Istorii cu talc

[cristiboss56]

Aflat pe cale, prin pustie, Moise s-a oprit să se odihnească, sub un tufiş, nu departe de o fântână. Un alt drumeţ s-a oprit să se răcorească. Când s-a aplecat să bea apă, călătorului i-a căzut punga cu bani, de la cingătoare şi fără să bage de seamă că a pierdut punga, omul a plecat din nou la drum.
La scurt timp, după aceea a sosit un al doilea călător. El a văzut de îndată punga cu bani. A luat-o, bucuros nevoie mare, a privit în toate părţile şi pentru că nu avea cui s-o înapoieze, a băut apă şi a plecat mai departe.
Puţin mai târziu un al treilea om s-a oprit la fântână. El a băut apă îndelung, s-a răcorit şi apoi s-a tras la umbră, lângă fântână şi a adormit, căci era foarte ostenit.
După o vreme, primul călător a descoperit, că-i lipsea punga şi dându-şi seama că numai la fântână o putea pierde, s-a întors degrabă. Furios l-a trezit pe cel, care dormea şi i-a cerut punga cu bani. Cum acela nu ştia nimic despre punga cu bani, s-au luat la ceartă, iar cel ce pierduse banii, l-a omorât pe cel de al treilea călător. Apoi a plecat la drum supărat.
Martor nevăzut la toate acestea Moise, foarte nedumerit i-a strigat lui Dumnezeu:
–Vezi, de aceea nu cred oamenii în tine! Este prea mult rău şi nedreptate în lume! De ce a trebuit ca primul călător să piardă banii şi apoi să devină ucigaş? De ce a trebuit ca al doilea să găsească punga şi crezând-o un dar ceresc, să plece cu ea? Al treilea era cu totul nevinovat, de ce a trebuit să moară?
Iar Dumnezeu i-a răspuns:
–Îţi mai explic o singură dată, dar n-o voi face la fiecare pas. Primul om era fiul unui hoţ, care îl furase pe tatăl celui de al doilea călător, care găsind punga, n-a luat decât ceea ce i se cuvenea. Al treilea era un ucigaş, care îşi ascunsese aşa de bine fapta, încât n-ar fi fost niciodată descoperită de oameni şi care astfel şi-a primit pedeapsa. Totdeauna există un sens şi justeţe în tot ceeace se întîmplă, chiar şi atunci, când tu nu le vezi, ori nu le înţelegi.
Credinţa în adevărul şi dreptatea lui Dumnezeu este taina pătrunderii Adevarului din jurul nostru…

[glykys]

În prealabil postat de cristiboss56

Aflat pe cale, prin pustie, Moise s-a oprit să se odihnească, sub un tufiş, nu departe de o fântână. Un alt drumeţ s-a oprit să se răcorească. Când s-a aplecat să bea apă, călătorului i-a căzut punga cu bani, de la cingătoare şi fără să bage de seamă că a pierdut punga, omul a plecat din nou la drum.
La scurt timp, după aceea a sosit un al doilea călător. El a văzut de îndată punga cu bani. A luat-o, bucuros nevoie mare, a privit în toate părţile şi pentru că nu avea cui s-o înapoieze, a băut apă şi a plecat mai departe.
Puţin mai târziu un al treilea om s-a oprit la fântână. El a băut apă îndelung, s-a răcorit şi apoi s-a tras la umbră, lângă fântână şi a adormit, căci era foarte ostenit.
După o vreme, primul călător a descoperit, că-i lipsea punga şi dându-şi seama că numai la fântână o putea pierde, s-a întors degrabă. Furios l-a trezit pe cel, care dormea şi i-a cerut punga cu bani. Cum acela nu ştia nimic despre punga cu bani, s-au luat la ceartă, iar cel ce pierduse banii, l-a omorât pe cel de al treilea călător. Apoi a plecat la drum supărat.
Martor nevăzut la toate acestea Moise, foarte nedumerit i-a strigat lui Dumnezeu:
–Vezi, de aceea nu cred oamenii în tine! Este prea mult rău şi nedreptate în lume! De ce a trebuit ca primul călător să piardă banii şi apoi să devină ucigaş? De ce a trebuit ca al doilea să găsească punga şi crezând-o un dar ceresc, să plece cu ea? Al treilea era cu totul nevinovat, de ce a trebuit să moară?
Iar Dumnezeu i-a răspuns:
–Îţi mai explic o singură dată, dar n-o voi face la fiecare pas. Primul om era fiul unui hoţ, care îl furase pe tatăl celui de al doilea călător, care găsind punga, n-a luat decât ceea ce i se cuvenea. Al treilea era un ucigaş, care îşi ascunsese aşa de bine fapta, încât n-ar fi fost niciodată descoperită de oameni şi care astfel şi-a primit pedeapsa. Totdeauna există un sens şi justeţe în tot ceeace se întîmplă, chiar şi atunci, când tu nu le vezi, ori nu le înţelegi.
Credinţa în adevărul şi dreptatea lui Dumnezeu este taina pătrunderii Adevarului din jurul nostru…

Ba eu stiu pilda altfel, Cristi.
In primul rand ca e relatata foarte frumos de parintele Cleopa, cu harul sau de povestitor. Moise nu e Moise, e un calugar imbunatatit care voia sa afle judecatile Domnului si era cam cartitor, dar nu conteaza asta...
Sirul de intamplari e cam acelasi, vine ingerul apoi si ii spune: vezi ce lucruri frumoase si drepte a facut Dumnezeu, in timp ce astuia i se pare ca s-au intamplat numai nedreptati, dar morala e alta:
Omul care pierduse punga era un boier hapsan, al doilea era vecinul lui, care, din cauza saraciei, fusese nevoit sa ii vanda livada boierului, care profitase de el si ii daduse mai putin decat facea. Omul s-a rugat lui Dumnezeu sa ii faca dreptate, iar in punga aceea pe care boierul o pierduse erau exact banii care ii trebuiau. Deci Dumnezeu i-a ascultat rugaciunea si i-a facut dreptate.
Al treilea era un mosneag, care, se spune la parintele Cleopa, era el bun, dar avea un pacat care nu l-ar fi lasat sa ajunga in rai: in tinerete, trecuse peste un pod si auzise niste strigate de ajutor. Cum nici nu i-a pasat, omul respectiv a murit din cauza lui. Si-a ispasit insa pacatul, prin faptul ca a fost si el ucis de unul caruia nu i-a pasat de strigatele sale de ajutor, pentru ceva ce nu facuse. Deci a ispasit in lumea aceasta si ajunge in rai.
Iar primul om, posesorul pungii, spune parintele Cleopa, dupa ce l-a ucis pe mosneag, a inceput sa il caute. Cand si-a dat seama ca nu sunt banii la el si ca a omorat om nevinovat, a inceput sa se caiasca. Si ii spune ingerul calugarului: in drum spre casa, va intalni un om amarat caruia ii va da calul, iar mai apoi isi va vinde toate ale sale si se va calugari. Si va sta in manastire 40 ani si asa il va ierta Dumnezeu pentru crima si pentru toate pacatele lui. Deci se va mantui si el...

E asa frumoasa pilda aceasta, minunat modul prin care Dumnezeu lucreaza prin noi si pentru noi!

[cristiboss56]

Cele două pietricele se lăudau de dimineaţa până seara: Noi suntem copiii cerului! Păstraţi distanţa! Noi avem sângele albastru! Desigur, îşi spuneau, vom fi pe coroana reginei Olandei sau în inelul prinţului de Galia. Ne aşteaptă o viaţă frumoasă: case luxoase, baluri, petreceri.
Într-o bună dimineaţă, un om s-a aplecat şi a cules cele două pietricele albastre. Ura! – au strigat ele. Am plecat! Ce timpuri bune ne aşteaptă! Dar au fost puse într-o cutie, împreună cu alte pietre colorate. Mai târziu, o mână le-a luat şi le-a aşezat cu necuviinţă pe un zid, în mijlocul altor pietre, pe o suprafaţă de ciment foarte lipicioasă. Hei, fii mai delicat, strigau cele două pietricele albastre, suntem pietre preţioase. Drept răspuns, câte o lovitură de ciocan le-a fixat definitiv.
Timpul trecea încet iar cele două pietricele nutreau un singur gând: să fugă. Au zărit un firicel de apă ce se prelingea pe acolo şi l-au rugat: Strecoară-te sub noi, te rugăm, şi desprinde-ne de pe acest zid nenorocit! Apa, uşor-uşor, a reuşit să fărâme câte puţin cimentul. După câteva luni cele două pietricele au putut să se mişte. Într-o noapte cele două pietricele au căzut pe pământ. Suntem libere – au strigat în culmea fericirii.
Însă, jos fiind, au putut vedea zidul pe care era un mozaic superb. Mii de pietricele viu colorate şi aurite formau chipul Sfintei Fecioare Maria. Era cea mai frumoasă imagine pe care cele două pietre o văzuseră vreodată. Dar ceva îi lipsea… Faţa, chipul blând şi dulce al Maicii Domnului, părea oarbă, căci îi lipseau ochii.
Oh, nu, au exclamat amândouă, dându-şi seama de grozăvie. Ele fuseseră tocmai ochii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Îşi imaginau acum cât de bine se potriveau acolo, cât de frumos trebuie să fi strălucit şi cât de mult trebuie să fi fost admirate de oameni. Regretau acum fapta lor nesăbuită, dându-şi seama ce nechibzuite au fost.
La fel, fiecare dintre noi are un loc al său în lume bine stabilit de Dumnezeu: unul poate fi ales pentru a fi un meşter bun, altul pentru a fi preot, iar o fată pentru a fi mamă a multor copii. Să nu uităm că fiecare dintre noi este aşezat de Dumnezeu acolo unde îi este locul şi că tocmai în acel loc, rânduit de Dumnezeu, este cel mai frumos şi mai potrivit să fie.

[cristiboss56]

CREDINŢA



Cine-i mai fericit?

Un necredincios, care îndelungă vreme a fost un asupritor al creştinilor, trimise pe fiul său la unul din preoţi, cu rugămintea să-l înveţe religia creştină, ca apoi să-l boteze.

Preotul, mirat, s-a dus la părintele copilului şi l-a întrebat:

-„Cum, e adevărat că vrei să învăţ pe copilul tău religia lui Hristos?”

-„Da”, răspunse necredinciosul.

-„Glumeşti?” îl mai cercă preotul.

Dar el zise cu glas înmuiat de tristeţă:

-„Nu glumesc, ci doresc ca fiul meu să fie mai fericit ca mine”.



„E bine aşa”…

Un bogat plin de credinţă avea o nevastă necredincioasă.

Orice i s-ar fi întâmplat, bogatul zicea: „E bine aşa”. Într-o zi, amândoi treceau printr-o pădure, având la ei o mare sumă de bani, pe care o duceau drept danie la mănăstire.

Pe drum, o creangă răzleaţă de la un copac, prinse lanţul de mărgele scumpe de la gâtul femeii, risipindu-le. Opriră trăsura. Bărbatul zise: „E bine aşa”, dar femeia, cu răbdarea pierdută, se văicărea, căutându-şi mărgelele prin praful drumului.

Pe când stăteau acolo, veni în goană spre ei, pădurarul care păzea pădurea aceea şi le zise:

-„Întoarceţi repede trăsura îndărăt, că chiar acum am primit veste că la capătul pădurii vă aşteaptă nişte tâlhari să vă prade. Dacă nu aţi fi întârziat, aţi fi fost în mâinile lor.”

Întoarseră trăsura şi porniră în grabă. Bărbatul zise femeii:

-„Ai văzut că a fost bine aşa?”

Femeia nu mai zise nimic, ci mulţumi lui Dumnezeu care îi ferise de tâlhari.



Beţivul si nevasta lui

O femeie credincioasă avea un bărbat beţiv.

Mai în fiecare seară, el venea beat acasă şi asuprea pe nevastă-sa şi pe copii.

Femeia, în loc să-l urască pentru faptele lui, dimpotrivă: se ruga necontenit lui Dumnezeu să-l întoarcă pe calea cea bună.

Bărbatul, cu cât vedea pe femeia lui supusă şi bună, cu atât se înfuria mai tare şi o bătea fără milă.

Într-o zi, el, ieşindu-şi din fire, răcni la ea:

-„De ce taci? De ce nu mă loveşti şi tu pe mine? De unde ai tu puterea asta?”

Iar femeia îi răspunse:

-„Puterea asta o am de la Domnul Iisus!”

Atunci omul, înfrânt şi ruşinat, îi zise:

-„Tot tu eşti mai tare ca mine!”

Şi din ziua aceea, bărbatul s-a întors la calea cea bună, pe urma bunătăţii şi rugăciunilor nevestei sale.



O iconiţă mică şi mai mulţi ruşi

În vremea marelui război, un soldat austriac a căzut prizonier la ruşi.

Soldatul acesta credea cu putere în Maica Domnului şi, când a plecat la război, şi-a atârnat de gât, sub haină, o iconiţă a Maicii Domnului, dăruită de mama lui.

Ruşii se purtau foarte aspru cu prizonierii austrieci. Prinzând pe acest soldat, îi sfâşiară hainele de pe el şi se pregăteau să-l bată. El ceru ajutor Maicii Domnului. Despuindu-l, ruşii dădură cu ochii de iconiţa del a gâtul prizonierului.

De îndată, se opriră: iconiţa strălucea cu putere. Atunci, fără să vrea, începură asupritorii să se închine la iconiţă. Mai veniră şi alţi ruşi şi, cum veneau, se închinau şi ei. Pe urmă, luară pe prizonier şi-l îngrijiră, purtându-se bine cu el.

Şi aşa, cu ajutorul Maicii Domnului, soldatul acela a scăpat teafăr din război, iar când a ajuns acasă, a povestit tuturor minunea aceasta.



Ce-mi este mie lumea aceasta?

Valent, împăratul eretic, trimise într-o zi la Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii, pe dregătorul Modest, să-l îngrozească cu grele ameninţări, de nu va da biserica dreptcredincioasă în mâinile ereticilor arieni. Atunci Sfântul Vasile a zis lui Modest:

-„Vrei averile mele? Ia-le: pe mine nu mă vor sărăci, pe tine nu te vor îmbogăţi. Zdrenţele de pe mine şi ceasloavele mele chibzuiesc că nu-ţi fac nevoie. De izgonire nu mă tem: tot pământul e al lui Dumnezeu. De caznele la care vei fi vrând să mă pui, nici o grijă nu port, ci mai vârtos ţi-oi mulţumi, căci mai degrabă mă vei trimite astfel la Dumnezeu.”

Modest a mers la împărat şi i-a spus acestea. Împăratul văzând o asemenea mare virtute, a poruncit să-l lase în pace.



„Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”

Un călător mergea odată printr-un ţinut cald, ai cărui locuitori nu văzuseră niciodată un râu îngheţat. Călătorul le spunea cum îngheaţă apele iarna şi cum poţi merge cu piciorul sau cu căruţa pe gheaţă ca şi pe drum. Deşi nu văzuseră niciodată asemenea lucru, oamenii aceia crezură pe călător, cunoscându-l ca pe un om înţelept şi cinstit.

Aşa e şi cu aceea ce ne spune Dumnezeu.

Dacă putem crede pe un semen al nostru despre lucruri pe care nu le-am văzut - cu atât mai mult cuvânt trebuie să credem pe Dumnezeu, care nu minte niciodată.



Pomul cu roade

Un om credincios fiind asuprit de necredincioşi, merse într-o zi la duhovnicul său şi i se plânse, zicându-i:

-„Ce au cu mine, părinte, de nu mă lasă în pace?”

Părintele, un om bătrân şi plin de înţelepciune, îl luă şi îl duse în grădină. Acolo se aflau şi pomi roditori şi alţii neroditori.

-„lată fiul meu, ai aici pilda vieţii. Crezi tu oare că aruncă cineva cu pietre în pomii aceştia cari au numai frunze? Nu, fiule - oamenii aruncă cu pietre numai în pomii cu roade. Fii vesel că te asupresc oamenii - căci asemeni pomului cu roade eşti.”

De-atunci, omul acela nu s-a mai văitat de asupririle semenilor.



Corbul alb

Într-o zi, în mijlocul corbilor, s-a aflat unul alb.

Când l-au văzut, corbii cei negri au început asupra lui un croncănit nemaiauzit:

-„Ce cauţi în mijlocul nostru? Cine eşti tu? Ai venit să ne ruşinezi?'”

Corbul cel alb nu înţelegea de ce se pornise prigoana aceasta împotriva lui.

Pe urmă, a înţeles el că toate acestea erau din pricină că nu semăna cu ei.

Aşa se întâmplă şi cu omul credincios care-şi duce viaţa între necredincioşi.

Corbul cel alb este o necontenită dojană pentru cei negri.



Publicat de :

tatiana codrut

[cristiboss56]

Faptele credinţei

De câte ori începem un an, o lună, o zi, bine este să ne întrebăm pe noi înşine: „Ce lucruri bune am făcut? Ce lucruri rele am săvârşit? Ce ajutor am dat semenului meu în suferinţă? De câte ori m-am îmbătat? De câte ori am suduit? Ce minciuni am grăit? Pe câţi am înşelat? De câte ori am călcat pragul crâşmei şi de câte ori pe acel al bisericii?”

Nespus de multe şi pline de învăţătură răspunsuri vom căpăta la aceste întrebări.



Oarba care vede

Într-o ţară trăia o femeie care până pe la patruzeci de ani dusese o viaţă păcătoasă. Cu toate că avea ochi trupeşti buni, ea nu vedea cu duhul. Era o oarbă sufleteşte şi, din pricina aceasta, ducea o viaţă ticăloasă. Ducând o asemenea viaţă, s-a îmbolnăvit şi şi-a pierdut vederea. Atunci s-a petrecut o minune.

A început, în orbirea ei, să vadă bine cu ochiul lăuntric.

Şi şi-a văzut, astfel, toate păcatele mai dinainte.

Într-o zi, nişte vecini o căinau, zicându-i: -„Sărmana de tine!”

Ea însă, le-a răspuns:

-„Nu-s de plâns, dragii mei. Eram de plâns când vedeam. Dumnezeu mi-a trimis această învăţătură ca, nemaivăzând cu ochii trupului, să văd cu cei ai sufletului. Acuma văd ce grele păcate am făcut, nu mă plângeţi pe mine, ci pe cei cari cu toate că văd, sunt orbi!”

Iată ce învăţătură luminoasă poate ţine o femeie oarbă.



Cele două spice

Cu omul bun şi credincios se întâmplă ca şi cu spicul plin.

Soarele coace spicul plin, pe când pe cel gol îl usucă. Aşa şi Dumnezeu: ajută pe cel credincios, îl „coace” în vrednicie şi în credinţă, pe când cel necredincios se „usucă” în păcate, ajungând în netrebnicie.



Cum e mai bine?

Un necredincios era căsătorit cu o credincioasă.

Ei aveau o fată.

Într-o zi fata se îmbolnăvi greu şi, simţind că se apropie moartea, luă într-o mână măna tatălui şi în cealaltă pe a mamei.

Le zise:

-„Tată, tu m-ai crescut în necredinţă, tu mamă în credinţă. Dacă e să mor, întru care să mor?”

Tatăl, plin de căinţă şi cu lacrimi în ochi, îi răspunse:

-„De este să mori, mori în credinţa mamei tale!”

Fata s-a însănătoşit, iar tatăl s-a întors la credinţă.



Pânza şi sufletul

Un preot se plimba pe malul unui râu.

La un loc, întâlni pe o credincioasă de-a lui, spălând în râu.

O întrebă:

-„Ce ai înţeles, femeie, din propovăduirea mea de duminica trecută?”

Femeia răspunse sincer:

-„N-aş putea lămuri...”

Preotul se mâhni şi-i zise:

-„Atunci am vorbit zadarnic pentru d-ta...”

Femeia, care era o bună credincioasă, îi răspunse, arătând pânza ce spăla:

-„Pânza pe care apa o face aşa de curată, ştie ea ceva de apă? De ajuns că apa trece prin ea şi-o face albă... Aşa şi cu predica sfinţiei tale... De ajuns că trece prin sufletul meu şi îl curăţă...

Preotul se înveseli şi lăudă pe femeia credincioasă.



Cine are urechi, să audă!

Un om spunea într-o zi unor prieteni:

-„Pe mine m-a întors la credinţă o muscă.”

Miraţi, prietenii ziseră:

-„Cum aşa?”

Omul povesti:

-„Eu la biserică mă duceam când şi când, dar mai mult să ascult cântările. Când începea preotul să vorbească, îmi astupam urechile cu degetele. Într-o duminică, stând aşa, în împietrire, o muscă mi se puse pe nas. O dădui de o parte şi iar îmi astupai urechile. Ea s-a întors din nou şi iar am alungat-o... Dar tocmai atunci, auzii vorbele: „Cine are urechi de auzit, să audă!”. Aşa de tare m-au atins în suflet aceste vorbe, că n-am mai dus degetele la ureche... Şi de-atunci, mi s-au deschis şi urechile duhului, şi m-am întors la credinţă... Şi iaca aşa, o muscă m-a adus la Domnul.



„Stau la uşă şi bat…”

Într-o familie de oameni credincioşi din Scandinavia, tatăl obişnuia ca în fiecare seară să citească din Biblie tuturor celor din casă adunaţi în jurul mesei.

Într-o seară, tatăl deschise şi citi vorbele Mântuitorului: „Iată Eu stau la uşă şi bat.” Auzind acestea, copilul cel mai mic al casei se sculă repede şi, pe deplin încredinţat că aşa este precum citise tatăl, se duse către uşă să deschidă.

Tatăl îi zise:

-„Ce vrei să faci?”.

Copilul răspunse:

-„Mă duc să deschid Domnului, că dacă nu mă duc, El pleacă”.

Toţi ai casei se cutremurară de credinţa copilului.

Aşa trebuie să ne grăbim şi noi să deschidem uşa inimii noastre, Celui ce ne spune fără încetare şi cu dragoste: „Iată Eu stau la uşă şi bat.”



Un rotar care nu este rotar

Într-o zi, un ofiţer zise în faţa plutonului său:

-„Să iasă afară rotarii!”

Ieşiră înainte câţiva soldaţi şi ofiţerul a început a-i întreba pe fiecare unde a învăţat rotăria şi cât se pricep.

Ajunse Ia un soldat, pe care îl întrebă:

-„Şi tu eşti rotar, băiete?”

-„Eu nu sunt rotar…”

-„Atunci de ce-ai ieşit?”

Soldatul i-a răspuns:

-„Pe mine mă cheamă Rotaru, dar n-am fost rotar în viaţa mea.”

Aşa e şi cu mulţi creştini din ziua de azi: îşi zic creştini, dar nu-s creştini, după cum nu era rotar acel soldat, pe care, totuşi, îl chema Rotaru.



Cei doi muncitori

Pe un ogor, erau doi muncitori: unul plin de credinţă, iar celălalt dimpotrivă, vândut satanei.

Stăpânul ogorului stătea cu ei şi-i priveghea.

De la o vreme, stăpânul plecă.

Muncitorul necredincios grăi celuilalt:

-„Hai să ne culcăm la umbră, că doar a plecat stăpânul”.

Credinciosul îi răspunse atunci:

-„Al meu e încă aici”, şi duse mâna spre cer.



Publicat de :

tatiana codrut

[dumitrucelmare2000]

http://www.youtube.com/watch?v=DJpHaQnaI_w

[cristiboss56]

În îndepărtata Savorie trăia un călugăr numit Martirie. Deşi tânăr de ani, el era bătrân la minte, milostiv şi smerit. O dată pe săptămână, el mergea la o mânăstire vecină, unde se afla stareţul său întru rugăciune. Şi cum mergea el , numai ce dă peste un sărman, zăcând pe cale. Cu greu, căci era peste măsură de slăbit, îi spune lui Martirie că este bolnav, sărac şi foarte bătrân, că vrând să meargă la stareţul, la care mergea şi Martirie, pentru rugăciune, l-au lăsat puterile...De îndată fericitul Martirie şi-a scos mantia, a întins-o pe pământ, l-a pus pe sărmanul neputincios pe mantia sa, apoi l-a săltat în spate şi l-a dus până la mânăstire. Stareţul său, care văzuse totul cu ochii duhovniceşti, a început să strige la fraţi:
–Alergaţi şi deschideţi poarta mânăstirii, că vine fratele Martirie, aducând pe Dumnezeu!
La poarta mânăstirii, bătrânul s-a coborât din spatele lui Martirie, i s-a înfăţişat ca în icoane, în lumină şi i-a spus:
–O! Martirie, cum tu nu M-ai trecut cu vederea şi ai căutat cu milă la Mine, tot aşa te voi milui, când ajungi în Cer, şi miluit vei fi!
Apoi s-a ridicat la Cer.
Stareţul a alergat la poartă şi văzând pe Martirie singur l-a întrebat:
–Unde este Acela, pe care l-ai adus în spate?
–De aş fi ştiut cine este Acela, m-aş fi ţinut tare de piciorul lui!
Seara, fraţii l-au înconjurat pe Martirie şi l-au cercetat cu tot felul de întrebări:
–Era greu?
–N-am simţit nici-o greutate, dar atunci nu mi-am luat seama. De bună seama El m-a purtat pe mine, după cum poartă lumea întreagă, şi numai prin Cuvânt o ţine...