Maestria Clopotelor din Rusia

[duhovnicesti]

Atenţie, vă rog, la nuanţe.

Că diavolul ne poate face pătimaşi şi în privinţa cântarilor, şi a rugăciunii, şi a vieţuirii.

Aduc aici pilda din pateric, a monahului sedus de freamătul trestiilor.

" Se spune că într-o pustie aspră din cale afară, vieţuia un pustnic, în cele mai vitrege condiţii. Hrana primea foarte rar, apă numai cât să-şi ude limba si buzele.
În vremea aceea, exact prin zona aceea trecea un pustnic bătrân şi îmbunătăţit duhovniceşte.
Văzându-l pe monah, şi nevoinţa acestuia, îl întrebă: -frate, cum reuşeşti să rezişti în pustia asta fără cele de trebuinţă trupului ?
Răspunse monahul: -Părinte, dacă ai şti ce mă ţine pe mine în pustia asta ?
Ce anume, zise bătrânul ?
Monahul: -seara, spre asfinţit vine un vânticel care adie uşor, şi în bătaia lui se mişcă trestiile care au crescut din nămolul unei bălţi care a secat, şi se creează o melodie. Freamătul frunzelor de trestie, e atât de dulce şi liniştitor, încât nu-mi mai trebuie nimic: nici mâncare, nici apă, nici somn.

Auzind bătrânul zise: - Fiule, eşti în mare primejdie. Patimă mare s-a încuibat în inima ta.
Dacă vrei să te mântuieşti, FUGI de-aici. "


Notă! Atenţie la nuanţe, că putem aluneca în patimă în nebănuite feluri: chiar şi ascultând muzică psaltică, etc. Omul dă măsura lucrurilor, însă nu de unul singur, ci numai dacă e povăţuit.
După dictonul: " frate pe frate sfătuindu-se sunt ca o cetate întărită, iar cei ce nu se sfătuiesc cad ca frunzele " (parcă la Ioan Scărarul am citit, sau la Isaac Sirul)