Povesti de Craciun - reale si inchipuite

În prealabil postat de glykys

Troienele se ridicau namilă până în tinda creştinului. Vântul spulbera fulgii de zăpadă în vârteje şi stoluri, repezite în lungul uliţelor, sparte la răspântii şi împrăştiate fără căpătâi în largul maidanelor de la Olănita. Pârtia nu se mai cunoştea. Zăpada îţi trecea de glezne şi mai bine. Fumul căminelor, zăpăcit de bătaia crivăţului, se zvârcolea pe loc şi, ca şi cum ar fi fost sorbit de vetre, se prăbuşea îndărăt pe gâtul coşurilor. Mahalaua înţepenise îngropată în troiene.
Nu se pomenea nici gură de om, nici lătrat de câine. Aşa An Nou, aşa Sân-Vasile, să-l hărăzească Domnul vrăjmaşilor noştri, că şi de-ai avea tufă în bătătură, uiţi şi de topor, te dai cât mai afund în plapumă, îţi răstorni toate ţoalele în spinare, şi tot gheaţă rămâi din tălpi până la creştet.
Taraful lăutarilor, al lui Sotir Ciupitul, ţambalagiul Olănitei, împodobise din preziuă un cap de porc cu tibet conabiu şi albastru, cu busuioc şi cu cercei roşii în amândouă urechile, şi mi-i vârâse, în dinţii rânjiţi, un trandafir umplut cu tocătură rumenă.
Toţi aşteptau să vadă astă grozavă "Vasilcă", şi nimeni n-o mai vedea, deşi trecuseră ca la trei ceasuri de când se luminase de ziuă.
Nu se pomenea nici de sorcovăială, după cum s-ar fi cuvenit de la moşi, de la strămoşi. Ţi se prindea pleoapă de pleoapă, nară de nară, falcă de falcă, degera oul în găină de ger ce se pornise.
- N-am putea duce l-alde biata Bălaşa ceva curmeie de viţă şi vreascuri ujujite? zicea mama Arghiriţa fetei-mari ce învârtea mămăliga între genunchi şi se ştergea la ochi din pricina fumului. Biata Bălaşa! o fi amorţit cu copil cu tot! Săracă lipită, bolnavă că nu se mai poate târî, văduvă, cu copilul gol puşcă, pe aşa căţea de vreme, nu ştiu, zău, de şi-o mai înnoda zilele... Scoală, Irino mamă, pune pe tine cojoaca ta şi dulama mea şi du-te de vezi, îi abureşte coşul a fum?
Irina lăsă făcăleţul în mâna mă-sei, se strecură pe prispa din jurul pereţilor până la spatele casei, apoi se întoarse într-un suflet în tindă, se scutură de omăt şi sări pe vatră.
- Nu e, mamă, nu e fum, nu e nimic; geamurile - îngheţate tun, cu frunze geruite, de nu le-ai răzui nici cu custura.
- Grăbeşte, Irină, să-i duci ceva găteje, niţică mămăligă şi ceva fiertură; să le aprinzi focul cum ăi şti, să le pui masa, c-or fi flămânzit; şi e mai mare păcatul să ştii pe femeie cu copilaşul ăla pocâltit şi degerat la o zi aşa de mare!
II
Zăpada îi pătrunsese în tindă; vântul îi cânta prin crăpăturile uşii parc-ar fi vuit în duba mare; şi Bălaşa era întinsă în pat, învelită c-o plapumă veche, soioasă şi ciuruită cu găuri prin care ieşeau gheomotoacele de lână neagră. Pe picioare îşi trântise două scovergi. La sân îşi ghemuise copilul îmbrăcat cu nişte zdrenţe de pantaloni, c-o scurteicuţă blănuită şi încins pe la mijloc c-o basma roşie. Chipul ei, gălbejit de boală şi de sărăcie, începuse a da în vânăt; ochii, pironiţi asupra copilului, pierduseră luciul vieţii ca şi cum i-ai fi răzuit c-o gresie.
- Mamă, mi-e frig lângă tine, tu eşti prea rece, îngână copilul dârdâind, lasă-mă să mă dau jos.
- Bine, Nică, fă cum vrei, şopti Bălaşa. Câteva lacrimi îi umeziră ochii ei uscaţi.
- Mamă, mie mi-e frig când stau în casă, adăugă copilul trăgându-şi cizmele, mai bine ar fi să mă duc cu sorcova. Soba nu s-a dezmorţit de trei zile, şi eu am merişor şi busuioc uscat, pot să-mi fac o sorcovă, dacă nu am una de târg cu flori şi cu beteală: şi poate să vin cu parale; am să-ţi cumpăr pâine caldă. Aici e frig, mamă, vreau să mă duc!
Şi el, care înghiţea în sec de foame, nu-i venea să spună drept - deşi abia era de şase ani - căci simţea pe mă-sa bolnavă greu, şi tot zadarnic ar fi fost s-o mai mâhnească şi el cu foamea lui.
- Du-te, răspunse Bălaşa închizând ochii. Ştiu eu ce te mână pe tine, dragul mamei, ştiu eu, numai Dumnezeu nu ştie! Să te sărut o dată înainte de-a pleca.
- De ce sa mă săruţi, mamă, înainte de-a pleca?
- Ca să-ţi fie cu noroc, ca să câştigi parale, ca să te primească cu bine la casă de oameni.
Şi după ce-l sărută pe frunte, pe obraji şi pe ochi, copilul se uită lung în faţa ei.
- Mamă, dar gura ta este de gheaţă? Altădată, când mă sărutai, mă încălzeai, acum parcă mi-ai bătut două piroane de gheaţă în amândoi ochii.
Şi, văzând că mă-sa şi-a luat faţa în mâini, o socoti mâhnită de vorbele lui, se repezi la gâtul ei, o mângâie uşor pe tâmple şi-i strigă c-un glas între râs şi plâns:
- Vrei să te sorcovăiesc? Aşa cum m-ai învăţat tu, mamă?... "Tare ca fierul, iute ca oţelul..." Nu vrei?... "Să înfloreşti, să mărgăreşti!", "Nu zic bine?"... "Ca un măr, ca un păr!"...
Bălaşa, după ce zgârci de trei-patru ori din mâini şi din picioare, îşi veni în simţire ca dintr-un somn adânc.
Nică era la gâtul ei şi începuse a-şi îngâna vorbele cu plânsul.
- Nu zic bine, mamă? De ce nu mă asculţi? "Ca un fir de trandafir, tare ca piatra, iute ca săgeata"... Mai sărută-mă o dată, c-am să-ţi aduc pâine caldă de la Iane brutarul.
Îl sărută. Parcă buzele i se încălziseră într-un zbucium de viaţă fără nădejde. Nică, după ce o bătu pe frunte cu mănunchiul de merişor şi de busuioc, plecă îndesându-şi căciula pe urechi.
Când copilul ieşi afară din tindă, îl săgetă crivăţul, care te orbea şi-ţi îneca răsuflarea. Cercă să facă un pas din prag şi nu văzu înaintea ochilor. O pală groasă de zăpadă îl izbi peste ochi. În acea frământare cumplită, un singur gând îi licări în mintea lui de copil: "Vreau să aduc pâine caldă mamei, pâine caldă de la Iane brutarul!"
Şi intră în zăpadă până în brâu. Se opri încremenit. Auzise ceva. Îl striga cineva? Auzise bine numele lui. Vântul să fi fost? Şi vântul era rece, şi glasul care-l chemase fusese cald. Ca şi vântul se pierduse în depărtare, deşi venise de aproape. "Nică!.. Nică!..." Iar? Şi acest glas, care ieşea ca de sub o copaie răsturnată, era slab, năbuşit, tăiat de tuse, bolborosit într-o hârâială care-l îngheţă până la măduva oaselor.
- E mama! şopti copilul clănţănind, şi se repezi la uşă. Pe când se lupta să deschidă uşa cu mâna stângă, căci cu dreapta strângea cât putea sorcova de merişor, iacă şi Irina a mamei Arghiriţa, cu un maldăr de găteje şi de viţă uscată.
- Mama, dadă Irină, cere apă, deschide-mi, deschide-mi! Când intrară în casă, biată Bălaşa se dusese pe lumea ailaltă. Plapuma şi velinţele căzuseră jos. O mână-i odihnea pe piept, iar cealaltă încremenise înfiptă în aşternut. Cu ochii pe jumătate închişi, părea că-şi caută copilul la sân. Gura ei căscată, o pată neagră ca întunericul, şi, tot ca întunericul, fără fund.
- Dadă Irină, vrea apă, să-i dăm apă, dadă Irină! îngână bietul copil, căutând prin odaie cana cu apă.
Dada Irina, în loc să-l asculte, îl luă în braţe şi se repezi cu el pe uşă afară.
Când îl duse l-alde Arghiriţa şi dădu de căldură, Nică îmbrăţişă soba, închise ochii şi zise încetinel şi dulce:
- Dadă Irină, să faci şi mamei foc, că mult e bine la căldură! Apoi, băgând de seamă cum şopteau de tainic Irina cu mama Arghiriţa, care adusese ş-o lumânărică de ceară galbenă, întrebă cu binişorul:
- Da' ce să faci, dadă Irino, cu lumânarea?
- Să duc la mă-ta foc, lele, îi răspunse Irina.
- Şi eu, după ce m-oi încălzi, mă duc cu sorcova, să-i aduc pâine caldă, mormăi copilul, aţipit lângă sobă, strângând necontenit în mâna dreaptă mănunchiul de merişor şi de busuioc.
Dar pe când Arghiriţa vorbea ceva mai tare cu fie-sa, socotind că copilul adormise, Nică deschise sperios ochii săi albaştri, înecaţi în lacrimi, sări de lângă sobă şi strigă, neputându-şi stăpâni plânsul:
- Dadă Irină, nu vreau s-o daţi popii!... De ce s-o bage în groapă?... Mama e a mea, nu e a popii!... Nu vreau să-i dea ţărână în ochi... N-a făcut nimic... Dacă e săracă... când m-oi face mare o să fie bogată... O să-i cumpăr scurteică, rochie şi şorţ... Să nu mi-o daţi popii!... Nu s-a dus la biserică c-a fost bolnavă, dadă Irină... dumneata ştii cum se ducea înainte... dumneata ştii...
Abia după multe făgăduieli se linişti, se culcă de-a curmezişul patului de lângă sobă şi adormi oftând, nevoind să mănânce decât "odată cu mama".
A doua zi toate i-au fost de-a surda. S-a rugat, a plâns, a ţipat, că popa n-a voit să-l asculte. Pe mă-sa au pornit-o cu picioarele înainte. Degeaba le-a zis tuturor: "Lăsaţi-o barem până s-o muia curtea bisericii!", auzind că pământul de groapă e tare ca osul.
Şi toată lumea i s-a părut rea de-atunci încolo, mai ales părintele Tudor. Şi din mâna popii multă vreme n-a luat nici prescură, nici artos.
Iar mama Arghiriţa, în loc de-o fată, avu o fată ş-un băiat.


http://www.povesti-pentru-copii.com/...a/sorcova.html

Îmi vine să plâng... Când eram mici aveam un set de cărticele de Barbu Stefanescu Delavrancea, cu poze, fiecare cărticică fiind o poveste... printre care şi cea de mai sus... E atât de tristă :-))

[cristiboss56]

"Dacă Maica Domnului şi Domnul Hristos vor veni la dumneavoastră, să îi rugaţi, vă rog, să treacă şi pe la casa mea."

Fulgii mari de zăpadă dansează prin văzduh, acoperind pământul cu un veşmânt de un alb imaculat. Străzile pe care, în urmă cu o jumătate de oră, domina pustietatea, erau acum pline de copilaşii ce, veseli de sosirea zăpezii, au ieşit afară pentru a se bucura de clipa pe care au aşteptat-o vreme îndelungată.
Râsetele colorate devin fundalul muzical al fulgilor de nea care valsează în ritmul căderii lor spre pământul îngheţat şi lipsit de viaţă; doar o fetiţă stătea tăcută într-un colţ, privind întreaga veselie. Ochişorii ei mari şi luminoşi exprimau o uşoară mirare, iar mintea îi era acaparată de următoarele întrebări: de ce atâta fericire? Ce minune aduceau aceşti fulgi de nea?
Un micuţ cristal de apă îi cade pe năsuc…fetiţa ridică ochii şi întinde braţele spre cer. În curând palmele îi sunt acoperite de un strat subţire de steluţe albe şi, ca şi cum atunci ar fi văzut pentru prima dată fulgii de nea, priveşte formele ce se topesc în palmele-i micuţe.
- Maria, vino mai repede, să nu răceşti! Se auzi, brusc, o voce din spate.
Copila îşi întoarce căpuşorul şi îşi priveşte mama. După ce mai admiră încă o dată cerul , se îndreaptă cu paşi repezi spre mămica ei, care o aştepta cu braţele deschise.
- Vino, fetiţa mea! Azi, bunul Dumnezeu ne-a arătat din nou iubirea Sa şi diseara vei putea mânca o supă bună şi caldă.
Ochişorii Mariei erau asupra copiilor zburdalnici.
- Mămică, de ce nu pot să mă duc la şcoală, la fel ca şi ceilalţi copii?
La auzul acestor cuvinte, femeia îşi pleacă privirea. Văzându-i tristeţea ce îi umbrea chipul, fetiţa, cu mânuţele ei micuţe îşi mângăie mama, zicându-i:
- Lasă, nu mai vreau să mă duc la şcoală…nu mai fii supărată!
Zâmbind forţat, femeia îşi ia copilaşul de o mânuţă şi se îndreaptă încet spre casă, când, o nouă întrebare se naşte de pe buzele micuţe:
- De ce este atâta bucurie ?
- Maria, frumoasa mea fetiţă, în curând va fii Crăciunul, iar aceşti fulgi de zăpadă îmbracă totul într-un veşmânt frumos şi divin precum Copilul Sfânt ce s-a născut în iesle.
- Cine este Copilul Sfânt?
- Este Mântuitorul nostru. Îţi voi povesti despre naşterea Sa când ajungem acasă.
Cele doua siluete se pierd în depărtare, urmele paşilor lor dispărând sub covorul fulgilor răzleţi.
Vorbele mamei erau dulci cântări celeste pentru fetiţa care asculta înduioşată povestea făgăduită. În sufletul ei curat se desluşea o luminiţă de negrăit, cum nu se putea întâlni în această lume trecătoare, era lumina credinţei, a prezenţei lui Dumnezeu.
Au trecut trei săptămâni de la aceste evenimente … întreg peisajul a prins viaţă sub domnia luminiţelor multicolore şi a fulgilor ce creeau o lume de poveste. Pe străzile înzăpezite răsunau vocile gingaşe ale copiilor, colindele se auzeau de pretutindeni…era seara de Crăciun, iar întreaga suflare era cuprinsă de bucurie; doar un suflet stătea îndurerat, plângând la căpătâiul mamei sale: Maria.
Mama ei era grav bolnavă, iar bani de medicamente nu aveau. Cu lacrimi în ochi, iese afară din căsuţa sărăcăcioasă şi porneşte în căutarea unui medic; bate la multe uşi, dar aproape nimeni nu-i deschide uşa, iar cei care i-au deschis nu vroiau să o ajute…erau prea preocupaţi cum să sărbătorească.
Maria a rămas singură în stradă, fără nici un ajutor. Frigul începea să o cuprindă, doar lacrimile îi încălzeau pentru o clipă obrăjorii roşii şi reci.
"Voi mai încerca încă o dată…poate în această casă îl voi găsi pe Mântuitor şi El sigur va veni, iar dacă nu este aici mă voi întoarce acasă; mama este singură de mult timp".
Cu paşi mici, se îndreaptă spre uşă şi încearcă din nou, însă în acea casă nu Îl găseşte pe Cel ce îl căuta. Înainte de a pleca, copila îi spune femeii care i-a deschis:
- Dacă Maica Domnului şi Domnul Hristos vor veni la dumneavoastră, să îi rugaţi, vă rog, să treacă şi pe la casa mea.
Obosită şi îndurerată, fetiţa se întoarce acasă. Înainte de a intra în curte, vede o femeie sărmană cu un copilaş în braţe; frigul muşca din trupul femeii îmbrăcată cu o haină subţire, iar copilaşul, strâns ţinut la piept, nu contenea să plângă.
Maria, suflet sensibil, se apropie de femeie şi o roagă să intre în casă.
- Nu este o casă mare, dar intraţi, este loc şi pentru voi!
Femeia, după ce o priveşte duios, intră în modestul cămin…. mama frumoasei fetiţe adormise.
- Luaţi această haină; este a mamei, dar nu cred că se va supăra.
- Ce a păţit mama ta? Întrebă femeia, în timp ce lua haina.
- De câteva zile se simţea rău, iar azi starea i s-a agravat…azi, când îl aşteptam pe Mântuitor. În urmă cu câteva săptămâni, mama mi-a povestit cum Maica Domnului, înainte să Îl nască pe Mântuitor, a bătut la multe uşi, dar nu i-a deschis nimeni; eu îi voi deschide.
- Azi Îl sărbătorim pe Domnul Hristos, iar o sărbătoare fără sărbătorit nu există. Nu am aur, smirnă sau tămâie să Îi daruiesc, asemeni magilor…nu ştiu ce sa Îi dăruiesc. Încă nu a venit, dar noaptea nu s-a sfârşit şi ştiu că dacă va veni, mămica se va vindeca.
Mângâindu-i chipul angelic, femeia îi zice Mariei:
- Frumoasa mea, I-ai dăruit deja cel mai frumos cadou. Acum du-te şi culcă-te, eşti obosită şi înfrigurată!
- Nu pot. Dacă vine Mântuitorul în timp ce dorm şi se va supăra că nu L-am primit?
- Nu se va supăra dacă dormi. El iţi cunoaşte sufletul şi ştie cât de mult Îl iubeşti.
Copil ascultător, Maria se întinde pe pat şi, obosită, adoarme. O mireasmă plăcută se răspândeşte prin aer, iar întreaga cameră este cuprinsă de o lumină lină.
Maria, deranjată de lumină, deschide încet ochişorii şi vede minunea, neaşteptata minune. Femeia aceea sărmană dispăruse, iar în locul ei era Maica Domnului; era atât de minunată., încât orice frumuseţe pământească păleşte în faţa ei, iar în braţe îl ţinea pe Pruncul Sfânt, pe Dumnezeu.
Fetiţa clipeşte de două ori, credea că visează, dar în curând îşi dă seama că totul este aievea. În faţa minunii, graiul îi dispare, doar ochişorii ei vorbind despre starea prin care trecea, sclipind precum doi aştri.
Maica Preacurată se apropie de patul femeii bolnave, iar Pruncul Sfânt îşi întinde mânuţele, atingându-i creştetul şi binecuvântând-o.
Dintr-odată, tavanul dispare, afişându-se superbul tablou celest; stelele străluceau cu atâta intensitate, încât întunericul, stingherit de lumina acestora, s-a retras, cedându-i locul strălucirii mirifice.
Maica Domnului priveşte spre fetiţa, care, simţindu-se descoperită, închide brusc ochişorii. Zâmbind, Maica Sfânta merge spre patul unde fetiţa dormea şi o sărută pe frunte, iar Mântuitorul îi mângâie părul mătăsos.
Maria deschide un ochişor, dar nu mai reuşeşte să distingă nimic, totul era înconjurat de lumina divină. Ridicând ochişorii spre cer, observă cea mai măiastră stea pe care o văzuse vreodată; clipeşte de trei ori…într-o fracţiune de secundă, totul a revenit la normal, sublima imagine a cerului înstelat dispărând.
Dorinţa i se îndeplinise, Mântuitorul şi Maica Sa au fost în modesta ei căsuţă. Fetiţa se coboară din pat şi se îndreaptă spre mămica ei care, auzindu-i mişcările, se trezeşte. O altă bucurie îi umple sufletul frumos şi inocent: mămica ei s-a vindecat, durerile cele cumplite părăsind trupul slăbit.
"Of, nu i-am oferit nimic Mântuitorului şi Maicii Sale, iar ei m-au vizitat şi mi-au vindecat şi mămica’’ cugeta fetiţa, în timp ce braţele protectoare ale mamei sale o cuprindeau într-o dulce îmbrăţişare. Lacrimile îşi fac din nou simţită prezenţa…Maria plângea pentru că nu i-a făcut nici un cadou Mântuitorului de ziua Lui.
O rază jucăuşă pătrunde prin fereastră, iar fetiţa aude o voce dulce şi blândă care îi şopteşte suav: "îţi mulţumesc pentru că mi-ai dăruit inima ta’’.
Credinţa este puntea ce leagă pământul de cer, floarea albă ce întregeşte coroana tuturor virtuţilor, credinţa este actul suprem, cadoul cel mai minunat pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la noi.
"Credinţa este pentru suflet, ceea ce este ochiul pentru trup.’’..
doamne ajuta.


Nicolae Veselin

[glykys]

Colindul luminii biruind întunericul

Bunicului Ioan şi fratelui Gheorghe,
pururi colindătorii Neamului nostru

fragment din Calutul lui Dumnezeu - Pr. Constantin Necula (Ed. Bunavestire, Bacau, 2003)

Orăşelul de câmpie transilvană căuta, cu ochii ferestrelor închişi, noaptea. Cenuşiul caselor, abia atinse de bruma frigului, continua pe pământ linia cenuşie a unei ninsori ce sta să cadă de pe la sfârşitul lunii noiembrie şi care se „murdărise” de‑atâta aşteptare în antecamera norilor. Ba cenuşiu era tot asfinţitul din Ajunul acela de Crăciun şi pentru că în mijlocul oraşului zăcea, ca o rană de vărsat pe faţă de om întristat, fosta puşcărie habsburgă ce‑nghiţea acum - iad de cenuşă - vieţile a zeci, a sute, a mii de români. Ziduri înalte şi înghimpate cu spinii unor grozave „Golgote” de sârmă şi plumb ucigător despărţeau temniţa de oraş, mai corect, pe oamenii îngropaţi de vii în cenuşiul închisorii de cei îngropaţi, dar încă mişcând părelnic prin oraş. Închisoarea mică, de închisoarea mare, ce‑şi avea zidurile îngropate în hotarele ţării.
Furia unei propagande deşucheate şi vulgare făcuse pe oameni să se prefacă sau să uite cu adevărat că este Ajun de Crăciun. Cine să‑şi fi luat inima în dinţi să treacă din casă‑n casă vestind Naşterea, când inimile le erau micite de‑atâta teamă? O teamă ce‑i cuprinsese pe cei bătrâni şi pe cei tineri deopotrivă, înnoroindu‑le sufletele. Pruncii, şi să fi vrut să plece la colindat, n‑ar fi ştiut ce să zică. Ce Betleem? Care Maria? Ce Prunc Ceresc? Care Hristos? Ochii lor mari străluceau de bucurie lumină atunci când, pe drumul spre şcoală ori de la şcoală acasă, întâlneau preotul, un chip blând cum zăreau numai pe bolta din afară a bisericii oraşului ce domina centrul. Era singurul chip care n‑avea culoare cenuşie, iar biserica - în*veş*mân*tată ca o mireasă - părea că strânsese în zidurile ei toate zăpezile lumii, iar pereţii ei găzduiau toţi îngerii cerului…
De multă vreme, clopotele de bronz - veche danie domnească - nu mai puteau scoate de prin case decât cel mult câteva mătuşi şi mai puţini moşnegi, singurii care înfruntau ideea că ziua de odihnă se cinsteşte prin muncă susţinută. Rar păşea cu ei pragul câte un nepot, năucit de noutatea spaţiului dinlăuntrul bisericii, realitate ce nu semăna cu nimic din ceea ce ştiau sau fuseseră învăţaţi ei cu privire la cele sfinte.
În seara aceea, Părintele nu se grăbise cu închisul bisericii. Întârzia cu gândul la bucuriile din vremea studenţiei teologice, când, nestingheriţi de nimeni - ba chiar încurajaţi de profesorii lor - hălăduiau prin Sibiu, colindând - şoapte cântate - de Naşterea lui Hristos. Şi seara pe care o încheia acum îi amintise de vremurile acelea, şi de aceea aprinsese candelabrul ca de Liturghie. Oftă, gândindu‑se că totuşi Dumnezeu îl iubeşte, câtă vreme au fost oameni care au cerut - în taină, ce‑i drept - spovedanie, şi cărora le‑a purtat Euharistia ca dar şi semn al dragostei lui Dumnezeu. Zări undeva în ceaţa înserării un grup de copii ce‑şi încercau puterile cu o minge ce nu se mai distingea de asfalt decât cel mult încă o jumătate de ceas. Înălţă la cer ochii, căutând cu privirea‑i albastră o picătură, un strop de ninsoare. Cerul acesta văzut părea că nu caută‑n adâncul privirii Părintelui. De pe cer uitătura‑i căzu pe zidurile înalte şi reci ale puşcăriei. Bănuia cam ce se petrecea acolo. Văzuse răsărind în colţul de miază‑zi al dealului, ce folosea drept temelie groaznicei zidiri, sute de morminte. Toate fără cruce. Şi de‑aceea, când ieşea cu darurile la Sfânta Liturghie, blagoslovea văzduhul în semnul Sfintei Cruci, tăind aerul până departe la muşunoaiele de pământ parcă mereu reavene.
Zidul gri se înălţa chiar faţă‑n faţă cu poarta bisericii. De‑aceea părintele, când auzise mai întâi glas de cântare, crezuse că a încuiat pe cineva în turlă sau în nava binecuvântatei zidiri. Când, spărgând amorţeala, ca un glas de clopot tainic, glasului dintâi se adăugase un altul, apoi altul, apoi încă unul, două… Cine le mai putea număra? Dintre zidurile acelea, înnebunitor de tăcute - uneori auzeai jarul din capătul ţigării gardianului din foişor - de dincolo de scândurile bătute peste ochii pătraţi şi zăbreliţi ai ferestrelor se pornise Colindul. Oraşul, adâncit în muţenie în chip cu totul nefiresc, tresări ca dintr‑un somn adânc şi bolnav. Cine mai sta să numere colindătorii? Muşunoaiele din deal se umplură de abur ca de fum de tămâie.
Nu mai ştia când i se alăturară copiii. Nici nu‑şi aducea aminte când a aprins cea dintâi lumânare, înfigând‑o în fâşia de pământ îngheţat dintre trotuar şi zidul jalnicei catacombe. La colindul celor dinlăuntru le‑a răspuns el mai apoi cu un colind. Şi glasului său aburit de lacrimi s‑au adăugat glasurile netemătoare ale copiilor. A binecuvântat atunci în gând pe toţi bunicii şi părinţii ce nu uitaseră colindele… Îndată s‑au adăugat lor cei care - înşubaţi, căci se pornise frig şi vânt - purtând în căuşul palmelor lumini, se apropiară. Mai întâi temători. Iar apoi plini de o lumină adevărată. „Catedrala” dădea zvon, ca un clopot uriaş, dezmorţind oasele uitării. De după gratii, ca din nişte gropi comune, glas de bărbaţi adevăraţi. Iar din câmpul rănit de morminte, glas de îngeri… Şi oraşul întreg începu să miroase a pâine; pâine caldă, făcându‑se „casă a pâinii”, Betleem nou.
Părintele spunea că nu i‑a fost frică decât pentru ceilalţi. El regreta că nu se aflase „dincolo de zid şi de gratii”, să fie el cel dintâi colindător. Nu sfârşiseră colindul când baierele cerului s‑au smuls din loc şi‑a‑nceput a ninge. Alb. Alb ca un glas şi ca o fâlfâire de aripă de înger. Tot el mi‑a zis cum a doua zi - în ziua Naşterii Celui de Sus - biserica a fost plină. Toate chipurile erau ale unor oameni dârzi. Ceva din îndârjirea celor dinlăuntru se transferase celor din afară. Zărise între cei prezenţi şi pe gardianul care, cu o seară înainte, îşi scoase căciula, închinându‑se. („Ce era să fac? Să‑L somez pe Hristos: Stai că Te răstignesc?” - îmi zise fostul gardian, acum bătrân paracliser…) Ba chiar printre copiii de cu o seară‑nainte recunoştea acum - feţe aduse la lumina zilei - pe fiul comandantului de Penitenciar şi pe fetiţa şefului miliţiei locale… Ei să fi fost motivul neînceperii urmăririi penale? Sau Hristos Însuşi îi apărase pe ai Lui?…
Când căutară la sfârşit de Liturghie colind de Naşterea lui Hristos, din senin, trase de mână de copil al Cerului, clopotele dădeau zvon. Vesteau celor din iad că, iată, S‑a născut Izbăvirea lor.

* * *

Undeva, în cimitirul oraşului se află astăzi o cruce albă, înaltă, mai înaltă decât celelalte. „Aici odihneşte în Domnul robul lui Dumnezeu preotul…“, iar mai jos stă scris: „Hristos Se naşte, întâmpinaţi‑L!…”
De dincolo de zid, un monument alb şi înălţat peste griul murdar al cumplitei zidiri, marchează locul celor întâmpinaţi deja de Hristos.
Şi pentru unii, şi pentru alţii am scris aceste rânduri de aducere aminte. Colinde, colinde…

http://www.agnos.ro/blog/2009/10/24/...d-intunericul/

[fallen]

http://www.lecturirecenzate.ro/2011/...turi-andersen/
Nu e chiar de Craciun, dar e in spiritul....

[cristiboss56]

POMUL DE CRACIUN

O poveste ajunsa pana la noi ne relateaza cum bradul, modest la fire, dar saritor la nevoie, a ajuns Pom de Craciun si copac de leac pentru suferinzi.

Se spune ca demult, tare demult, cand picioarele sfinte ale Domnului nostru Iisus mai paseau pe acest pamant, s-a iscat din senin o furtuna, cum nu se mai pomenise. Grindina era cat oul de porumbel, vantul smulgea pietrele din loc, iar cerul se intunecase ca la venirea noptii, desi era miez de zi.
Iisus Hristos si Sfantul Petru tocmai se aflau atunci pe drum, la marginea unei paduri, si au cerut adapost copacilor, care insa se ascundeau, care mai de care mai zgribuliti si mai infricosati. Mandrii stejari si fagi nu au vrut sa-i primeasca la adapostul lor, pentru ca abia isi puteau pazi frunzisul bogat de urgia cerurilor - unde sa-i mai adaposteasca si pe cei doi calatori? Merii si perii au spus ca trebuie sa-si apere fructele, salciile si plopii s-au facut ca nu-i baga in seama si au tacut.
Dintre toti, doar bradul s-a invoit sa le ofere adapost. El a spus: "Fructe mandre pe care sa le apar nu am, frunzisul meu e facut din ace ascutite care nu se tem de grindina, oamenii ma ocolesc si ma socotesc nefolositor, dar, daca vreti sa-mi cinstiti acoperamantul cu prezenta voastra, eu va voi primi cum voi sti mai bine si am sa invelesc trupurile voastre cu ramurile mele dese".
Zis si facut. Domnul Iisus si Petru au fost paziti cum nu se poate mai bine de bradul cel vrednic. Apoi, furtuna s-a oprit, iar soarele a rasarit din nou, mandru, pe cer. Atunci, iesind din adapostul cetinei, Iisus cuvanta astfel catre brad:
"Dintre toti copacii, tu, bradule, ai fost cel mai vrednic, iar eu, prin voia Tatalui Meu, te voi rasplati. Fie ca, de azi inainte, iarna, tu sa nu-ti mai lepezi frunzisul ca ceilalti copaci, ci sa-l pastrezi vesnic. Apoi, fie ca acele tale intepatoare sa capete o mireasma care sa-i bucure pe oameni, sa le dea putere si sa le vindece bolile, astfel incat ei sa te pretuiasca asa cum se cuvine.
Cat despre lipsa ta de rod, fie ca in miez de iarna, cand toate fructele pamantului se vor fi terminat, oamenii sa te impodobeasca si sa puna pe ramurile tale toate bunatatile, iar atunci cand se vor strange in jurul tau, ei sa se gandeasca la Mine, pentru ca tu esti copacul cel mai drag Mie."
Numai ce zise acestea si Cel Sfant disparu, impreuna cu Petre, intr-o geana de lumina. A ramas in padure, insa, bradul cel falnic, cu darurile sale nemuritoare, precum si aceasta poveste murmurata de frunzisul copacilor, infiorati de minunea dumnezeiasca.

[glykys]

Crăciunul, noaptea în care Părintele Gherasim Iscu l-a repus pe Hristos în inima torționarului său


Mărturisitori - Pr. Gherasim Iscu Autor: Richard Wurmbrand Când mă aflam în închisoare, mă îmbolnăvisem foarte tare. Aveam tuberculoză la amândoi plămânii, de asemenea patru vertebre erau atinse de tuberculoză. Aveam de asemenea tuberculoză intestinală, diabet, insuficienţă cardiacă, hepatită şi alte boli pe care nici nu mi le mai amintesc. Eram aproape de moarte. La dreapta mea se afla un preot pe numele său Gherasim Iscu.
Era egumenul unei mănăstiri (Tismana). Acest om în etate cam de 40 de ani fusese aşa demult chinuit încât era aproape de moarte. Totuşi avea faţa liniştită. Vorbea despre nădejdea lui de mântuire, de iubirea lui pentru Hristos, despre credinţa lui. Era plin de bucurie. La stânga mea se afla comunistul schingiuitor, care îl schingiuse pe preot până aproape de moarte. Acest comunist fusese arestat chiar de tovarăşii săi. Să nu credeţi ce spun ziarele că comuniştii îi urăsc pe preoţi, sau îi urăsc pe evrei. Nu-i adevărat. Ei urăsc pur şi simplu. Urăsc pe oricine. Urăsc pe evrei, urăsc pe creştini, urăsc pe antisemiţi, urăsc pe antihrişti, urăsc pe toată lumea. Un comunist urăşte pe alt comunist. Se duşmănesc între ei. Şi când un comunist duşmăneşte pe altul, unul pe altul se bagă la închisoare şi îl bate şi îl chinuieşte ca şi pe creştin.

Aşa se întâmplase că comunistul schingiuitor (torţionar), care chinuise pe acest preot până aproape de moarte – fusese şi el bătut până aproape de moarte de către tovarăşii săi, şi-şi dădea sufletul. Sufletul lui se chinuia în ghiarele morţii.

În timpul nopţii mă deşteaptă zicând:
- Domnule, fii bun, roagă-te pentru mine! Nu pot muri, am făcut o crimă înfricoşătoare!

Atunci am văzut o minune. Am văzut pe preotul în pragul morţii chemând pe alţi doi deţinuţi. Sprijinindu-se pe spatele lor, a trecut încet pe lângă patul meu, s-a aşezat pe marginea patului ucigaşului său şi-l mângâia pe cap.

Nu voi uita niciodată această mişcare! Un om schinghiuit continuă să mângâie pe asasinul său. Aceasta este Iubirea. Putea găsi o mângâiere pentru acela. Apoi preotul zise către acel om:
- Eşti tânăr, nu ştiai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea.

Dar nu a rostit aşa simplu aceste cuvinte. Poţi zice „iubesc” şi să fie un simplu cuvânt de 6 litere. Acesta însă zicea cu adevărat: „Te iubesc din toată inima mea”. Apoi a continuat:

- Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc aşa de mult, închipuieşte-ţi pe Hristos, Care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubeşte! Şi toţi creştinii pe care i-ai chinuit, să ştii, te iartă, te iubesc şi Hristos te iubeşte. Îţi doreşte mântuirea ta cu mult mai mult decât ţi-o doreşti tu însuţi. Te îndoieşti dacă este cu putinţă să ţi se ierte păcatele... El doreşte să-ţi ierte păcatele mai mult decât tu însuţi doreşti să fii iertat. Doreşte să fii cu El în Rai, mai mult decât vrei tu să fii în Rai cu El. El este numai iubire. Dar trebuie să te întorci spre El ca să te pocăieşti.

În această celulă a închisorii, unde nu mai era posibil să fie secrete, am auzit mărturisirea ucigaşului înaintea propriei sale victime. Poate că viaţa este mai impresionantă în romane. Însă niciun romancier nu a scris vreodată aşa ceva. Victima, în pragul morţii, primea spovedania ucigaşului său şi cel chinuit a dat dezlegare ucigaşului său. S-au rugat împreună, s-au îmbrăţişat unul cu altul. Preotul s-a întors apoi la patul său şi amândoi au murit în aceeaşi noapte. Era noaptea Crăciunului. Dar nu o noapte de Crăciun în care ne-am adus pur şi simplu că înainte cu două mii de ani Hristos Se născuse în Vitleem. Era noaptea în care Hristos Se născuse, în inima unui torţionar comunist.

Acestea sunt lucruri pe care le-am văzut cu înşişi ochii mei.




http://www.fericiticeiprigoniti.net/...tionarului-sau

[fallen]

http://www.scribd.com/doc/2451201/Di...ind-de-Craciun

― Crăciun fericit, unchiule! Domnul să te aibă-n pază! strigăo voce veselă. Era vocea nepotului lui Scrooge, care dădu buznapeste el atât de brusc, încât aceasta fusese primul semn alapropierii lui.― Ptiu! spuse Scrooge. Astea-s mofturi!Nepotul ăsta al lui Scrooge se încălzise atât de tare mergândrepede prin ceaţă şi ger, încât strălucea tot; avea o faţă rumenăşi frumoasă; ochii îi scânteiau, iar din gură fi mai ieşeau aburi.― Crăciunul nu e un moft, unchiule! spuse nepotul luiScrooge. Sunt sigur că n-ai vrut să spui asta.― Ba da, spuse Scrooge. Crăciun fericit! Ce drept ai tu să fiifericit? Ce motiv ai tu să fii fericit? Eşti destul de sărac.― Hai, zău, îi răspunse vesel nepotul. Ce drept ai dumneatasă fii mohorât? Ce motiv ai dumneata să fii ursuz? Eşti destul debogat.Întrucât Scrooge nu găsi pe moment alt răspuns mai bun,sp
use din nou „Ptiu!", urmat de „Mofturi.'".
― Nu fi supărat, unchiule! spuse nepotul.― Cum să nu fiu, îi replică unchiul, când trăiesc în lumeaasta de proşti? Crăciun fericit! Mare scofală Crăciunul ăsta!
E taman vremea când ai de plătit angaralele şi n-ai bani; când tepomeneşti cu un an mai bătrân, dar cu nici un sfanţ mai bogat;când îţi faci socotelile pe un an întreg şi vezi cum te încolţesccifrele din hârţoage pe douăsprezece luni pline. Dacă ar fi dupămine, spuse Scrooge indignat, aş porunci ca fiece dobitoc careumblă tot timpul cu „Crăciun fericit!" pe buze să fie fiert în pro-pria lui budincă şi îngropat, cu o ţeapă împodobită cu globuri înfiptă în inimă. Aşa ar merita!― Unchiule! se rugă de el nepotul.― Ascultă, nepoate, i-o reteză tăios unchiul, ţine tu Crăciunulcum vrei şi lasă-mă pe mine să-l ţin cum vreau.― Să-l ţii? repetă nepotul lui Scrooge. Dar dumneata nu-l ţii.― Atunci lasă-mă să nu-l bag în seamă, spuse Scrooge. Cămult bine îţi poate face! Mult bine ţi-a făcut până acum!― Multe lucruri ar fi putut să-mi aducă binele, dar îndrăznescsă spun că n-am tras folos din ele, îi răspunse nepotul.Printrecare şi Crăciunul. Dar sunt sigur că am socotit întotdeaunavremea Crăciunului, atunci când îi vine sorocul ― pe lângărespectul ce i se cuvine datorită numelui şi obârşiei sale sfinte,dacă se poate judeca în afara acestora ―, un răstimp fericit; evremea bunătăţii, a iertării, a milosteniei, a bucuriei; e singurulrăstimp pe care-l cunosc în lungul calendar al anului, cândbărbaţi şi femei par să-şi deschidă, cu mărinimie, la unison,sufletele ferecate si să se gândească la cei mai prejos decât ei,ca şi cum ar fi cu adevărat călători spre mormânt, ca şi ei, şi nuo altă specie de vietăţi, cu alte destinaţii. De aceea, unchiule,chiar dacă nu mi-a vârât niciodată în buzunar nici un bănuţ deaur sau de argint, eu cred că mi-a făcut mult bine si îmi va facemult bine. Şi spun Domnul să-l binecuvânteze!