. Ce paradox fenomenal, nu credeti?

Mai trist este, insa, ca nu traim, iar ce n-am trait la timp, spunea Octavian Paler, nu mai traim niciodata. Asadar, timpul trece si noi ne trecem odata cu el... daca nu facem o schimbare. In viata noastra, in programul nostru, in lista de prioritati. Nu exista solutii corecte sau universale. Exista doar oameni si alegerile lor.
Prin urmare, esti ceea ce esti datorita alegerilor pe care le faci si fiecare alegere iti poate schimba viata in bine sau rau. Chiar si atunci cand nu alegi, de fapt ai ales sa nu alegi. Fiecare alegere iti influenteaza prezentul si viitorul, al tau si al celorlalti.

Si trebuie sa alegem acel ceva care ne implineste, care face sa simtim timpul ca trecut cu folos. Cand va dati seama cum se face asta, sa ma invatati si pe mine.

Asadar…

Va doresc timp. Timp petrecut langa cei dragi (si trecatori), timp sa va zambeasca sufletul, timp sa munciti cu drag. Daca nu gasiti timp pentru toate astea, mai taiati din timpul acela pe care-l petreceti incruntati sau judecandu-i pe altii. Sau tinand suparari cu zilele. Sau incercand sa-i schimbati pe ceilalti, in loc sa-i acceptati asa cum sunt!!!!

Dar, mai ales, va doresc timp sa (re)descoperiti ce e cu adevarat important pentru voi. Cu cat mai repede, cu atat mai bine, caci, nu degeaba scria Marin Sorescu, "vine o vreme cand trebuie sa tragem sub noi o linie neagra si sa facem socoteala." Si cine poate sti cat de devreme sau de tarziu vine vremea noastra?

...FOARTE IMPORTANT!
ATI GASIT TIMP PENTRU VERSURILE DE MAI SUS?
DACA NU...PACAT!!!!!!!!!

[cristiboss56]

Povestea brutarului şi a lăptarului

Într-una din zile, un negustor de produse lactate primeşte o citaţie pentru a se prezenta la judecătorie, fiindu-i intentat un proces de către brutarul său. Omul, foarte îngrijorat, se tot întreba oare cu ce-o fi invinuit…
Brutarul însă ştia cu ce, şi încă cum!
Acesta din urmă îl bănuia pe lăptar că îl înşeală la cântar când cumpără de la el unt. Aşa că nu o dată, după ce lăptarul îi aducea kilogramul de unt şi pleca, cântărea imediat marfa în prezenţa unor martori.
Într-adevăr, bănuielile sale erau justificate. Ba primea 900g, ba 800g, au fost cazuri când a primit şi 750 g de unt în loc de 1 kg.
În ziua judecăţii, judecatorul îl întreabă pe negustorul de lactate:
- Spune, dumneata ai cântar cu care să cântăreşti untul ce-l dai brutarului?
- Nu, domnule judecător, nu am.
- Păi atunci cum pretinzi că îi cântăreşti untul?
- Păi… să vedeţi… eu am o balanţă, pun pe o parte a balanţei pâinea de un kilogram pe care o cumpăr de la brutar, iar pe cealaltă parte pun unt până ce balanţa se echilibrează….

Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii,
faceţi-le şi voi la fel!

[cristiboss56]

Să deschizi uşile fără FRICĂ …


Într-o ţară aflată în război, era un rege care înspăimânta pe prizonierii săi, nu-i omora…
Îi ducea într-o sală în care era un grup de arcaşi de o parte şi o uşă imensă din fier de cealaltă parte, deasupra căreia se vedeau sculptate figuri acoperite de sânge…
În această sală, îi punea să formeze un cerc şi le spunea: puteţi alege între a muri săgetaţi de arcaşii mei sau a trece prin această uşă…
În spatele acestei uşi EU VĂ VOI AŞTEPTA…Toţi alegeau să fie omorâţi de arcaşi…
După terminarea războiului, un soldat care servise în slujba regelui mult timp, se adresă regelui:
- Sire, pot să vă întreb ceva?
- Spune, soldatule.
- Sire, ce se află în spatele uşii?
Regele îi răspunse:
-Mergi şi vezi tu însuţi!!!
Soldatul deschise înspăimântat uşa şi, pe măsură ce o făcea, intrau raze de soare şi lumina invadă sala… Şi, în cele din urmă, surprins, descoperi…că uşa se deschidea în faţa unui drum care conducea spre LIBERTATE !!!
Soldatul, vrăjit, îşi privi regele, care îi spuse:
- Eu le dădeam ocazia să ALEAGĂ dar, din teamă, preferau să moară decât să rişte să deschidă această uşă!!!
Câte uşi nu deschidem de teama de a nu risca?
De câte ori nu ne pierdem libertatea şi murim înlăuntrul nostru, doar pentru că ne este teamă să deschidem uşa visurilor noastre?

[cristiboss56]

Povestea toamnei


Într-un ţinut îndepărtat trăia Bătrânul Anotimpurilor, cu cele patru fiice ale sale – Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare era de o frumuseţe aparte, iar bătrânul le iubea pe fiecare la fel de mult, erau lumina ochilor săi. La vremea potrivită, marele Ceas al Timpului, care guverna acea împărăţie, a arătat că era momentul ca cea de-a treia fiică să-şi înceapă călătoria spre ţinuturile locuite de oameni. Urma să le aducă acestora multe şi bogate daruri, pe care le pregătise din timp – culori din cele mai blânde şi luminoase luate de la Pictorul magic, flori delicate şi înmiresmate de la Florarul împărăţiei, ploi mănoase şi bogate din Cămara cerului, roade gustoase de la Grădinarul Şef şi multe, multe altele.
Dar Toamna nu prea era mulţumită, şi-ar fi dorit şi altceva – ceva care să o facă şi mai frumoasă şi iubită de oameni.
- Dar eşti minunată, îi spuse tatăl, ce ţi-ai putea dori mai mult?
- Aş vrea, se gândi îndelung fata……ca Soarele să strălucească doar pentru mine.
- Dar acest lucru nu e posibil, Soarele e prietenul vostru, deci şi al surorilor tale. Lumina sa nepreţuită vă însoţeşte pe fiecare în călătoria voastră.
- Dar eu vreau ca Soarele să fie doar al meu, de fapt…….să fiu chiar eu Soarele.
- Ce gând mai e şi acesta? întrebă mirat Bătrânul Anotimpurilor. Ţi-am explicat, frumuseţea ta e dată de veşmintele deosebite pe care le porţi şi toate darurile cu care eşti împodobită.
- Dacă nu vrei să-mi faci pe plac şi să porunceşti Soarelui ce ţi-am spus, atunci anul acesta nu mai plec în călătorie. Şi nu-mi pasă ce vor crede oamenii.
Văzând că fiica sa rămase îndărătnică în hotărârea sa şi nu mai putu să facă nimic pentru a o îndupleca, bătrânul se retrase pentru a cugeta. Fiica sa devenise mândră şi foarte aprigă în dorinţele ei. După un timp, o chemă la sine şi îi spuse:
- Dacă vei pleca la vremea potrivită, când te întorci te voi îmbrăca în cea mai frumoasă haină din câte au existat vreodată. E o haină cum nu există alta pe lume. Dar ai de făcut un singur lucru – să aduni în coşul tău toate razele de soare. Şi când le vei strânge pe toate vei străluci mai frumos ca niciodată, căci vei fi îmbrăcată în haina Soarelui.
Şi de atunci Toamna încearcă în fiecare an să adune cât mai multe raze de soare, pentru a primi de la tatăl său haina cea minunată. Dar, Soarele deseori se retrage în spatele norilor, se ascunde printre copaci, între ramurile şi frunzele lor, printre flori, aleargă mai iute ca vântul, nu se lasă prins defel.
Căci razele sale sunt doar pentru acei care nu sunt mândri iar frumuseţea pentru cei care nu au îndrăzneala de a se crede Soare.