Drumul spre calugarie

Atat in materialele filmate cat si in interviurile notate in scris in ,,Familia ortodoxa'' exista marturii ziditoare pentru toti cei care vor sa se pocaiasca sincer. Crede sincer in comunism, ii observa monstruozitatea, se dedica apoi limbilor clasice, apoi vietuirii monahale. Parintele Iona prin fiecare interviu face parca o spovedanie in care prezinta caderile sale si etapele convertirii in mod firesc, amuzant uneori, facand haz de propriile greseli si impresionandu-ne printr-o atitudine de smerenie asumata caracteristica nevoitorilor, prin linistea interioara si prin intelepciune.

în legătură cu subiectul mi-a plăcut conferința asta:
http://www.trilulilu.ro/video-divers...irenism-by-cre
Cât despre descoperirea chemării, punctul central al tuturor opiniilor pe care le-am citit e că plecarea la mânăstire trebuie să se facă dintr-o „dragoste nebună” pentru Hristos.

un punct esențial, subliniat în conferință: „faptul că vreau să trăiesc o viață de rugăciune nu înseamnă că sunt de monahism... nu tot omul care caută rugăciunea este de monahism...căutatul rugăciunii este firescul fiecărui om nu este numai pentru tagma monastică”

În prealabil postat de VladCat

în legătură cu subiectul mi-a plăcut conferința asta:
http://www.trilulilu.ro/video-divers...irenism-by-cre
Cât despre descoperirea chemării, punctul central al tuturor opiniilor pe care le-am citit e că plecarea la mânăstire trebuie să se facă dintr-o „dragoste nebună” pentru Hristos.

Astazi am ascultat conferinta parintelui Rafail Noica. E foarte ziditoare. Multumim.

Parintele subliniaza si faptul ca dintre cele doua cai de mantuire, casatoria si calugaria, fiecare e liber s-o aleaga pe aceea catre care are o chemare autentica. Vederea pacatelor proprii este inceputul vederii duhovnicesti. Cu cat le vedem mai bine si ni se par mai grave cu atat e mai aproape de noi lumina divina, in fata careia se creeaza contrastul. Parintele mai accentuează si provocarile lumii contemporane pentru mantuire. Chiar daca nu detaliaza, parintele subliniaza si faptul ca exista posibilitati tehnologice pentru ca profetiile din Apocalipsa sa se implineasca.

Sfantul Serafim de Sarov, pe care-l vom praznui maine, 2 ianuarie, ne atentioneaza:

“In pilda fecioarelor intelepte si a celor nebune, cand cele nebune au ramas fara de untdelemn, cele intelepte le-au spus: “Mergeti la cei ce vand si cumparati”” (Matei 25:9). Dar dupa ce au cumparat, usa camarii mireselor era deja inchisa, iar ele n-au mai putut intra. Unii spun ca lipsa untdelemnului din candelele fecioarelor nebune se talcuieste ca fiind lipsa de fapte bune in vremea vietii lor. O asemenea interpretare nu este foarte corecta. De ce le-ar lipsi lor faptele bune, cand sunt numite fecioare, chiar daca nebune? Fecioria este virtutea suprema, o stare ingereasca, si ar putea tine locul tuturor celorlalte fapte bune. Eu cred ca ceea ce le lipsea lor era harul Prea-Sfantului Duh al lui Dumnezeu. Aceste fecioare au practicat virtutile, dar, in ignoranta lor duhovniceasca, au crezut ca viata crestina consta doar in facerea de bine. Facand fapte bune, ele credeau ca fac lucrarea lui Dumnezeu, dar putin le pasa daca au obtinut harul Duhului Sfant. Aceste moduri de viata, bazate doar pe facerea de bine, fara a incerca cu atentie daca aduc harul Duhului Sfant, sunt mentionate in cartile Sfintilor Parinti: “Exista o alta cale ce pare buna la inceput, dar care sfarseste in adancul iadului.”


Sursa:http://serafimdesarov.trei.ro/

[Demetrius]

În prealabil postat de antoniap

Unii spun ca lipsa untdelemnului din candelele fecioarelor nebune se talcuieste ca fiind lipsa de fapte bune in vremea vietii lor. O asemenea interpretare nu este foarte corecta. De ce le-ar lipsi lor faptele bune, cand sunt numite fecioare, chiar daca nebune? Fecioria este virtutea suprema, o stare ingereasca, si ar putea tine locul tuturor celorlalte fapte bune.

N-am stiut de aceasta interpretare si mi se pare perfecta.
Fecioarele nebune erau totusi fecioare(inca) impotriva ravnei lor si a faptelor lor, pentru ca erau asa de "frumoase' ca nimeni nu se uita la ele; ele puteau lua untdelemn odata cu celelalte, dar faptele lor erau nebune ca ele insele si nu se preocupau cu sporirea darului virtutii dat lor de la bun inceput de Dumnezeu.

E asemanator cu cel care a ingropat talantul; sau cu fratele cel mare al celui ratacitor, care nu s-a bucurat de salvarea celui mic.
Ei au ramas in credinta, dar nu au sporit, au respectat legea, dar n-au iubit, s-au supus, dar n-au propovaduit.

Cel din urma va fi cel dintai si cel dintai va fi la urma.

În prealabil postat de Demetrius

N-am stiut de aceasta interpretare si mi se pare perfecta.
Fecioarele nebune erau totusi fecioare(inca) impotriva ravnei lor si a faptelor lor, pentru ca erau asa de "frumoase' ca nimeni nu se uita la ele; ele puteau lua untdelemn odata cu celelalte, dar faptele lor erau nebune ca ele insele si nu se preocupau cu sporirea darului virtutii dat lor de la bun inceput de Dumnezeu.

E asemanator cu cel care a ingropat talantul; sau cu fratele cel mare al celui ratacitor, care nu s-a bucurat de salvarea celui mic.
Ei au ramas in credinta, dar nu au sporit, au respectat legea, dar n-au iubit, s-au supus, dar n-au propovaduit.

Cel din urma va fi cel dintai si cel dintai va fi la urma.

Si mie mi se pare perfecta.

Insa am vazut multe calugarite tinere si frumoase si, bineinteles, multi calugari tineri si frumosi. Desigur, la batranete, nu mai sunt la fel. Dumnezeu ne da sau nu frumusetea exterioara, dar pe cea interioara ne ajuta s-o dobandim cu totii daca si noi vrem.

Exista, deci, si o altfel de frumusete dobandita prin puterea Duhului Sfant. E vorba despre acea frumusete interioara care o poate completa si chiar inlocui pe cea exterioara. Un chip luminos si plin de iertare si de bunatate, iubitor de Dumnezeu si de semeni, indiferent daca dupa trup este femeie sau barbat, este placut lui Dumnezeu.

Despre lupta pentru dobandirea Duhului Sfant, a carei importanta o marturiseste Sfantul Serafim de Sarov, ne destainuie apoi foarte frumos Sfantul Siluan Athonitul:

http://ro.scribd.com/doc/51782409/Si...adul-Smereniei

Deci, iata ca lupta pentru mantuire nu este chiar o joaca. Daca in momentul trecerii la cele vesnice nu avem acea lumina si bucurie interioara dobandite prin Duhul Sfant inseamna ca avem alte duhuri venite de la ispititorul care ne duc la osanda vesnica.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de antoniap

Un chip luminos si plin de iertare si de bunatate, iubitor de Dumnezeu si de semeni, indiferent daca dupa trup este femeie sau barbat, este placut lui Dumnezeu.

Deci, iata ca lupta pentru mantuire nu este chiar o joaca. Daca in momentul trecerii la cele vesnice nu avem acea lumina si bucurie interioara dobandite prin Duhul Sfant inseamna ca avem alte duhuri venite de la ispititorul care ne duc la osanda vesnica.

Draga Antonia, o sa indraznesc, cu rugamintea sa imi ierti interventia, sa iti spun ce am observat in ultimii ani pe tema "chipului luminos".
Aveam si eu, ca majoritatea oamenilor, convingerea ca un chip omenesc poate fi luminos, plin de iertare, de bunatate etc., dupa cum in psihologie am constatat ca se fac adeseori legaturi intre starea sufleteasca interna,subiectiva si anumite trasaturi sau expresii ale mimicii si trasaturilor fizice - semne exterioare.

Astazi ma indoiesc foate mult de acestea, cred ca expresia "chip luminos" se cuvine sa o atribuim doar lui Hristos si ingerilor Sai. Sau sa extindem acceptiunea conceptului "chip" la aspecte dintre cele mai operationale, faptice, roditoare.
Stiu ca e contrar multor obisnuinte de apreciere valorica a majoritatii dintre noi, insa eu pur si simplu am mari rezerve in privinta acestei caracteristici a luminozitatii perceptibile cu ochii nostri de carne.
Lumina si bucuria interioara dobandite prin Duhul Sfant se prea poate sa razbata, musai, si in afara catre ochii nostri. Desi cred ca nu e absolut necesar. Ba chiar ca uneori acest lucru e tainuit de-a binelea.
Insa lumina pe care o sesizam noi pe chipuri este mai degraba o expresie fiziologica si psihologica, iar nu duhovniceasca. Si ea caracterizeaza stari sau perioade de bine fizic si sufletesc, iar nu asezari definitive, ca sa zic asa, in Duhul.
Sunt convins ca fata omului, chipul, din care cele mai relevante sunt ochii/privirea, expresiile mimicii, paloarea fetei etc. vorbesc deslusit despre anumite particularitati psiho-fizice iar nu mai mult.
Nu toti sfintii au avut chipul iradiind impacare si seninatate, bucurie si alte insusiri...

Cred ca inconstientul nostru colectiv a brodat o fantezie de toata frumusetea, al carei mecanism si rost nu le inteleg prea bine, pe tema pe care eu as numi-o "lumina si pace cu orice pret, musai la vedere". Sau mitul "transparentei" fizico-mimico-gestuale a starii sufletesti, basca duhovnicesti.

Eu cred ca la fel de bine, cel putin, lumina sufletului se vede in tot ce face omul, in faptele lui, in produsele vietii sale, mai exact in ceea ce Domnul numea "roadele lor". Aceste roade, aceste ecouri in ceilalti (de genul "cum ardea inima in noi cand El ne talcuia, pe cale, Scripturile"), aceste semne care infloresc statornic in sufletul celor care i-au cunoscut pe hristofori - acestea sunt semnele care merita luate in seama cu adevarat si pe drept temei.
Restul e fiziologie si psihologie, lucru nu chiar de lepadat si nu chiar rupt de buna-vietuire, insa insuficient de sigur pentru a crede noi ca avem de-a face cu un om al lui Dumnezeu, cu unul care a lucrat despatimirea si virtutile.

Contraexemple sunt destule: multe bestii au chip angelic, ochi radiosi si alte insusiri fizice inselatoare. Ingeri luminosi ai vrajmasului s-au aratat mereu. Dar roadele, produsele vietii lor in viata semenilor au aratat ca in ciuda aparentelor fizic constatabil si psihologic prea usor interpretate, in ton melo si facil, acestia nu erau cine pareau.

In concluzie, mai degraba vad lumina unui suflet frumos intr-o carte scrisa de acela/aceea, intr-un cantec, intr-o haina tesuta de mana lui/a ei, intr-o gradina ingrijita de el sau de ea, in orice alta lucrare savarsita dumnezeieste, in alinarea si indreptarea semenului, in miluirea cu spor bun a aproapelui. In jertfa de sine. Poate exista o lumina mai limpede si mai cert dumnezeiasca decat lumina faptei celui care se jertfeste pentru aproapele lui?

Ca urmare, nu cred ca e relevant, la momentul trecerii, nici un semn constatabil cu ochiul nostru ci doar cele pe care sufletul supravietuitorului, atins de modul cum raposatul a trecut prin viata, le resimte in adincul sau. Omul lui Dumnezeu lasa in urma lui alte suflete atinse de Lumina. Iar nu semne de lumina, mai mult sau mai putin pe placul ochiului nostru...
Sfantul Siluan a lasat lumina sfinteniei prin viata pe care a dus-o, prin roadele acesteia in obste si in lume, iar nu prin altceva. Sufletul nostru, atins binefacator de cuvintele lui, ne e garantul luminii sale definitive - nimic altceva.
Cercul de lumina din jurul capului Sfantului e vizibil cu ochiul doar in icoane. In rest, fuioare de lumina invizibila, calauzitoare catre Hristos, ard nevazute in insasi inima noastra. Si in gandurile de recunostinta calma, adinca, pe care i le inaltam...

[sophia]

În prealabil postat de antoniap

Si mie mi se pare perfecta.

Insa am vazut multe calugarite tinere si frumoase si, bineinteles, multi calugari tineri si frumosi. Desigur, la batranete, nu mai sunt la fel. Dumnezeu ne da sau nu frumusetea exterioara, dar pe cea interioara ne ajuta s-o dobandim cu totii daca si noi vrem.

Exista, deci, si o altfel de frumusete dobandita prin puterea Duhului Sfant. E vorba despre acea frumusete interioara care o poate completa si chiar inlocui pe cea exterioara. Un chip luminos si plin de iertare si de bunatate, iubitor de Dumnezeu si de semeni, indiferent daca dupa trup este femeie sau barbat, este placut lui Dumnezeu.

Despre lupta pentru dobandirea Duhului Sfant, a carei importanta o marturiseste Sfantul Serafim de Sarov, ne destainuie apoi foarte frumos Sfantul Siluan Athonitul:

http://ro.scribd.com/doc/51782409/Si...adul-Smereniei

Deci, iata ca lupta pentru mantuire nu este chiar o joaca. Daca in momentul trecerii la cele vesnice nu avem acea lumina si bucurie interioara dobandite prin Duhul Sfant inseamna ca avem alte duhuri venite de la ispititorul care ne duc la osanda vesnica.

Mi se pare ca discutia a deviat mult de la subiect: drumul spre calugarie.
Ma asteptam sa se discute la concret, la modul in care un om ajunge la calugarie si la formalitatile pe care le are de indeplinit.
Am mai spus cu mult timp in urma un lucru: exista (am citit) mai multe carti autobiografice ale unor persoane (mai ales femei) care au strabatut pana la capat sau nu drumul calugariei, in catolicism sau chiar luteranism.Unii scriu si ce au cautat si nu au gasit in manastire si de ce au parasit-o.
N-am gasit insa nici una scrisa de un ortodox.
In sensul de a descrie din experienta lor de ce/cum au ajuns la monahism, cum este viata in manastire, ce impliniri si ce dezamagiri.
Poate ca in ortodoxie drumul este mai lin, mai fara de obstacole, sau poate mai bine chibzuit (nu au pornit numai dintr-un impuls de moment si mai ales fara a stii ce-i asteapta). Poate ca la alte confesiuni s-au dus mai nepregatiti...Nu stiu.

Revin la off-topicul vostru acum.

1. Pilda cu fecioarele: este una din cele cateva pilde pe care nu le-am inteles, sau care sunt mai contradictorii (pentru mine). Nu am gasit o talcuire multumitoare (pentru mine).

- Fecioria nu este suficienta. Este o virtute mai mult, sau mai putin utila. Dupa cum s-a mai spus si citat in multe locuri si casatoria poate mantui si duce la existente superbe. Fecioria este importanta in sensul ei de contrar la desfranare. In rest nu are prea mult sens.
Pe langa ea este nevoie de mai multe virturi si fapte bune.

In pilda toate erau fecioare, deci si cele bune si cele ne-bune. Deci iata confirmarea pe loc!
Mie in pilda aceasta imi lipseste smerenia si mai ales iubirea de aproape. Tu ai ulei in candela, fapte bune, virtuti, dar exact cea mai mare, aceea de a imparti cu altul, de ajuta si pe altul, lipseste. Nu le dai si la celelalte si le lasi pierzaniei.
Sigur scrie ca daca "va dam voua, nu avem nici noi si nici voi destul". Dar cu putinul acela oare nu ar fi fost toate in fata Domnului la sosirea Lui?
Nu stiu nici acum daca ne mantuim fiecare singur, sau in grup, sau daca suntem intrebati si de ceea ce am facut pentru altii.

Pilda aceasta mi se pare putin sub semnul mandriei, al egoismului: am eu, tie nu-ti dau, ca pe urma nu mai am.

2. Mi-a placut mult mult mesajul lui ioan cezar.

Totusi am un semn de intrebare aici: nu stiu daca acea lumina, pace si bunatate ce o vdedem in ochii unora, nu este inascuta.

Ma gandesc de ex. la parintele Galeriu. Eu nu mi-l pot imagina in alt fel.
Nu stiu daca a fost asa dintotdeauna, sau credinta si harul lui l-au transformat intr-atat spre un sfant.

Si eu spun ca la acela care se nevoieste mult se vede pe fata lui, chiar fara sa vrea.
Ochii, trasaturile sunt o oglinda a sufletului, a temperamentului, a starii de fapt la un moment dat. Nu stiu cat arata ei/ele har si credinta.

Eu cred ca si monahii au zile si stari cand nu se simt bine si se vede pe fata lor, sau cand sunt bolnavi fizic sau psihic.
Nu stiu ce sa spun.
Asta se refera la interior bun si fatada crispata, trista.

Privire blanda, dar interior rau nu este ceva firesc, de la Dumnezeu. Este un teatru foarte bine jucat.

Ceea ce spune antoniap in ultimul mesaj nu prea inteleg. Cum sa dispara de la un moment la altul un har, o stare de pace interioara din cauza ca s-a vazut prea mult (si e considerat mandrie)?
Pai atunci un monah, sau un sfant ar trebui sa fie un cameleon.
Sigur se poate cadea foarte usor in pacat, mai ales in mandrie, chiar in sens pozitiv.
Preotul nostru ne vorbea de "cadere in sus". Nu sunt de acord cu termenul, caci o cadere nu poate fi in sus, indiferent de ce natura este. Dar am inteles ca se referea la prea mult zel spre Dumnezeu.

Este greu...

Revenind iar ontopic, eu spun ca la fel ca in orice profesie, orice drum alegem in viata, si pentru monahie trebuie sa existe chemare si dragoste si nu in ultimul rand pregatire.
Trebuie sa stii totusi ce inseamna practic si ce te asteapta.
Nu poti si nu e bine sa te duci dintr-un impuls sau dintr-o dorinta care nu este legata de credinta, de Dumnezeu.
Ceea ce nu faci din dragoste, pasiune, de bunavoie, este si chinuitor si nu sfarseste bine.
Monahism cu forta (cum se facea adeseori pe vremuri, cand fetele erau trimise la manastire), sau casnicie cu forta nu merge.

Nu stiu la ce varsta ai destula maturitate sa faci alegerea si sa fii sigur de ceea ce este in sufletul tau. Unii afirma ca li se infiripa din copilarie.
Dar eu cred ca este totusi o confuzie: poate sa fii avut un model si sa ti se infiripe de (f.) timpuriu credinta (profunda) in suflet. Dar asta eu nu o vad neaparat legata de monahism. Caci poti avea aceasta credinta profunda si fara a deveni monah. Poti urma un alt drum: preot de mir, sau alta profesie.

Cand alegi calea monahismului alegi lepadarea de lume si nu stiu daca asta o poti sti (insemnatatea) inainte sa cunosti lumea.

Ma intreb uneori: daca un copil este crescut la manastire, el va lua automat drumul monahismului?
Si alta intrebare: oare nu exista si alte aspecte/cauze care pe unii ii indeamna spre lepadarea de lume (dar in alt sens)? De ex. saracia, boala, neimplinirea in lume, singuratatea, anumite traume?
Ma gandesc la exemple persoane (actori, scriitori, medici), care la un moment dat au luat drumul manastirii. Nu se ascunde in spatele deciziei lor si o nemultumire in profesia lor, sau in viata privata, sau de alta natura lumeasca?

În prealabil postat de antoniap

Astazi am ascultat conferinta parintelui Rafail Noica. E foarte ziditoare

Ma bucur ca o gasesti de folos :)