Un chestionar cosmologic original

[neica_nimeni_altul]

9. Universul este finit sau infinit? Are limite spaţiale? Dar limite temporale? Argumentaţi cu citate scripturistice dacă Universul are sfârşit sau nu?

R: Universul este finit şi are limite spaţiale, fiind aşa cum s-a spus, o sferă mărginită de apele de deasupra:

„Învăţaţii profani numesc corp tare, corpul care este solid şi plin, în opoziţie cu corpul geometric; corpul geometric îşi are existenţa numai în dimensiuni, adică în lăţime, adâncime şi înălţime; corpul tare, pe lângă dimensi¬uni, are şi rezistenţă. Scriptura obişnuieşte să nu¬mească «întăritură» ceea ce este tare şi rezistent; de multe ori foloseşte acest cuvânt despre aerul condensat, ca atunci când spune: «Eu întărind tunetul» (Amos IV, 13)… Şi aici, dar, socotim că acest cuvânt a fost pus pentru a arăta o natură tare, în stare să ţină apa, care alunecă şi se împrăştie uşor.” (Sfântul Vasile Hexaimeron)

La fel grăieşte şi Fericitul Augustin:
„Cu acest raţionament unii învăţaţi de-ai noştri atacă poziţia celor ce refuză să creadă că există ape deasupra cerurilor în timp ce susţin că steaua a cărei traiectorie este în înalturile cerului este rece. Astfel ei vor sili pe necredincios să admită că apa se găseşte acolo nu într-un stadiu vaporos ci sub forma gheţii. Dar orice natură ar avea apa şi orice fel ar fi de existenţă a ei acolo, noi trebuie să nu punem la îndoială că ea se află în acel loc. Autoritatea Scripturii în această privinţă este mai mare decât orice ingeniozitate omenească.”

„Aşadar, când voia să zică „cerul cerului”, a zis „cerurile cerurilor”, ceea ce însemnează cerul de deasupra tăriei; iar când spune „apele de deasupra cerurilor” (la fel), potrivit obiceiului limbii evreieşti, este numit cu pluralul „ceruri” fie aerul şi tăria, fie cele şapte zone ale tăriei, fie tăria.” (Sfântul Ioan Damaschin Dogmatica)

Fiind creat, universul are evident şi limite temporale, prima fiind începutul său. Citatele scripturistice se găsesc din abundenţă, Cartea Apocalipsei întreagă vorbeşte de sfârşitul lumii acesteia, sunt lucruri deja arhicunoscute în Biserică de toţi credincioşii.

vezi continuarea ...

[neica_nimeni_altul]

10. Ce spune teologia ortodoxă despre cauza existenţei universului? Dar ştiinţa (contemporană)?
Argumentaţi răspunsul cu citate scripturistice şi patristice.

R: Cauza existenţei universului este Dumnezeu, Creatorul tuturor şi „Cauza cauzelor” ca să spunem aşa.

“La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.” (Facerea 1,1)
„Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte.” (Facerea 1,31).

Sfântul Ioan Damaschin afirmă că Dumnezeirea „este mai presus de toate, este în afară de orice fiinţă, pentru că este suprafiinţială, mai presus de cele ce sunt” (Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I, cap 8.), amintindu-ne că “în aceste învăţături am fost instruiţi din cuvintele sfinte, după cum a zis dumnezeiescul Dionisie Areopagitul: Dumnezeu este cauza şi principiul tuturor, este fiinţa existenţelor, viaţa vieţuitoarelor, raţiunea existenţelor raţionale, spiritualitatea existenţelor spirituale”( Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I, cap 12.)

Ştiinţa (contemporană) fiind atee sau agnostică, emite teorii ateiste despre cauza universului care fie apare din întâmplare (prin ciocnire a doua universuri paralele), fie din cauze naturale, opunându-se astfel revelaţiei dumnezeieşti.

vezi continuarea ...

[neica_nimeni_altul]

11. Care este centrul universului din punct de vedere al scopului? Argumentaţi răspunsul teologic ortodox cu citate scripturistice. Ce afirmă „Principiul antropic” şi unde apare el?

R: Omul este cununa creaţiei. Universul este antropocentric, mai precis este Hristocentric.
“Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate. Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate.” (Coloseni 1,16-18)

„În fizică şi cosmologie, principiul antropic (din greacă anthropos - om) este un argument filosofic cum că observaţiile din Universul fizic trebuie să fie compatibile cu viaţa conştientă care le observă. Susţinătorii argumentului motivează că astfel se explică de ce Universul are exact vârsta şi constantele fizice fundamentale care fac posibilă apariţia şi găzduirea vieţii conştiente. Principiul a fost formulat în 1961 de către astronomul Robert Dicke (1916-1997), care s-a bazat pe unele lucrări ale fizicianului englez Paul Dirac: "Universul are proprietăţile pe care le are şi pe care omul le poate observa, deoarece, dacă ar fi avut alte proprietăţi, omul nu ar fi existat." (extras din http://ro.wikipedia.org/wiki/Principiul_antropic)

vezi continuarea ...

[neica_nimeni_altul]

12. Ce este timpul? Precizaţi daca este posibil, definiţii de dicţionar ale timpului?

R: Decât definiţiile sterile de dicţionar, cu mult mai ziditoare sunt cuvintele Sfinţilor:

„Când însă trebuia adusă între existenţa şi lumea aceasta – mai întâi o şcoală şi ca un loc de învăţătură a sufletelor omeneşti, apoi, ca să spun pe scurt, ca o locuinţă potrivită tuturor celor supuşi naşterii şi stricăciunii -, atunci, de aceeaşi natură cu lumea, cu vieţuitoarele şi plantele din lume, a adus la existenţă şi scurgerea timpului, care se grăbeşte totdeauna, trece mai departe şi nu-şi opreşte deloc drumul… De la acest fapt a pornit Moise pentru a vorbi despre lume, învăţându-ne cu înţelepciune despre facerea lumii, zicând: «de început au făcut», adică: la începutul acesta al timpului.” (Sfântul Vasile cel Mare Hexaimeron)

Fericitul Augustin afirmă că lumea şi timpul au fost create împreună: „lumea nu a fost creată în timp, ci odată cu timpul”. Lumea nu poate exista în afara timpului, procul dubio mundus non factus est in tempore sed cum tempore (P.L. 41, 322).

„Aşadar, eu doresc să ştiu puterea şi natura timpului cu care măsurăm mişcările corpurilor şi zicem, de pildă, că acea mişcare este de două ori mai lungă decât aceasta. Nu cercetez faptul că o zi se numeşte nu numai rămânerea soarelui deasupra pământului, aşa precum altceva este ziua şi altceva este noaptea, dar chiar mişcarea lui în cerc de la răsărit la apus, aşa cum zicem: «Atâtea zile au trecut» – căci cu nopţile lor se numesc atâtea zile şi nu sunt socotite izolat spaţiile nopţilor -, aşadar dat fiindcă o zi se împlineşte prin mişcarea în cerc a soarelui de la răsărit la apus, întreb, oare mişcarea însăşi este o zi sau întârzierea însăşi în care se face mişcarea, sau şi una şi alta? Căci dacă ziua ar fi prima schimbare, atunci nu ar mai exista ziua, chiar dacă soarele ar fi făcut acea cursă în atâta spaţiu de timp cât este durata unei ore. Dacă este a doua schimbare, atunci nu ar mai exista ziua, dacă durata de la răsăritul soarelui până la celălalt ră¬sărit ar fi atât de scurtă cât de scurtă este durata unei ore, atunci soarele ar face ocolul de douăzeci şi patru de ori, ca să se împlinească o zi. Dacă este, însă, şi una şi cealaltă nu s-ar mai numi zi dacă soarele ar face tot înconjurul circuitului său în interval de o oră, nu s-ar mai numi zi nici aceea dacă soarele ar înceta şi ar trece atâta timp cât pune de obicei soarele ca să facă tot înconjurul de la o dimineaţă până la cealaltă dimineaţă.

Aşadar, eu nu întreb ce este realitatea care se cheamă zi, şi ce este timpul, pe care, măsurând circuitul soarelui, am putea spune că el 1-a făcut în jumătate de spaţiu a timpului trecut, mai puţin decât de obicei, dacă ar fi trecut într-un atât de mare spaţiu de timp, cât trec douăsprezece ore. Dacă am compara ambele timpuri, l-am numi pe acela simplu, pe acesta dublu, chiar dacă uneori soarele, de la răsărit până la răsărit, ar face circuitul când în acela simplu, când în acesta dublu.

Aşadar, nimeni să nu-mi spună că timpurile sunt mişcările corpurilor cereşti, pentru că odată, când soarele se oprise după dorinţa cuiva, ca să termine un război victorios, soarele stătea, dar timpul mergea. În adevăr, acea luptă a fost purtată şi terminată în spaţiul său de timp, care să-i fie de ajuns…

Aşadar timpul nu este mişcarea corpului.” (Fericitul Augustin Confessiones)

vezi continuarea ...

[neica_nimeni_altul]

12. Ce este timpul propriu?

R: Acesta nu pare a fi o întrebare din domeniul teologiei dogmatice, sărim peste.

13. Care este definiţia timpului în fizică? De ce doar această definiţie este potrivită pentru cosmologie (şi cosmogonie)?

R: Nu înţelegem sensul acestei întrebări. Pentru ce cosmologie (şi cosmogonie) este potrivită „doar această definiţie a fizicii”? Întrucât ni se pare evident că nu poate fi vorba de cosmologia (şi cosmogonia) bisericească, trecem mai departe.

14. Ce este dilatarea temporală? Ce teorie ştiinţifică o explică? Precizaţi dovezile practice care arată fără echivoc dilatarea temporală (conform relativităţii restrânse şi relativităţii generalizate).

R: Deja s-a ieşit din cadrul „teologiei dogmatice” şi s-a intrat pe alt tărâm, unul ştiinţific laic, profan, secularizat. Se poate eventual parcurge ca hobby în timpul liber, dar examen la aşa ceva?

vezi continuarea ...

[neica_nimeni_altul]

15. Precizaţi timpul necesar pentru ca lumina emisă de Soare să ajungă la planeta Pământ?

R: De ce? Care ar fi implicaţiile dogmatice?

16. Precizaţi durata zilei terestre. Care sunt factorii care determina această durată?

R: „Ziua terestră” este concept ştiinţific modern străin revelaţiei tradiţionale bisericeşti. Aici avem doar ziua solară şi ziua siderală, nu există „zi terestră”.

«Şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.»

Cu alte cuvinte, Dumnezeu a făcut să nu se amestece lumina cu întunericul, ci să stea separate una de alta. Le-a despărţit şi le-a separat foarte mult una de alta…

Acum, după ce a fost făcut soarele, este zi când văzduhul este luminat de soare şi când soarele străluceşte în emisfera de deasupra pământului; este noapte când soarele ascunzându-se face umbră pământului. Atunci, la început, ziua şi noaptea nu se datorau mişcării soarelui, ci se făcea zi şi urma noapte când se revărsa lumina aceea care a fost făcută la început şi când iarăşi se retrăgea, potrivit măsurii rânduite ei de Dumnezeu.” (Sfântul Vasile, Hexaimeron)

La fel spune şi Sfântul Ioan Damaschin

„«Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunerecul l-a numit noapte». Iar dela începutul zilei până la ziua cealaltă, este o zi şi o noapte. Scriptura a spus: «Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua întâia».” (Sfântul Ioan Damaschin Dogmatica )

„«Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă», adică durata unei zile şi a unei nopţi…

«Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, zi una»

A spus «una»,

- sau pentru că voia să determine măsura zilei şi a nopţii, unind timpul zilei şi al nopţii, ca să plinească durata celor douăzeci şi patru de ore ale unei zile, care cuprinde negreşit şi ziua şi noaptea, încât chiar dacă din pricina schimbărilor mersului soarelui se întâmplă ca o zi să aibă mai multe ore ca cealaltă, totuşi durata celor două, a zilei şi a nopţii, să se înscrie în timpul destinat lor, ca şi cum Moise ar fi spus: «zi una» este durata unei zile, măsura celor douăzeci şi patru de ore;

- sau pentru că învârtirea cerului de la un semn până la acelaşi semn se face într-o singură zi, încât ori de câte ori este seară şi dimineaţă în lume, potrivit învârtirii soarelui, această învârtire nu se face în mai mult timp, ci atât cât se împlineşte durata unei zile…” (Sfântul Vasile cel Mare Hexaimeron)

„Deşi atât lumina cât şi întunericul au fost zidite într-o clipită, totuşi, atât ziua cât şi noaptea zilei întâi au ţinut câte douăsprezece ceasuri fiecare.” (Sfântul Efrem Sirul)

„«Şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric; şi a numit Dumnezeu lumina zi şi întunericul l-a numit noapte.» A împărţit fiecăruia locul său propriu fixându-le de la început unele hotare, pe care să le păzească mereu neîmpiedicat. Şi orice om cu judecată poate vedea că de atunci şi până acum nici lumina n-a depăşit propriile ei hotare şi nici întunericul n-a călcat rânduiala sa, făcând amestec şi tulburare. E îndestulător numai acest lucru ca să-i facă pe cei ce vor să se îndărătnicească să asculte şi să se supună cuvintelor dumnezeieştii Scripturi, să imite şi ei rânduiala acestor stihii, a luminii şi a întunericului, care păzesc neîmpiedicat drumul lor şi nu depăşesc măsurile proprii, ci îşi cunosc propria lor natură.

A numit o zi sfârşitul zilei şi sfârşitul nopţii, ca să fie o ordine şi un şir în cele văzute, şi ca să nu fie nici un amestec…

Dumnezeu a numit sfârşitul luminii seară, iar sfârşitul nopţii, dimineaţă; şi pe amândouă le-a numit zi, ca să nu ne înşelăm, nici să socotim că seara este sfârşitul zilei, ci să ştim bine că lungimea amândurora face o zi.” (Sfântul Ioan Gură de Aur Omilii)

Zilele au avut în mod de necombătut seară, dimineaţă, zi (lumină), noapte (întuneric). Iar ziua şi noaptea au avut negreşit 12 ore (ceasuri) fiecare, de la bun început, chiar din prima zi a creaţiei.

Vezi în acest sens şi Sfântul Ioan Damaschin:

„Aşadar, în cele trei zile, la porunca dumnezeiască, răspândindu-se şi adunându-se lumina, s-a făcut ziua şi noaptea.”

Ele îşi urmează fără încetare calea pe care le-a orânduit-o Ziditorul şi aşa cum le-a întemeiat, după cum spune dumnezeescul David: «Luna şi stelele pe care tu le-ai întemeiat». Prin cuvintele «le-ai întemeiat» a arătat statornicia orânduielii şi aşezării date lor de Dumnezeu. Căci le-a orânduit «la timpuri, la semne, la zile şi la ani».

„După cum se dă numirea anului de sideral şi tropic, asemenea şi ziua este de 2 feluri: Zi solară sau firească, şi zi siderală adică politicească, sau astronomică.

Ziua firească este vremea cea dela răsăritul soarelui deasupra orizontului, până la apunerea lui sub orizont; a căruia împotrivnică vreme, adică cea dela apusul soarelui până la răsărirea lui deasupra orizontului, noapte se numeşte. Iar ziua politicească sau astronomică adică siderală este vremea de 24 ceasuri (ore), - timpul ce trece de când o stea pleacă de la un meridian adică dintr-un punct oarecare, şi ajunge din nou în acel punct: - pentru aceea zilele siderale sunt de o potrivă una cu alta, pe când cele fireşti, dela schimbarea cea de iarnă până la cea de vară, zilele cresc, şi iarăşi dela aceasta până la cea de iarnă se micşorează.”... (Schimonahii Arsenie şi Teofilact)

vezi continuarea ...

[neica_nimeni_altul]

17. Precizaţi durata anului terestru (în funcţie de zile). Care sunt factorii care determina această durată?

R: Acelaşi ca şi mai sus, nu există nici „an terestru”, ci doar „an solar” şi „an sideral”.
Anul solar este durata rotaţiei ciclice soarelui în cercul zodiacal de la un semn la acelaşi. Durata sa medie este de 365¼ — 1/300 de zile siderale.

Anul sideral este durata învârtirii ciclice a cerului înstelat de la un semn la acelaşi, timp de 365 de zile siderale.

18. Precizaţi care este argumentul Sfântului Ioan Damaschin pentru faptul că nu se poate măsura durata temporală a primelor trei zile ale creaţiei.

R: Aici avem de face cu o gafă teologică de proporţii a autorului (dacă nu cumva făcută intenţionat…). Acesta a repetat-o în diverse împrejurări, ceea ce arată o anumită persistenţă în această eroare evidentă.

Pasajul cu pricina sună astfel: “înainte de întemeierea lumii, când nu era soare care să despartă ziua de noapte, nu era un veac care să se poată măsura.” (Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea a II-a, cap 1.)

„Înainte de întemeierea lumii” nu înseamnă câtuşi de puţin primele trei zile ale creaţiei, lumea (cosmosul, universul, Pământul) s-a întemeiat „la început”, adică în ziua 1!
Durata temporală a primelor trei zile se măsura exact şi era aceeaşi cu celelalte 4 zile ale săptămânii facerii:

„Acum, [după ziua a 4-a a Facerii] după ce a fost făcut soarele, este zi când văzduhul este luminat de soare şi când soarele străluceşte în emisfera de deasupra pământului; este noapte când soarele ascunzându-se face umbră pământului. Atunci [în primele 3 zile ale Facerii], la început, ziua şi noaptea nu se datorau mişcării soarelui, ci se făcea zi şi urma noapte când se revărsa lumina aceea care a fost făcută la început şi când iarăşi se retrăgea, potrivit măsurii rânduite ei de Dumnezeu.” (Sfântul Vasile, Hexaimeron), etc.

vezi continuarea ...

[ioanna]

Există concordanţă între cosmogonia Sfintei Scripturi şi cosmologia ştiinţifică conform teoriei Big Bang-ului? Enumeraţi câteva concordanţe în caz afirmativ, sau neconcordanţe în caz contrar.

In general teologii nu fac concordante, nu suprapun stiinta peste teologie, caci suprapunerea e intr-un fel abuziva, fiind doua forme de cunoastere distincte, ci intepreteaza teologic ideile de rationalitate si devenire a universului, se folosesc de cercetarea stiintifica in argumentarea teologica a invataturii de credinta despre crearea lumii conform Revelatiei. Intr-o prelegere despre "Puterea cuvantului", tinuta in 13 mai 2009, IPS Bartolomeu Anania a atins si subiectul Big Bang. Redau un fragment din prelegere:

"În ultima vreme m-am oprit asupra unei teorii cosmogonice care, datând de pe la mijlocul secolului trecut, a întrunit deja adeziunea celor mai mulţi oameni de ştiinţă în domeniu. E vorba de teoria Big Bang. Big Bang este o expresie inventată de un astronom englez, care s`ar traduce „Marea Explozie", un fenomen extrem de rapid şi de dimensiuni incomensurabile: începutul universului. E vorba de enorma energie răspândită în spaţiu, care la un moment dat se condensează într`un grăunte de materie nu mai voluminos decât nucleul unui atom. La rândul său, grăuntele explodează în particule de materie care, prin expansiune în spaţiu, vor deveni corpurile universului astral.

După calculele savanţilor, acest fenomen s`ar fi petrecut acum vreo 15 miliarde de ani (cam atât se apreciază de către astronomi că ar fi vârsta universului). Faţă de această uriaşă durată, fenomenul Big Bang s-a petrecut într-o unitate de timp infinitesimală. Dacă a milioana parte dintr-o secundă se exprimă cifric prin 10 -7, durata exploziei Big Bang a fost calculată cifric la 10 -43, ceea ce înseamnă o mică fracţiune dintr`o milionime de secundă.

Concluziile ştiinţifice se opresc aici. Savanţii nu pot pătrunde în ceea ce a fost înainte de Big Bang, cu alte cuvinte, dacă energia primordială şi acel minuscul grăunte din care s-a născut şi a crescut universul au fost create de cineva. Această tăcere (numită şi „peretele lui Plank") lasă loc neantului. Or, neantul este însăşi negaţia existenţei, tăgada a ceea ce poate fi. Ceea ce însă nu au cutezat astronomii, a intuit poetul nostru naţional, Eminescu, în scrisoarea I, la vremea când încă nu se ştia nimic despre teoria fenomenului Big Bang:

Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l
„Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl.
„Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
„E stăpânul fără margini peste marginile lumii..."

Iată puterea cuvântului eminescian mărturisind literar ceea ce fizicienii şi astronomii au evitat să mărturisească (deşi nu puteau gândi altfel), anume puterea cuvântului creator al lui Dumnezeu!

Şi pentru că ştim, ştiinţific, că fenomenul Big Bang implică şi enorme explozii ale temperaturilor înalte şi că aceste explozii au azvârlit în spaţiu corpuri incandescente (care, în timp, aveau să se răcească treptat), accesul raţiunii noastre la înţelegerea lapidarului text biblic devine mult mai uşor. Prin cuvintele Creatorului: „Să fie lumină!", lumina necreată care zăcea latent în fiinţa lui Dumnezeu s-a activat în mai puţin de o milionime de secundă şi a inundat spaţiul infinit al universului finit."

extras din "Puterea cuvantului", rev. Tabor
http://www.tabor-revista.ro/in_ro.ph...sdfootnote1sym

[neica_nimeni_altul]

Universul nu a apărut în urma unui „accident", iar creştinii ar trebui să respingă din start această idee, a declarat Papa Benedict al XVI-lea.

„Contemplându-l [Universul], noi suntem invitaţi să citim ceva profund în paginile sale: înţelepciunea Creatorului, creativitatea fără margini a lui Dumnezeu", a spus suveranul pontif, ieri, în timpul predicii pe care a prezentat-o în biserica Sf. Petru, în prezenţa a 10.000 de credincioşi.

Papa a precizat că teoriile ştiinţifice cu privire la originile şi formarea Universului şi a fiinţei umane nu sunt neapărat în conflict cu credinţa creştină, dar lasă multe întrebări fără răspuns. „În frumuseţea lumii, în tainele sale, în măreţia şi în raţiunea ei... nu putem să facem altceva decât să ne lăsăm călăuziţi către Dumnezeu, creatorul cerurilor şi al pământului."

Benedict al XVI-lea a vorbit uneori despre evoluţie, însă s-a referit destul de rar la concepte precum evenimentul Big Bang, despre care unii oameni de ştiinţă presupun că ar fi condus la apariţia Universului în urmă cu 13,7 miliarde de ani, notează Reuters.

Vaticanul susţine, în prezent, ideea că evoluţionismul este o teorie ştiinţifică valabilă şi consideră că nu există motive temeinice pentru a susţine că Dumnezeu nu a folosit procesul evoluţiei naturale pentru formarea fiinţelor umane. Altfel spus, Biserica Romano-Catolică respinge creaţionismul, respectiv ideea că Dumnezeu a creat lumea în 6 zile, prin cuvântul Său. Relatarea din cartea Geneza (Facerea) este considerată de teologii catolici doar o alegorie prin care este prezentată facerea lumii.

Afirmaţiile Papei vin să le reînnoiască pe cele din 2007, când Benedict al XVI-lea a declarat că tensiunea dintre creaţionism şi evoluţionism reprezintă o „absurditate". „Acestea sunt prezentate ca alternative care se exclud reciproc. Acest război este absurd pentru că... există numeroase dovezi ştiinţifice în favoarea evoluţiei, care apare astfel ca un fapt real, pe care trebuie să-l observăm."

Teoria îmbrăţişată de Vatican este respinsă însă de teologii şi creştinii conservatori care susţin creaţionismul biblic şi care interpretează cartea Geneza ca relatare istorică, nu ca alegorie.

[catalin2]

În prealabil postat de ioanna

In general teologii nu fac concordante, nu suprapun stiinta peste teologie, caci suprapunerea e intr-un fel abuziva, fiind doua forme de cunoastere distincte, ci intepreteaza teologic ideile de rationalitate si devenire a universului, se folosesc de cercetarea stiintifica in argumentarea teologica a invataturii de credinta despre crearea lumii conform Revelatiei. Intr-o prelegere despre "Puterea cuvantului", tinuta in 13 mai 2009, IPS Bartolomeu Anania a atins si subiectul Big Bang. Redau un fragment din prelegere:

Parerea mea e ca Mitropolitul a incercat sa faca o paralela a ceea ce stiu crestinii cu efortul oamneilor de stiinta de a descoperi adevarul prin mijloacele lor, nu neaparat sa spuna ca teoria ar fi adevarata. In mare oamenii de stiinta au afirmat ceva asemanator cu crearea luminii din prima zi a Facerii, iar apoi crearea universului si a vietii. Desigur, la nivelul permis de cunoasterea doar stiintifica, noi in Revelatie avem firul complet al evenimentelor. O alta descoperire a oamenilor de stiinta, care confirma ce scrie in revelatie, de data asta cu o mai mare acuratete, este descoperirea adevarului ca toti oamneii am avut o Eva comuna si un Adam comun.
P.S. De fapt nu exista un conflict intre stiinta adevarata si teologie. Doar ca la un moment dat stiinta si-a atins niste limite si a incercat sa intre si in domeniul speculatiei, in cazul microcosmosului si macrocosmosului. Adica din ce sunt formate cele mai mici particule, cum e alcatuit universul, cum s-a format, cum a aparut viata, cum s-a dezvoltat, etc. Pentru ca nu vrea sa lase ceva nelamurit si o portiune neacoperita, a acceptat si teorii care se bazau mai mult pe speculatii, nu pe demonstatii sau arguemente, asta din lipsa altor teorii mai solide.