Parintii hiper-protectori = o cauza majora a bolilor psihice

[Eugen7]

http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...etti_Radem.htm

"SÃ DEVENIM PROTAGONISTII PROPRIEI NOASTRE VIETI

Este fundamental. Un lucru îi apropie pe cei care trăiesc în aceste vremuri (şi mi-am dat seama de asta circulând prin lume): lipsa de stimă pentru propria persoană. Eu cred că a deveni protagoniştii propriei vieţi nu înseamnă să fim agresivi, îndrăzneţi, învingători, ci dimpotrivă, să ştim să preţuim ceva, chiar şi în propria noastră nesiguranţă, în propriile complexe, în propriile inhibiţii şi mai ales, în propriile suferinţe, în propriile slăbiciuni, în propriile limite.

A fi protagonişti înseamnă a ne permite să fim slabi.

Iar voi, dragi cititori, ştiţi bine că cel care vă spune asta este unul care încă din copilărie[Conf. V. Albisetti, Volanta di guarire. L 'esperienza di un uomo colpito da turnare, Edizioni Paoline, Cinisello Balsamo 1987 şi deja citata Da Freud a Dio] nu a avut încredere în sine însuşi şi nici în viaţă! Dar nu port pică nimănui.

Şi nici nu aş fi vrut să am o astfel de copilărie şi de adolescenţă. Totul îi aparţine Domnului.

Se ştie că, dacă părinţii sunt nesiguri şi copilul e nesigur. Iar copiii percep totul. Nu este suficient să părem siguri, deoarece copiii, atunci când sunt mici, percep adevărata esenţă a părinţilor. Captează în linişte nuanţele, tresăririle cele mai ascunse, cele mai mici variaţii ale stării de spirit a părinţilor.

Citesc dincolo de cuvinte.

în mod misterios, ştiu dacă părinţii sunt siguri sau nesiguri, dacă se simt într-adevăr bine sau rău, dacă sunt buni sau răi, dacă şi-au dorit sau nu copii.

Din aceste percepţii ia naştere sau nu stima de sine.

Citind aceste rânduri poate vei înţelege de ce, în copilărie te simţeai nesigur pe puterile tale, nu aveai încredere, erai foarte critic, nu te simţeai acceptat de ceilalţi. Poate că acum îţi dai seama că niciodată nu ai avut încredere în nimeni.

Eu, abia pe la treizeci de ani, mi-am dat seama că am fost până atunci dur, sever, nemilos cu mine însumi. Şi acest lucru a dus la impresia că eram o persoană aşa cum trebuie. Astăzi cred însă că nu m-am bucurat de încredere din partea mamei mele. Mai cred, de asemenea, că ea nici nu şi-a dat seama. Fiindcă ea, la rândul ei, nu avea încredere în ea şi în special, nu şi-a acceptat niciodată părţile nesigure, slabe.

în mod paradoxal, aceste părţi din noi pe care nu vrem să le vedem sau nu le admitem, nerecunoscute, devin mai explozive. Şi se revarsă asupra celor de lângă noi. De aceea o persoană sigură trebuie să accepte şi propriile părţi nesigure, slabe, şi să le integreze în propria personalitate. Numai astfel vei fi în stare de o adevărată intimitate şi de o adevărată maternitate sau paternitate.

Dacă tu nu te încrezi în copilul tău şi nu-i accepţi părţile slabe, el nu va avea curaj niciodată, nu va risca niciodată în viaţă.

îi va fi frică.

Se va resemna să fie ori răbdător, ori agresiv.

Se va frânge.

Pentru că a fost dresat să nu-şi accepte părţile slabe din el. Pe care toţi oamenii le au!
Nu va mai fi uman.

Dumnezeu însă ne vrea întregi şi încrezători. Doreşte ca noi să ne înţelegem şi părţile slabe. Nu vrea ca noi să trăim frânţi, separaţi, urând unele părţi din noi şi iubindu-le pe altele. Doreşte să înţelegem secretul existenţei noastre, unice, deci marcată de toate părţile noastre, chiar şi de cele considerate slabe, şi nerepetabilă, deci de trăit din plin, cu intensitate.

O persoană poate părea sigură de sine, poate avea un temperament decis, hotărât, dar în realitate să nu aibă stimă de sine. Pe de altă parte, nu este vorba de a avea încredere în sine, ci mai degrabă de a şti că suntem unici şi irepetabili. Fiecare dintre noi trebuie să parcurgă până la sfârşit drumul pe acest pământ, în această viziune deci, este irelevant să ne credem siguri de noi înşine, să ne etalăm propriile calităţi, să ne întrecem cu alţii.

De asemenea, este inutil să ne acuzăm părinţii, să ne ascundem în spatele unei mame inconştiente sau a unui frate invidios, gelos."

Doamne ajuta