Cinci invataturi despre calea mantuirii-de Sf. Teofan Zavoratul

[Ioana-Andreea]

Iata tot ce ne propune crestinismul, in privinta caii mantuirii:
1. Sa cunoastem si sa respectam invatatura crestina, prin care aflam principii sanatoase despre tot ce exista si prin care ni se arata, in porunci, calea spre imparatie.
2. Sa ne aflam sub lucrarea Sfintelor Taine ale Bisericii, prin care primim putere de viata si de traire evlavioasa
3. Sa participam la toate sfintele slujbe, molitve si ritualuri ale Bisericii, dupa randuiala, pentru ca astfel sa incalzim in noi scanteia harului divin si sa respingem ademenirile lumii
4. Sa ne incredintam conducerii pastorilor legitimi si a parintilor duhovnicesti si sa le ascultam cu supunere indrumarile.
Asadar, aflati si pastrati in inima tot ce ne invata Sfanta Biserica si, primind puterile harului prin Sfintele Taine si incalzindu-le prin toate celelalte sfinte ierugii, mergeti neabatuti pe cale poruncilor date noua de Domnul Iisus Hristos, mergeti sub calauzirea pastorilor duhovnicesti si veti ajunge, cu siguranta, in imparatia cereasca si va veti mantui. Amin

3
In discutia precedenta am ajuns la urmatoarea concluzie: afla si pastreaza in inima tot ce ne invata Sfanta Biserica si, primind puteri de la Dumnezeu prin Sfintele Taine si incalzindu-le prin toate celelalte ierugii si rugaciuni ale Bisericii, mergi neclintit pe calea poruncilor date noua de Domnul Iisus Hristos, sub conducerea pastorilor legitimi, si negresit vei ajunge in imparatia cereasca si te vei mantui. Acesta este raspunsul, raspunsul direct si singurul raspuns pentru toti cei ce intreaba: Ce sa facem ca sa mostenim viata vesnica ? Toti cei ce s-au mantuit, asa s-au mantuit si nu pe alta cale, si toti cei ce astazi se mantuiesc, asa se mantuiesc, iar nu altminteri.
Nici nu are rost sa mai vorbim despre aceasta. Insa ma tem de nu exista printre voi cineva care sa judece stramb aceste lucruri ? Nu gandeste oare careva ca nu toate cele aratate sunt la fel de trebuitoare, sau nu sunt toate trebuitoare tutoror, ca s-ar putea lipsi de unele, fara aa-si pune in pericol mantuirea, sau ca unele ar putea fi lasate deoparte, nefiind obligatorii pentru toti ? De aceea ma simt obligat sa va lamuresc ca toate cele aratate de noi, adica dreapta invatatura a credintei - respectarea poruncilor, primirea Sfintelor Taine, participarea la toate rugaciunile Bisericii si ascultarea de pastorii legitimi - toate acestea sunt esentiale in lucrarea mantuirii, caci numai acolo se infaptuieste mantuirea, unde toate acestea conlucreaza; unde lipseste ceva, acolo lucrarea mantuirii este pusa in pare pericol si este compromisa. Caci ce fel de mantuirea poate astepta cineva care nu pastreaza invatatura adevarata a credintei si a Bisericii si gandeste gresit sau despre Dumnezeu, lume si om, sau despre actuala stare decazuta a noastra, sau despre mijlocul restaurarii fiintei noastre, care este unul singur, sau despre moarte si viata noastra viitoare, sau despre oricare dintre dogme, cand Insusi Domnul ne spune ca, de se va lepada cineva de cuvintele Lui "in neamul acesta desfranat si pacatos" , de acela se va lepada si El in fata Tatalui Sau, care este in ceruri (Marc, 8,38) ? Iar cel ce va fi lepadat de Domnul, unde isi va gasi locul ? Desigur ca nu in imparatia cerurilor. Dar iata ca exista oameni care spun: "crede cum vrei, este suficient sa traiesti corecti si nu te teme de nimic", ca si cum poti sa traiesti corect fara sa ai principii sanatoase despre lucrurile care ne invata adevarata credinta! Nu va amagiti, fratilor ! In alcatuirea vietii adevarate nu intra numai comportamentul, ci si modul sanatos de judecata, asa ca despre cel caruia ii lipseste aceasta, nu putem spune ca viata lui este buna si dreapta. Pe de alta parte, a trai corect inseamna a trai intr-un mod bineplacut lui Dumnezeu; o viata bineplacuta Domnului este traita in intregime dupa voia lui Dumnezeu, iar una dintre primele definitii ale voii lui Dumnezeu fata de noi este sa credem in Cel pe care L-a trimis, adica in Domnul Iisus Hristos si in dumnezeiasca Sa invatatura. Asadar, cel ce spune "crede cum vrei, numai traieste corect", in timp ce avem porunca sa tinem adevarata credinta, se aseamana cu acela care isi distruge singu fundatia pe care vrea sa-si ridice casa, sau cu cel care vrea sa traverseze un rau cu o barca, al carui fund il gaureste chiar el.
Ce fel de matuire poate astepta acela care incalca anumite porunci dumnezeiesti, ca de pilda porunca dreptatii sau a milosteniei, a infranarii sau a harniciei, a curateniei sau a neagonisirii, a fidelitatii conjugale sau oricare alta, micsorandu-si greutatea pacatelor cu unele interpretari deformate , ca de exemplu, "firea indeamna, inima cere", sau incercand sa le ascunda chipul had de constiinta prin unele fapte de evlavie vizibile si usor de indeplinit, ca umblatul pe la biserici, impodobirea icoanelor pretioase sau aprinderea candelelor ? Ce fel de mantuire, repet, pot astepta aceastia, cand este spus clar ca "de vrei sa intrai in viata, pazeste poruncile" (I In. 3;23; Mt.19, 17) si ca nedreptii, de orice fel ar fi, nu pot mosteni imparatia lui Dumnezeu (I Cor. 6,9) ? Desigur ca este nevoie, este intr-adevar nevoie pentru mantuire si de fapte vizibile de evlavie, dar nu numai de acestea: este obligatorie si implinirea tuturor celorlalte porunci ale lui Dumnezeu. "Pe acestea trebuia sa le faceti si pe acelea sa nu le lasati" , spune Domnul (Mt. 23,23). Nu poti merge fara picioare si nu poti zbura fara aripi; la fel, nu poti ajunge la imparatia cereasca fara implinirea poruncilor.
Mai exista unii care cred ca-si pot chivernisi singuri mantuirea, prin ei insisi, fara sa primeasca putere de la Dumnezeu prin Sfintele Taine, intru viata si curata evlavie, si fara sa le incalzeasca prin sfintele slujbe si rugaciuni ale Bisericii. Am explicat deja ca noi, cazuti fiind, suntem neputinciosi si nu putem face un pas pe calea cea buna fara ajutorul deosebit al harului; ca acest har se primeste in Sfintele Taine si ca, odata primit, la inceput este asemenea unei mici scantei, care apoi se incinge, devenind flacara, prin participarea activa la randuielile sfintei si dumnezeiestii Biserici. Toate acestea sunt de la sine intelese, sunt constientizate prin experienta personala si sunt marturisite de toata lumea. Dar iata ca exista persoane care spun: tot acest spirit eclezial este necesar celor simpli, iar celor ce inteleg esenta lucrurilor le este suficienta numai slujirea mentala, spirituala sau sufleteasca lui Dumnezeu. Fericiti sunteti voi, suflete simple, care primiti totul fara impotrivire si care va supuneti cu bucurie fiecarei chemari a Bisericii! Sunteti asemenea copacilor saditi langa ape izvoratoare, care-si dau roadele la buna vreme. Iar cei ce inteleg lucrurile in felul lor sunt, din punct de vedere duhovnicesc, asemanator unor firave fire de iarba crescute pe pamant uscat, pietros sau nisipos si care abia dai semne de viata; sau, mai rau: sunt asemenea semintelor ingropate inca in maruntaiele pamantului, care au incoltit inainte de vreme sau prea tarziu. Inchipuiti-va ca afara ploua, ninge, viscoleste si scoateti afara pe o asemenea vreme un om neimbracat cum se cuvine: cat credeti ca va rezista ? Exact in aceasta situatie se afla cel ce se instraineaza de Sfintele Taine si de toata Biserica noastra de viata datatoare. Sunt jalnici acesti oameni! Egoismul si slava desarta le mananca oasele.

[Ioana-Andreea]

In sfarsit, Domnul i-a ales pe apostoli, acestia si-au predat misiunea episcopilor, care si-au stabilit impreuna-lucratori pe presbiteri. Toti acestia, laolalta, alcatuiesc pastorirea cea randuita de Dumnezeu in Biserica, a carei sarcine este sa-i ridice pe toti la starea barbatului desavarsit, " la masura varstei deplinatatii lui Hristos" (Ef. 4,13) , sfintindu-i cu Tainele, incalzindu-i cu sfintele ierugii si indrumandu-i cu sfaturi pe drumul cu multe fagasuri spre desavarsirea duhovniceasca. Sa-I multumim Domnului ca este asa ! Noi suntem orbi; dupa cum orbul are nevoie de un ghid, la fel, si noi avem nevoie de o calauza care sa ne arate calea spre Imparatia lui Dumnezeu; in foarte multe situatii avem nevoie de o presoana care sa ne ia de maini si sa ne scoata din valmasagul de ganduri si sentimente in care ne arunca uneori vrajmasul si propria noastra neintelegere. Sa nu spuneti ca indrumatorul tuturor este cuvatul lui Dumnezeu, ca vom citi si vom vedea singuri de ce anume avem nevoie. Cuvantul lui Dumnezeu contine indicatii generale pentru toti, dar ce anume am eu nevoie, in situatia mea concreta, acestea trebuie sa mi le explice altul, o voce vie, iscusita. De n-ar fi asa, as fi nevoit sa cutreier pe carari intortocheate si sa ma aflu in permanenta primejdie. Iata de ce avem atata nevoie de sfatul intelept al preotului. Cum de li se pare unora, si poate ca multora, ca singurele relatii ale lor firesti cu preotul apar odata cu necesitatea savarsirii unei Sfinte Taine sau a altei slujiri bisericesti ? Unii ca acestia uita ca "unde lipseste carmuirea , lumea cade ca frunzele; izbavirea sta in prisosul sfatului" (Pilde 11,14) .
Din toate cele spuse, reiese din nou aceeasi conlcuzie, expusa mai inainte: daca vrei sa te mantuiesti, cunoaste si pastreaza in inima tot ce te invata Sfanta Biserica si, primind dumnezeiestile puteri prin Sfintele Taine si incalzindu-le prin toatele sfintele ierugii si rugaciuni ale Bisericii, mergi neclintit pe calea poruncilor pe care le-am primit de la Domnul Iisus Hristos, sub calauzirea pastorilor legiuiti, si negresit vei ajunge la Imparatia lui Dumnezeu si te vei mantui. Toate acestea sunt cu totul esentiale in lucrarea mantuirii, sunt necesare toate, impreuna, si pentru toti. Cel care nu primeste sau nu accepta ceva din acestea, pentru acela nu este mantuire, acela nu-si va lecui neputintele si nu va evita suferinta. Biserica lui Dumnezeu este tamaduitoarea care contine in alcatuirea ei leacul care vindeca orice boala a duhului nostru. Partile componente ale leacului sunt acestea: invatatura ortodoxa, trairea potrivit poruncilor, Sfintele Taine cu slujbele bisericesti, si carmuirea pastorilor. Dupa cum in bolile trupesti leacul este vindecator numai atunci cand este compus din toate substantele prescrise in reteta, la fel, in boala duhului nostru, vindecarea poate avea loc numai cand primim toate stihiile care intra in componenta singurului nostru leac spiritual: crestinismul sau Biserica. Scoateti afara din componenta leacului trupesc oricare dintre aceste puteri, si acesta isi va pierde eficacitatea. Respingeti ceva dintre cele ce intra in mod necesar in componenta Crestinismului sau a Bisericii, si va veti lipsi singuri de leacul care va este atat de trebuincios si veti ramane, asadar, in aceeasi stare de nevindecare si de cadere, deci nu va veti mantui si nu veti vedea imparatia cereasca. Amin.

4
Discutand pana acum despre calea spre mantuire, am aflat ca cel ce voieste sa-si salveze sufletul trebuie sa cunoasca si sa pastreze cu sfintenie invatatura dumnezeiasca a sfintei credinte, si, in acelasi timp, trebuie sa primeasca puterile dumnezeiesti prin Sfintele Taine, sa le incalzeasca prin toate ierugiile Bisericii si apoi, cu ajutorul lor, sa mearga pe calea poruncilor lui Dumnezeu, sub calauzirea pastorilor legiuiti. Am mai vazut, de asemeni, ca toate acestea sunt necesare si sunt de trebuinta toate impreuna, asa ca degeaba se va amagi cu mantuirea cel ce, cu de la sine putere, respinge oricare dintre aceste puteri lucratoare ale mantuirii.
Referindu-ne acum la noi insine, la modul de viata care domneste in noi, ce vedem ? Vedem ca toate aceste functioneaza deja in jurul nostru, ca nu suntem lipsiti de pastorirea legiuita randuita de Dumnezeu, prin care se savarsesc pentru noi izbavitoarele Taine, cu toate ierugiile, prin care se propovaduieste sfanta credinta si sunt talcuite poruncile lui Dumnezeu; ca, asadar, dispunem de toate mijloacele intru viata si buna cucernicie sau, ca sa spunem asa, traim intr-o atmosfera propice mantuirii.
Mantuirea ne este atat de aproape, incat mai ca putem s-o pipaim. Cat de amarnic o sa plangem, cand in ceasul in care se va hotara vrednicia fiecaruia dintre noi ne vom afla nelucratori ai propriei noastre mantuiri ! Cugetand la acestea, nu te poti abtine a intreba din nou: ce avem de facut ? Ce sa facem cu aceste dumnezeiesti puteri, ca sa ne mantuim ?
Iata ce sa facem:
1) Sa-I multumim Domnului, care astfel a binevoit intru noi, sa-I multumim pentru ca, imediat dupa ce ne nastem, intram intr-un climat mantuitor si aflam gata pregatite toate cele trebuincioase mantuirii si, inca inainte de a deveni constienti, suntem porniti pe calea mantuirii, intrand in fluxul comun al celor ce se mantuiesc. Dupa cum, in natura vazuta, cea mai mica insecta, imediat dupa nastere, gaseste in jurul ei totul pregatit pentru viata, la fel si noi, imediat ce am aparut pe lume, Dumnezeu ne invaluie cu calda Sa grija, care se continua apoi pana la sfarsitul zilelor noastre. Inca din leagan ne cuprinde in imbratiserile ei maica noastra, Biserica: ne ajuta sa renastem spre o viata noua, ne hraneste si ne ocroteste pe toate drumurile vietii si nu ne paraseste pana nu ne lasa la groapa, insotindu-ne cu rugaciunea - aducatoare de impacare pentru cei ramasi, plina de putere pentru cei repausati: in fericita adormire daruieste, Doamne, vesnica odihna adormitului robului Tau ( sau adormitei roabei Tale). Prin ce ne-am invrednicit de acestea ? Prin nimic. Exista multe popoare care nu cunosc calea cea adevarata. Cei care se nasc printre ei trebuie sa caute calea cu multa stradanie, si inca nu se stie daca o vor gasi. Iar noi pasim pe ea fara nici un fel de osteneala din partea noastra, o gasim fara sa o cautam. De ce este asa ? Numai Dumnezeu stie. Dar nu se poate sa nu vedem, in aceasta lucrare a Proniei dumnezeiesti, sub toate aspectele deosebita bunavoire a lui Dumnezeu fata de noi.
Pentru toate acestea, sa-I multumim asadar, Domnului, care asa a binevoit intru noi ! Sa-I multumim, totodata, pentru insasi convingerea noastra ca suntem in posesia mijloacelor cu adevarat mantuitoare, caci, legata de aceasta convingere, sta alta convingere, aceea ca Dumnezeu ne este cu deosebire apropiat, ca singurul Dumnezeu adevarat este Dumnezeul nostru si noi suntem poprul Sau. Iar mai mult decat aceasta binefacere nici nu poate fi pe pamant.
2) Auzind acestea, poate ca multi dintre noi vor fi gata sa exclame, ca si cum ar fi pipait deja mantuirea: Domnul meu si Dumnezeul meu ! Dar nu uitati, fratilor, cuvantul Domnului: "Nu oricine ... zice: Doamne, Doamne, va intra in Imparatia" lui Dumnezeu (Matei, 7,21). Iata o intrebare: Ce altceva mai avem de facut ? Iata ce mai avem de facu. Sa ne predam cu toate gandurile, cu toata inima si cu toata puterea noastra in seama acestei randuiri dumnezeiesti a mantuirii noastre, si anume:
a) Sa ne pastram convingerea neclintita in adevarul acestei iconomii a mantuirii si in necesitatea ei imperioasa pentru toate lumea, in general. Vai, fratilor ! Biruiti-va ispita mintii si cugetarile desarte pe care le auziti de la altii. Nu va lasati prada indoielilor si nu ingaduiti ca indrazneata si orgolioasa intrebare: "De ce ?" si "Pentru ce ?" sa va zdruncine echilibrul credintei. Mai bine acceptati ca este asa. Respingeti aceste amagiri. Nu suntem noi primii. Cati s-au mantuit pe aceasta cale ?! Cand suntem bolnavi vine doctorul sa ne vindece. Ii explica, oare, doctorul, de ce ii administreaza bolnavului un anumit tratament si nu altul ? Sa ne punem, asadar, paza buzelor si sa ne supunem, smeriti fata de toate, ca fata de randuiala lui Dumnezeu.

[Ioana-Andreea]

b) Si nu este numai aceasta. Sa alungam partasia, asentimentul fata de toata aceasta randuiala, adica sa ne potrivim in asa fel starea launtrica, incat inima noastra sa afla bucurie atat in primirea cu vrednicie a Sfintelor Taine, cat si in orice slujba dumnezeiasca si in orice ierugie, in ascultarea propovaduirii adevarurilor dumnezeiesti, in supunerea atenta fata de calauzirea si sfaturile pastorilor, si, in general, in orice lucrare prescrisa de legea lui Dumnezeu. Fiecare este atras inspre lucrurile cu care se afla in asentiment, fata de care se simte partas. Cine se simte partas cu cele ale mantuirii, catre acestea se indreapta. Cine se simte partas cu altceva, catre aceea alearga. Iata de ce, in timp ce unii se grabesc spre biserica, altii merg la teatru, la bal sau la petrecere... Dar stiti bine ce avem de asteptat de la acestea din urma... Nutati-va inima de la aceste locuri desarte in veselitorul lacas dumnezeiesc si aflati acolo indulcirea si toate plinatatea bucuriei inimii. Unde este comoara - spune Domnul - acolo se afla si inima. Deci, unde este inima, acolo se afla si comara. Ce fel de comori propune lumea ? Merita oare sa ne murdarim inima cu ele, inima care a fost menita dintru inceput a fi lacasul lui Dumnezeu ?! Sa nu creada cineva ca le putem impaca pe amandoua! Nu se poate. Inima noastra este una si este simpla, asa incat, acolo unde se afla ea, acolo se afla totul si nu o vom mai gasi - caci nu se mai poate afla - in nici o alta parte. De aceea, cel ce este in lume cu inima, acela se afla in Biserica fara inima. Si invers, cel ce se afla cu inima in Biserica, acela este in luma fara inima. Dar, fara inima, nu este viata. Este bine sa fii in lume fara inima, dara sa fii fara inima in Biserica lui Dumnezeu inseamna sa fii fatarnic in ochii lui Dumnezeu, in fata atoatevazatorului Dumnezeu.
Iata de ce, fata de toate cele scrise mai sus, trebuie sa adaugam:
c) Implinirea plina de ravna, neabatuta si fara preget, a tot ce se cere pentru mantuire. Caci, e una si buna: daca vrei sa te mantuiest, tinte-te de lucruri mantuitoare; iar daca nu, treaba ta, numai sa stii ca nu poti lucra si lui Dumnezeu, si lui mamona. Sa ne hotaram, asadar, fratilor, sa mergem hotarati pe calea mantuirii, fara sa ne inclinam nici la stanga, nici la dreapta. Sa respingem impartirea sufleteasca si sa ne indreptam picioarele schiopatatoare! Ce veti spune despre un bolnav care zace intr-un spital bun, este supravegheat de un medic bun, primeste medicamente potrivite exact pentru boala lui, dar le dispretuieste pe toate: nu-l asculta pe medic si nu ia medicamentele ? Ce veti spune, de asemeni, depsre cel ce sta in fata unui izvor curat, simte setea si are posibilitate, chiar are nevoia sa-si potoleasca setea tocmai de la acel izvor, dar, in loc de aceasta, lasa izvorul si fuge la raul cel plin de tina, de taratoare si de murdarie si de acolo bea apa, care nu-i astampara setea ? Desigur ca nu veti fii de acord nici cu unul , nici cu celalalt. Dar oare nu asupra noastra insine vom proclama aceasta condamnare daca, avand la dispozitie toate mijloacele mantuitoare, nu ne vom folosi de ele cum se cuvine ? Si nu noua ni se va adresa, oare, mustrarea lui Dumnezeu: "Pe mine, izvorul apei celei vii, M-au parasit, si si-au sapat fantani sparte, care nu pot tine apa" (Ier. 2,13). Asadar, fratilor, sa-I multumim Domnului, ca, in marea Sa milostivire, Si-a apropiat de noi atat de mult mantuirea Sa. Dar sa punem si noi umarul! Calea mantuirii ne-a fost aratata si lamurita. Ea se afla in fata noastra. Dar, cu toate acestea, nu ne vom mantui, daca nu o vom parcurge ! Am spus: afla si pastreaza invatatura credintei si, primind putere de la Sfintele Taine, mergi pe calea poruncilor, sub calauzirea pastorilor. Cunoasterea credintei si a poruncilor, Sfintele Taine cu toate ierugiile si cu indurmarea preotilor alcatuiesc impreuna calea mantuitoare, care se afla in fata noastra. In ce se afla intreaga lucrare a mantuirii ? In urma acestei cai. Haideti deci s-o urmam! "Iata acum vreme potrivita, iata acum ziua mantuirii" (II Cor. 6,2). Amin.

[Ioana-Andreea]

5
In timp ce ma gandeam ce sa va spun in concluzia discutiilor noastre despre mantuire, mi-am amintit de o intamplare citita de mult intr-un vechi parteric. Este foarte apropiata de subiectul discutiei noastre si socotesc ca nu este de prisos sa v-o povestesc, asa cum se deseneaza ea acum in mintea mea.
Un batran imbunatatit, care traia retras in pustie, cazu in intristare si intunericul gandurilor potrivnice incepu sa-i ameninte sufletul, insuflandu-i indoiala asupra dreptei alegeri a felului lui de viata si intrebandu-se daca poate sa nu nadajdui ca toate stradaniile lui se vor incununa cu succes. Inima ii plangea, dar ochii nu izvorau lacrimi. O durere uscata il chinuia. In timp ce se omora asrfel cu intristarea, i se arata ingerul Domnului si ii spuse: "De ce te tulburi si de ce intra intrebarile in inima ta ? Nu esti tu nici primul, nici ultimul care mergi pe aceasta cale. Multi au strabatut-o, multi o strabat acum si multi vor ajunge pe ea in lacasurile luminoase ale raiului. Mergi si iti voi arata atat caile diferite pe care merg fii oamenilor, cat si locurile in care duce fiecare cale. Priveste si ia aminte !".
Ascultand chemarea ingerului, pustnicul se ridica si merse; dar, abia facu cativa pasi inainte, ca iesi parca afara din sine si se cufunda in contemplarea unei vedenii minunate, care se deschise inaintea ochilor mintii sale. Vazu in stanga sa un intuneric pustiu, ca un perete de nepatruns, inauntrul caruia sa auzea zgomot, larma si tulburare. Sfredelind intunericul cu privirea, vazu un rau larg, involburat de valuri, care se rostogoleau inainte si inapoi, la stanga si la dreapta; si, de fiecare data cand prin fata ochilor sai trecea in viteza un val, cineva parca ii rostea deslusit in ureche: "Este valul necredintei, al nepasarii, al racelii"; "Acesta - al nemilostivirii, al desfranarii, al luarii de mita"; "Acesta - al desfatarii, al huzurului, al pizmei, al vrajbei"; "Iar acesta - al betiei, al necuratiei, al lenevirii, al infidelitatii intre soti" si asa mai departe. Si, in fata pustnicului, fiecare val rasucea pe creasta lui o multime nenumarata de oameni, ridicandu-i din rau si iarasi cufundandu-i la fund. Batranul exclama ingrozit: " Doamne ! Oare toti acestia vor muri si nu este pentru ei nadejde de mantuire ?" Ingerul ii raspunse: "Priveste mai departe si vei vedea milostivirea si dreptatea lui Dumnezeu !".
Pustnicul mai privi o data raul si vazu ca era acoperit, de-a lungul si de-a latul lui, cu mici barci in care stateau niste tineri luminosi cu fel de fel de arme, spre ajutorul celor ce se inecau. Ei ii chemau pe toti la ei si unora le intindeau mana, altora le coborau prajini si scanduri, altora le aruncau franghii, iar uneori scufundau pana la fund cange si carlige: poate ca se va agata si de acolo cineva. Foarte rar le raspundea cineva chemarii, dar si mai putini erau cei ce se foloseau cum se cuvine de armele salvatoare care li se dadeau. Cea mai mare parte le respindgeau sfidatori si cu un fel de satisfactie salbatica se scufundau in raul care raspandea fum inabusitor, duhoare grea si miros de ars. Batranul isi intinse privirea mai departe de-a lungul raului si la capatul lui vazu o prapastie fara fund, in care raul se prabusea. Multime de tineri luminosi treceau iute cu barcile incolo si incoace, chiar pana la marginea prapastiei, dand ajutor, cu grija fiecaruia; dar, cu toate acestea, in fiece clipa, in fiecare loc al raului multe mii de oameni se prabuseau impreuna cu raul in prapastie, de unde se auzeau vaiete de disperare si scrasnirea dintilor. Batranul isi acoperi fata si izbucni in lacrimi. Si auzi o voce din cer: "Este amar, dar cine-i de vina ? Spune, ce as mai fi putut sa fac pentru mantuirea lor si nu am facut ? Dar ei resping, cu impietrire, orice ajutor le este dat. Ei Ma vor respinge si pe Mine, daca Ma voi pogori in ajutorul lor in cele mai amare locuri de suferinta".
Linistindu-se cat de cat, pustnicul isi indrepta privirile spre dreapta, spre rasaritul luminos si fu mangaiat de o vedenie imbucuratoare. Cei ce, ascultand chemarea tinerilor luminosi, le intindeau mana sau se prindeau de vreo arma salvatoare, erau scosi de acestia pe malul drept. Aici ii intimpinau alte persoane, ii primeau in niste mici cladiri zvelte, intinse in numar mare de-a lungul intregului mal, unde ii spalau cu apa curata, ii imbracau in haine curate, ii incingeau, ii incaltau, le dadeau un toiag si, intremandu-i cu hrana, ii trimiteau la drum, mai departe spre rasarit, poruncindu-le sa nu se uite in laturi, sa mearga fara oprire, sa privasca cu atentie pe unde calca si sa nu treaca pe langa nici o cladire ca aceasta, fara sa intre in ea si sa se intremeze cu hrana si cu sfat de la cei in grija carora erau lasate acele cladiri - la fel faceau toti cei ce intrau acolo.
Batranul isi plimba ochiii de-a lungul malului si vazu ca pe toata lungimea lui erau astfel de oameni izbaviti care se pregateau de drum. Pe fetele tuturor se intiparise bucuria si insufletirea. Se vedea ca toti simteau o deosebita usurinta si putere si se aruncau cu o anumita nestavilire pe calea ale carei prime etape erau impodobite cu flori placut mirositoare.
Apoi pustnicul isi indrepta privirea mai departe spre rasarit si iata ce i se descoperi. Frumoasa poiana se termina nu departe de mal; mai departe urmau muntii, ale caror lanturi erau orientate in directii diferite. Muntii se ridicau tot mai sus si mai sus, se intersectau cu prapastii, ba erau golasi si stancosi, ba acoperiti cu tufaris si paduri. Peste tot, pe munti, se vedeau calatorii-nevoitori. Unul se catara pe o panta abrupta, altul statea sa se odihneasca sau sa cugete, altul se lupta cu o fiara sau cu un sarpe; unul mergea direct spre rasarit, altul pe o directie piezisa, iar altul le taia celorlalti calea, de-a curmezisul; insa toti erau obositi si asudati, erau in lupta si in incordare sufleteasca si trupeasca. Rareori vreun drumet isi vedea calea in permanenta: adesea, aceasta disparea cu totul sau se rasfrangea in mai multe carari intortocheate; intr-alt loc o acopereau ceata si intunecimea, intr-altul drumul era taiat de o prapastie sau de o stanca abrupta; colo, calea era oprita de foarele padurii sau de taratoarele veninoase din vagauni. Dar iata ce era minunat: peste tot, printre munti erau raspandite cladiri frumoase, asemeni celor in care fusesera primiti pentru prima data cei salvati din apa. Imediat ce intra calatorul in aceste cladiri, asa cum i se poruncise de la inceput, oricat de epuizat ar fi fost pana atunci, iesea de acolo viguros si plin de puteri. Atunci fiarele si taratoarele nu puteau sa-i suporte privirea si fugeau din calea lui; nici un fel de piedici nu-l faceau sa intarzie prea mult si gasea repede calea care se ascunsese de el prin nu se stie ce mijloace, urmand indicatiile primite in acele cladiri. De fiecare data cand cineva depasea o piedica sau invingea un dusman, se facea mai puternic, mai inalt si mai chipes; cu cat cineva se inalta mai sus, cu atat devenea mai frumos si mai luminos. Pe varful muntelui, locul se facea din nou lin si presarat de flori; dar cei ajunsi acolo intrau repede intr-un nor luminos sau intr-o ceata, din care nu se mai vedeau.
Pustnicul ridica ochii mai sus de nor si in spatele lui sau in spatele muntelui vazu o lumina minunata, de o frumusete nemaivazuta, din care se auzeau pana la el preadulci cantari: "Sfant, Sfant, Sfant este Domnul Savaot!" Batranul cazu cu smerenie la pamant si deasupra lui trecu cu rasunet cuvantul Domnului: "Alergati asa ca sa-l luati [premiul]" (I Cor. 9,24).
Ridicandu-se din nou in picioare, pusticul vazu ca de pe diferitele piscuri ale muntelui erau destui calatori din locuri diferite care fugeau navalnic inapoi spre rau, unii in trecere, altii cu strigate si cu cuvinte de hula si de ocara. Fiecare dintre acestia era strigat de sus si de prin alte parti sa se opreasca. Dar, impinsi de niste arapi scunzi de statura, acestia nu ascultau glasul prevenitor si se cufundau din nou in raul naclait. Atunci pustnicul intreba cu mirare: "Doamne, de ce ?" si auzi ca raspuns: "Este rodul samavolniciei si al nesupunerii fata de randuiala tocmita de Dumnezeu !". Cu acestea, vedenia lua sfarsit.
Ingerul care ii atrasese pustnicului vedenia il intreba, in fine: "Ei, te-ai linistit ?". Batranul i se inclina pana in pamant.
Cred, fratilor, ca nu este nevoie de multa vorbarie pentru talcuirea acestei vedenii. Raul este lumea; cei cufundati in el sunt oamenii care traiesc dupa duhul lumii, in patimi, in vicii si in pacate; tinerii luminosi din barci sunt ingerii si, in general, harul care ne cheama la mantuire; prapastia fara fund in care se prabusea raul cu tot cu oameni este pierzania; cladirea frumoasa de pe malul drept este Biserica unde, prin Taina pocaintei sau a botezului, pacatosii convertiti se spala de pacate, se imbraca in haina inreptatirii, isi incing braul cu putere de sus si pornesc pe calea mantuirii; urcarea muntelui, cu diferitele piedici, reprezinta diferitele nevointe in curatirea inimii de patimi; fiarele si taratoarele sunt dusmanii mantuirii; locul cel lin de pe varful muntelui este linistirea inimii; norul luminos care ii acopera pe muritori este moartea impacata; lumina de dupa munte este raiul cel fericit; cladirile raspandite pe munte sunt templele lui Dumnezeu. Cine, aflandu-se pe cale, intra in aceste cladiri, adica cine primeste Tainele si participa la sfintele slujbe si rugaciuni ale Bisericii si se foloseste de sfatul si de indrumarea pastorilor, acela depaseste cu usurinta toate piedicile si grabnic ajunge la desavarsire. Iar cel ce, din samavolnicie, le respinge si nu se supune sfaturilor si indrumarilor pastorilor, acela cade repede, si duhul lumii il va ademeni din nou.
Consider de prisos sa mai adaugam orice alta povata. Va implor numai, fratilor, izbaviti-va de veacul acesta inselator ! Amin.