Istorii cu talc

[cristiboss56]

Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului

Acum, la începutul bătrâneţii mele, îmi pot desluşi ceea ce m-a fascinat din primăvara copilăriei! Cele două fiinţe unice pe pământ şi în Cer: Maica Domnului şi mama care m-a născut! Cele mai apropiate fiinţe fără de care n-aş fi fost şi n-aş fi primit ocrotirea sub sfântul Omofor.

De câte ori stăteam la masă şi mai întârziam în glume şi în zbenguieli, mama mi-o reteza scurt: Mâncaţi mai repede că Maica Domnului stă în genunchi!

Îşi poate imagina oricine ce efect extraordinar au avut spusele mamei, pe un ton extrem de serios, care-mi face fiori şi acum, când scriu aceste rânduri. N-am mai auzit niciodată pe nimeni spunând. Cum adică, să stea Maica Domnului în genunchi atât timp cât noi mâncăm? De unde a auzit mama acest lucru? N-am întrebat-o şi nici n-am aflat până acum. S-ar putea să se mai spună aceste cuvinte în spaţiul nostru binecuvântat de Dumnezeu!

De atunci făceam parte din cele două case: a Maicii Domnului şi a vrednicei mele mame şi ori de câte ori vorbesc şi-mi aduc aminte de mama, gândul îmi zboară la toate femeile de la începutul lumii până azi!

Ce minune a mai creat Dumnezeu! Femeia straşnică! A pus Dumnezeu atâta plinătate şi atâta forţă în sinea ei, deşi pare şi chiar este atât de sensibilă şi chiar, se poate spune, extrem de fragilă. Auzeam uneori spunându-se de către unii bărbaţi că femeia nu trebuie atinsă nici cu un fulg, aşa trebuie să ne purtăm de delicat şi frumos. Când eram student la Sibiu, profesorul meu Grigore Marcu, o celebritate în Studiul Noului Testament, când a intrat într-un magazin l-am auzit cât de frumos a salutat pe doamnele de acolo şi cât de suav le-a sărutat mâinile, spre surpriza mea – o mărturisesc – totală! Nu m-am aşteptat să-mi văd pe cogemitea profesorul şi preotul să facă un gest pe care nu-l mai văzusem. Deşi era cam potrivit de statură, l-am văzut cum creştea spre înalturi, mai ales că, tânăr fiind, l-am privit atent să văd dacă nu cumva glumeşte. Era de maximă seriozitate! A crescut în ochii mei profesorul exigent, dar au crescut şi acele doamne care au primit cu drag, dar şi cu o obişnuită stare. Femeia este conştientă că este valoroasă chiar dacă nu are timp s-o arate prea des. Este prea ocupată cu lucrurile serioase şi nu glumeşte asupra rosturilor sale sădite de Dumnezeu: de mamă, de gospodină, de vatră caldă în virtuţi şi vreri creştine, de vrednicii de fiecare zi care nu se văd şi de care, uneori, te cuprind, fără să vrei, unele amărăciuni, dacă nu sunt recunoscute de cei din jur. Mama, soţia, gospodina, întreita lucrare, şi osteneala fără margini, de nimeni ştiută, mereu împrospătată şi de la capăt, din nou luată! De unde atâta forţă? Ai putea spune că este de domeniul supranaturalului! Mă uitam la mama şi o vedeam cu câtă forţă lucrează o zi întreagă şi noaptea până a doua zi. N-am mai văzut o aşa fiinţă, şi de dragul ei o ajutam din răsputeri. Pentru mine, mama, soţia, gospodina, este întreita minune printre noi, oamenii. Şi, Doamne, de câte ori n-am umbrit întru întristare această întreită minune! Ori de câte ori am supărat pe mama mea cea scumpă, am avut cumplite dureri în suflet şi acum simt ca şi atunci, ba, mai mult, cu cât trece timpul, durerea creşte şi mai mult. Nu că aş fi supărat-o peste măsură, dar mai ales că nu i-am mulţumit niciodată că m-a născut, că m-a crescut, m-a învăţat, m-a dus la biserică, m-a vegheat să nu mă frig pe sobă sau să cad în fântână. Când mama a venit la Curtea de Argeş şi a intrat pe uşa palatului, unde, în anul 1936, tata a stat de gardă când era în armată, mi-a povestit cum m-a pierdut într-o zi din ochi. Aveam 2 ani! Strigând după mine disperată, a întâlnit-o pe moşica lui Cojoc, vecina noastră de casă, şi întrebând-o dacă m-a văzut cumva, i-a spus: Tu, Ileană, Costică mergea pe cărare spre fântână, fugi să nu păţească ceva. M-a găsit cu burta pe buduroiul fântânii, uitându-mă în apă, cum fac şi acum! M-a luat de cămăşuţă de pe spate în sus ca să nu mă sperii! Vai, mi-a spus mama, parcă s-a întâmplat ieri. Am nişte emoţii grozave! Când mi-a povestit, m-a cuprins un straşnic plâns pe dinăuntru! Câtă grijă la o mamă şi că nu uită nimic! Nici un amănunt! Când spui mamă, spui un univers! Când spui femeie, spui viaţă! Când spui soţie, spui speranţă! Ea, femeia, mama, soţia, gospodina, umple totul: casa, lucrarea, bucuria, fericirea, văzduhul, cerul!

Doamne, ce fiinţă este femeia! Dacă ar şti ea însăşi cât este de valoroasă! Dar s-o lăsăm aşa, mai bine să nu ştie pentru că în final ea este o taină a lui Dumnezeu printre noi, oamenii.

Să nu fim barbari cu femeia pentru că este viaţă şi cu ea ţine Dumnezeu! Să nu uităm!

[cristiboss56]

Intr-o frumoasa zi de vara, pe la ora pranzului, se facu mare liniste in parc. Pasarile se odihneau linistite in umbra copacilor.

O vrabiuta isi scoase capul de sub aripa si intreba: “Ce este viata?”

Toti cei din jur au fost surprinsi de aceasta intrebare grea. Un trandafir tocmai inflorea, deschizandu-si petalele. El spuse: “Viata este o deschidere!”

Fluturele, care tocmai se odihnea pe una dintre petalele trandafirului dupa ce zburase de la o floare la alta, ii raspunse: “Viata este libertate si fericire!”

O papadie simti vantul atingand-o in joaca si spuse tematoare: “Viata este risipire, da, doar risipire…”

Jos, pe pamant, o furnica tragea dupa sine un pai de grau de zece ori mai mare decat ea. Cand auzi un asemenea lucru se opri, isi trase sufletul si spuse: “Viata nu este decat truda si munca!”

Poate ca ar fi inceput sa se certe daca nu ar fi venit o ploaie fina care sopti: “Viata este formata din lacrimi, doar din lacrimi!”

Deasupra ei plutea plin de maiestate un vultur care, de acolo de sus, spuse: “Viata este o nazuinta spre inalt!”

Apoi veni noaptea.

Dupa un timp, un om mergea acasa pe aleile goale. Venea de la o petrecere si se gandea… “Viata este o continua cautare a fericirii si o inlantuire de deceptii!”

Dupa lunga noapte venira in sfarsit si zorii diminetii, care spusera: “Asa cum noi suntem inceputul zilei care vine, la fel viata este inceputul vesniciei…”

[cristiboss56]

A fost odată o broască mică care trăia într-o fântână adâncă. Fântâna şi bucăţica de cer pe care putea să o vadă erau tot universul ei. Într-o zi broscuţa noastră a întâlnit o altă broască care trăia în afara fântânii.
“De ce nu cobori sa te joci cu mine?” a întrebat broasca din fântână.
“Ce e acolo?” a întrebat broasca de sus.
“Avem totul aici. Tot ce îţi poţi dori. Curente mari şi mai mici, stele, o lună câteodată, şi câteodată ajung aici până şi obiecte care zboară în jos din cer”, a răspuns broasca din fântână.
Broasca de sus a oftat şi i-a spus: “Dragă prietene, trăieşti într-o lume închisă. Nu ai vazut ce e pe aici in lumea mai mare.”
Broasca din fântână s-a supărat. “Nu-mi povesti că aveţi acolo o lume mai mare ca a noastră! Lumea mea e mare. Noi vedem şi trăim orice experienţă pe care ne-o oferă viaţa” …aşa grăi broasca din fântână.
“Nu, prietene. Tu poţi vedea numai lumea de deasupra ta printr-o gaură de diametrul fântânii. Lumea aici sus e enormă. Aş vrea să pot să-ţi arăt căt de mare e”, spune broasca de sus.
Broscuţa fântânii era supărată rău acum. “Nu te cred! Ce-mi spui sunt minciuni! Mă duc să-l întreb pe tata.”
Îi povesteşte tatălui despre discuţia avută cu broasca de sus. “Fiule”, ii spune tatăl cu inima grea, “prietenul tău are dreptate. Am auzit că sus e o lume mult mai mare, cu mult mai multe stele decât putem noi să vedem de aici.”
“Atunci de ce nu mi-ai spus până acum?” îl întreabă broscuţa.
“La ce bun să o fac? Destinul tău e să fii aici în fântână. Nu poţi ieşi”, a răspuns tatăl broscoi.
Micuţa broască iar se supără: “Ba da pot sa ies, o să-ţi arăt!” şi s-a căţărat… dar fântâna era prea adâncă, pământul prea departe, şi a căzut la loc.
“Nu, fiule. Eu am incercat toată viaţa şi la fel au încercat strămoşii tăi. Fii mulţumit cu ce ai, altfel vei suferi în viaţă.”
“Vreau să ies şi să văd lumea de sus!” a strigat broscoiul cel mic cu multă determinare.
“Nu fiule. Acceptă-ţi destinul. Învaţă să trăieşti cu ce ţi s-a dat”, i-a spus tatăl.
Şi aşa broscoiul fiu şi-a consumat viaţa încercând să scape de fântâna întunecoasă şi rece. Dar nu a reuşit. Lumea de sus a rămas un vis.



O veche legendă Amerindiana povesteşte despre un viteaz care a găsit într-o zi un ou de vultur şi l-a pus într-un cuib de pui de preerie. Puiul de vultur a văzut lumina zilei odată cu puii de preerie şi a crescut alături de ei.
Toată viaţa lui tânărul vultur a făcut exact ceea ce făceau puii de preerie. Ciugulea insecte şi scurma după râme în pământ. Cloncănea şi cârâia exact ca un veritabil pui de preerie. Iar când zbura stârnea un nor de pene pe o distanţă de câţiva metri.
Până la urma, acesta era stilul de zbor al puilor de preerie.
Anii au trecut şi vulturul a crescut.
Într-o zi a văzut o pasăre minunată care plana în înaltul cerului albastru fără nori. Elegant, pasărea uriaţă se rotea mişcându-şi încet aripile aurii.
“Ce pasăre minunată!” a exclamat vulturul nostru către prietenii lui puii. “Ce este? ”
“Ăstă-i un vultur, regele păsărilor”, a cloncănit unul dintre pui. “Dar ar fi bine să o laşi baltă. Tu n-ai să fii niciodată un vultur.”
Şi uite aşa vulturul a uitat de pasărea magnifică şi a murit, convins fiind că este un pui de preerie.

[cristiboss56]

Un frate, cerand Sfantului Macarie Egipteanul un cuvant spre mantuirea sa, a fost trimis de acesta in cimitir doua zile la rand, in prima zi sa certe mortii, iar in ziua a doua sa-i laude.
Cand fratele s-a intors, Sfantul l-a intrebat: “Ce ti-au raspuns mortii?” “Nimic”, raspunde ucenicul.
Atunci Sfantul ii zice: “La fel si tu, daca vrei sa te mantuiesti, fii mort, neluind in seama nici nedreptatea oamenilor, nici lauda lor.”

[cristiboss56]

Interviu cu Diavolul…


Mihai- Pentru început vreau să vă întreb unde locuiți…
Diavolul- Eu locuiesc în fiecare milisecundă de întuneric în care clipești… Exist pretutindeni în mințile oamenilor, în porțiunea rămasă nefolosită a creierului fiecăruia… Acolo în întuneric…De aceea cu cât oamenii sunt mai ignoranți și folosesc doar o mica părticică din creier, cu atât palatul meu din mintea lor este mai mare… Și ce mă amuză cel mai tare este că însăși preoții voștrii din bisericile voastre vă îndeamnă la ignoranță interzicând cercetarea adevărului… Asta înseamnă mai mult spațiu pentru mine.. ha…ha…ha…
Mihai- Că tot ați adus vorba despre biserici, nu vă temeți de faptul că se construiesc tot mai multe și tot mai mari, pretutindeni?
Diavolul- Oooo omule naiv… Nu clădirile mari și strălucitoare vă țin departe de Mine, ci credința în El… Iar atâta timp cât însăși ctitorii acelor biserici de care vorbești, montează pe ele paratrăsnete pentru a se feri de trăsnetele Lui, credința în El rămâne doar o reclamă sclipitoare… Vezi că iar ai clipit…
Mihai- Dar oamenii se informează constant, citesc cărți, se uită la televizor, avem mii de canale…Nu credeți că este o formă de luptă împotriva ignoranței?
Diavolul- Oare ce cărți citesc oamenii tăi?… La ce informații se uită prin cutia aceea pe care o numiți televizor?… Chiar nu vezi?… Atât în cărți, cât și la televizor oamenii preferă subiecte ca adulterul, desfrânarea, invidia, violența, politica, persuasiunea…. Iar toate aceste caracteristici sunt atribute ale Mele… Sunt creația mea… Ei se uită de fapt la Mine… Iar acum am să-ți dezvălui un mare secret… Doar atunci când omul privește către mine, pot și eu privi în sufletul lui în căutarea a ceva de care să mă agăț și să rămân acolo… Să nu treci asta în interviu…
Mihai- Dar oamenii au prieteni, nu este asta o formă de iubire care ne apropie de El?
Diavolul- Gândește-te la prietenii tăi… Dacă poți identifica un singur motiv pentru care ești prieten cu aceștia, înseamnă că nu este prietenie ci doar o formă de fățărnicie… Iar fățărnicia este tot a mea…
Mihai- Dar Iisus a murit pentru noi acum două mii de ani… asta nu ne eliberează cumva de Tine?
Diavolul- Oh…Iisus da…Au fost vremuri grele pentru mine atunci cu Opoziția… Dar încă o dată cu ajutorul oamenilor tăi am izbândit… Revenind la întrebarea ta… Iisus vă apără întradevăr, însă doar până în momentul nașterii… Vă ajută să veniți curați pe această lume… Doar atât… Apoi vă preiau Eu… ha… ha… ha…
Aș mai sta de vorbă cu tine, muritorule, dar văd că ai început să clipești tot mai rar, iar asta nu-mi place… te las acum… Până pe data viitoare…

[cristiboss56]

Zis-a avva Daniil: ne-a povestit noua avva Arsenie ca pentru el, desi poate chiar el era. Ca sezand un batran in chilia sa i-a venit un glas zicand: vino si iti voi arata lucrurile oamenilor. Si sculandu-se, a iesit si l-a dus pe el intr-un loc si i-a aratat un arap taind lemne si facand o sarcina mare si acela se ispitea sa o ridice, dar nu putea. Si in loc de a mai lua dintr-ansa, el mergand mai taia lemne si adauga peste sarcina. Si aceasta o facea vreme indelungata si mergand putin mai inainte, iarasi i-au aratat lui un om stand langa un lac si scotand apa dintr-ansul si turnand-o intr-un jgheab gaurit, din care curgea iarasi in lac. Si i-a zis lui iarasi: vino sa-ti arat alta: si a vazut o biserica si doi oameni calari pe cai tinand o prajina de-a curmezisul, unul impotriva altuia. Si voiau sa intre prin usa si nu puteau, pentru ca era prajina de-a curmezisul si nu s-a smerit nici unul pe sine inapoia celuilalt, ca sa intoarca prajina de-a dreptul si pentru aceasta au ramas afara de usa. Si batranul a zis: acestia sunt oamenii care poarta cu mandrie cumpana, ca si cum ar fi a dreptatii si nu s-au smerit ca sa se indrepteze pe sine si sa calatoreasca pe calea cea smerita a lui Hristos. Pentru aceasta si raman afara de Imparatia lui Dumnezeu. Iar cel ce taia lemne, este omul cel intru multe pacate, care in loc de a se pocai, adauga alte faradelegi, intru pacatele sale. Si cel ce scotea apa, este omul cel care face lucruri bune, dar pentru ca are intru dansele amestecare rea, cu aceasta a prapadit si lucrurile cele bune ale sale. Deci tot omul trebuie sa fie treaz la lucrurile sale, ca sa nu se osteneasca in desert”.
“Odata au venit dracii la avva Arsenie in chilie, necajindu-l. Si venind cei ce slujeau lui si stand din afara de chilie, l-au auzit strigand catre Dumnezeu si zicand: Dumnezeule, nu ma parasi! Nimic bun n-am facut inaintea Ta, dar da-mi dupa bunatatea Ta sa pun inceput”.
Se mai spunea, ca in toata vremea vietii sale cand sedea la lucrul mainilor lui, avea o carpa in san pentru a-si sterge lacrimile care picau din ochii sai si auzind avva Pimen, ca a adormit, lacrimand a zis: fericit esti, avvo Arsenie, ca te-ai plans pe tine in lumea aceasta. Ca acela ce nu se plange pe sine aici, acolo se va plange vesnic. Deci, ori aici de voie, ori acolo de munci, este cu neputinta a nu plange”.

[cristiboss56]

Intr-o manastire a venit din alta parte un monah foarte evlavios, in cautarea de atmosfera mai monahala decat in manastirea din care a plecat. I-a spus staretului ca el doreste sa traiasca dupa Scripturi, numai cu cuvantul lui Dumnezeu; asa ca sa i se ingaduie linistea cuvenita lecturii si rugaciunii. In manastiri este o regula: oricine vine este primit si omenit ca oaspete trei zile. Dupa trei zile trebuie sa ia parte la munca impreuna cu obstea monahilor, care traiesc dupa principiul din vechime stabilit, “ora et labora” ” roaga-te si munceste”.
Staretul l-a primit pe calugarul nostru, dar dupa trei zile calugarul s-a trezit cu economul manastirii care i-a spus cu binisorul: “Dupa traditia noastra, fii Cuviosia ta bun si du-te la camp cu fratii si cu calugarii nostri. Acum ai implinit trei zile de cand ai venit, asa cu daca vrei sa mai ramai, asta-i randuiala din vechime”.

Calugarul i-a spus cu blandete si evlavie: - “Parinte econoame, am plecat din manastirea cealalta pentru ca eu vreau sa traiesc numai cu cuvantul lui Dumnezeu, cu lecturi sfinte si in rugaciune, si acolo nu puteam. Nu ma tulburati. Parintele staret mi-a ingaduit sa tin regula mea”.
Economul se sfatuise inainte cu staretul, asa ca, ingaduitor, n-a insistat. “Bine, parinte, stai, citeste si roaga-te”. A venit vremea mesei. S-au dus toti calugarii la masa, au mancat, dar pe el l-au lasat in chilie sa citeasca si sa se roage. Asa s-a petrecut si la masa de seara, pana ce l-a razbit foamea si, suparat, s-a dus la staret spunandu-i:
- “Parinte, staret, mi se pare ca Prea Cuviosiile Voastre mancati de doua ori pe zi”.
- “Da, mancam”.
- “Dar pe mine de ce nu ma cheama trapezarul la masa? Sunt flamand de doua zile”.
- “Eu i-am spus sa nu te cheme. Nu mi-ai spus Prea Cuviosia ta ca esti unul dintre aceia care traiesc numai cu cuvantul lui Dumnezeu? Eu am inteles: nu esti un pacatos ca noi, care trebuie sa si muncim, ca sa mancam. Ca noi avem nevoie si de mancare. Noi am fost la camp, am muncit, dupa aceea ne-am dus si am mancat din rodul muncii mainilor noastre. Pe Prea Cuviosia Ta, daca traiesti numai cu cuvantul lui Dumnezeu, te-am lasat sa te hranesti cu el!” Tanarul monah si-a cerut iertare si a mers cu ceilalti la munca! Si apoi si la masa.