GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[cristiboss56]

Boala şi vindecarea sufletului în tradiţia ortodoxă
*selectie după Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă



Mănăstirile ca loc de terapie intensivă sufletească
Biserica este un spital. Şi, întocmai cum în spitale există un tratament anume pentru fiecare stare, la fel se întâmplă şi în Biserică. Întocmai cum în spital sunt cabinete de tratament ambulatoriu, secţii de terapie intensivă şi secţii de recuperare şi convalescenţă, la fel este şi în Biserică. Parohiile funcţionează ca nişte cabinete de tratament ambulatoriu, pe când mănăstirile ortodoxe sunt unităţi de terapie intensivă. Trecând de treapta curăţirii, pacientul îşi încheie perioada de convalescenţă şi, în final, ajunge la tămăduire, când mintea sa este luminată. Vindecarea se continuă până ce ajunge la vederea duhovnicească şi la neîncetata simţire a lui Dumnezeu.

[cristiboss56]

"Filosofia este cea mai mare arta, zice Platon. Termenul grec intrebuintat aici pentru a exprima ideea de arta este ( mousichi ) care arata lucrul Muzelor, inspiratoare ale operelor de arta, dar el arata mai ales ca filosofia este cea mai mare dintre arte, prin intelesul special pe care cuvantul ( mousichi ) l-a primit inca din vremea clasicismului elen, acela de muzica. Filosofia este deci cea mai inalta muzica pe care a creat-o si a intonat-o mintea omeneasca. Numai prin acordurile si armoniile acestei muzici a filosofiei, inteleptii lui Platon se puteau ridica pana la cel mai inalt cerc al sferelor ceresti, unde erau invredniciti de epopeea divina a sublimelor idei si unde se desfatau cu inefabila muzica a sferelor, muzica universala, cosmica.

Calificativul de frumos este pe deplin meritat de filosofia greaca. Punand si tratand cu eleganta si profunzime marile probleme ale vietii si spiritului omenesc, ale universului si ale scopului nostru, filosofia elena a dat adesea raspunsuri temeinice si de o rara frumusete. Frumosul era, de altfel, una din arterele puternice ale geniului grec. Frumusetea gandirii e una din acele minunate cuceriri care-l apropie pe om de Dumnezeu si-l imortalizeaza. Drumul pana la revelatia frumosului e adesea dureros si amarnic, dar rasplateste din belsug pe ostenitor.

Se poate spune acelasi lucru despre gandirea crestina? Gandirea Sfintilor Parinti hlamida imperiala a gratiei si a frumosului? Ritmul si armonia orchestreaza elementele constitutive ale gandirii patristice? Inainte de a raspunde acestor intrebari, se cuvine lamurita o problema care, pusa si sustinuta de anumiti ganditori din antichitate si pana azi, continua sa intretina o atmosfera de suspiciune in jurul gandirii crestine. Celsus, Prophyriu, Iulian Apostatul, mult neoplatonici, o seama de oameni ai Renasterii si unii moderni, dintre care mentionez pe invatatul francez Emile Brehier, au tagaduit si tagaduiesc gandirii crestine patristice rangul de filosofie. Faptul se explica, pe deoparte, prin dispretul unora dintre acesti ganditori fata de invatatura crestina, pe de alta parte, prin necredinta altora dintre ei. Gandirea crestina nu opereaza totdeauna cu aceleasi categorii logice ca filosofia profana, nu accepta decat partial solutiile aceseia si nu se complace in atitudini oscilatorii. Gandirea patristica e in primul rand o opera a harului si a credintei. Ea nu porneste de la puncete necunoscute, nu bajbaie si nu se agata de solutii efemere. Ea tasneste din certitudinile nezdruncinate ale credintei. Dar, pentru aceasta, gandirea patristica nu e mai putin o filosofie. Avand in tematica sa uriasa sa dezbata obiective ca Dumnezeu, Logosul, lumea, si omul, cu o logica si o metoda intru nimic inferioare gandirii profane, gandirea crestina reprezinta o filosofie, "adevarata filosofie", cum spun Sfintii Parinti, de orizont, proportii si adancimi necunoscute pana azi. Gandirea patristica nu ocoleste si nu condamna ratiunea, dimpotriva, o cultiva si o foloseste pana in ultimele ei consecinte. Dar aceasta ratiune nu este ratiunea incerta a filosofiei profane, ci ratiunea sanctificata prin har si credinta, capabila sa indrepte, sa amelioreze si sa adanceasca fortele ratiunii profane.

Sfintii Parinti sunt de acord ca gandirea crestina este o filosofie, o filosofie mult superioara celei profane, "filosofia noastra", sau "filosofia despre Dumnezeu", asa cum o numesc ganditorii patristici. Sfantul Iustin Martirul si Filosoful, dupa ce-si povesteste odiseea neastamparului sau intelectual prin toate sistemele de filosofie greaca si ancoreaza, in fine, in Academia gandirii crestine, unde gaseste liman framantarilor sale si unde se converteste, face aceasta declaratie caracterisitica: "Astfel, si din aceasta pricina (a convertirii la Hristos) am ajuns eu filosof". Deci, nu diferitele sisteme de gandire greaca in care Iustin nu gasise apa vie a impacarii mintii, ci invatatura crestina era adevarata filosofie. Clement Alexandrinul era suspectat ca acorda un interes prea mare filosofiei grecesti si incerca sa prezinte doctrina crestina ca pe o culme a filosofiei, a gnozei, cum zice el. Atunci el se intreaba daca filosofia e opera lui Dumnezeu si utilizarea ei rezonabila nu poate fi decat folositoare. Daca mintea si celelalte daruri cu care opereaza filosofia vin de la Dumnezeu, poate fi filosofia un lucru rau? Sfantul Ioan Damaschin are cuvinte inaripate pentru valoarea si frumusetea actului de cunoastere: "Nimic nu-I mai pretios" - zice el - decat cunoasterea; cunoasterea este lumina sufletului rational. Contrariul ei, ignoranta, este intuneric. Dupa cum lipsa luminii este intuneric, tot asa si lipsa cunoasterii inseamna intunericul ratiunii. Ignoranta este nota fiintelor lipsite de ratiune"... Sfantul Grigorie de Nazianz isi face o placere si o onoare rara de a fi studiat filosofia si de a fi el insusi filosof. In proza si in versurile lui curge ca o lava incandescenta toata tematica filosofica a vremii sale. Lui Iulian Apostatul care interzicerea crestinilor participarea la cultura greaca, el ii replica printr-o interesanta teorie a culturii crestine, capabila sa zideasca sisteme mai durabile decat cele ale filosofiei profane. Grigorie de Nazianz are o idee asa de frumoasa despre inaltimea filosofiei crestine, incat primul din cele cinci Discursuri teologice ale lui trateaza exclusiv despre conditiile prealabile de pregatire ale celui ce se dea exercitiului divinei filosofii. Filosofia este, dupa Sfantul Grigorie, un oficiu sacru, o cantare inaltata lui Dumnezeu. "A filosofa despre Dumnezeu", zice el, "nu poate face nici oricine si nici nu inseamna a vorbi despre orice. Faptul nu e usor si nu intra in sfera celor ce se tarasc pe pamant. Voi adauga ca divina filosofie nu poate fi tratata nici in orice moment, nici in fata oricui, nici nu poate fi vorbi despre toate, ci numai in anumite momente, numai in fata anumitor oameni si numai intr-o anumita masura". Cine sunt dar privilegiatii care se pot bucura de filosofia crestina? Numai cei alesi, cei dedati speculatiei si mai ales cei curati la suflet si la trup sau care sunt acum pe punctul de a se curati. Atingerea dintre pur si impur este primejdioasa ca aceea dintre ochiul bolnav si raza solara."
Daca aveti rabdare si doriti sa cititi intreg articolul , va invit cu drag sa-l accesati aici :
http://www.crestinortodox.ro/editori...ice-70079.html

[cristiboss56]

I. Originea şi cauza suferinţei


“Calea mântuirii care duce la viaţa veşnică este strâmtă şi grea (Matei 7, 14). Aceasta este arătată atât prin exemplul sfânt al Domnului, cât şi prin sfânta Lui învăţătură. Domnul le-a spus dinainte ucenicilor Săi şi celor ce L-au urmat că în lume, adică în viaţa pământească, necazuri vor avea (cf. Ioan 16, 33; 15, 18; 16, 2-3). (...) De aici înţelegem limpede că tristeţea şi suferinţa sunt îngăduite de Dumnezeu în timpul vieţii pământeşti pentru adevăraţii Lui robi şi slujitori” (Episcopul Ignatie Brancianinov, Arena).

Dar, de ce se întâmplă acestea? De ce tristeţea şi suferinţa, împreună cu bolile care le însoţesc, sunt “îngăduite” pentru noi? Învăţătura Sfinţilor Părinţi ne arată cum trebuie înţeleasă suferinţa în contextul stării primului om creat şi apoi a căderii lui în păcat.
Dintru început nu a existat suferinţă, nici boală, nici moarte. Omul era “străin păcatului, necazurilor, grijilor şi nevoilor fireşti” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Omilia 45).
Dacă Adam şi Eva nu ar fi păcătuit, “ar fi ajuns la cea mai desăvârşită slavă şi, schimbaţi fiind, s-ar fi apropiat de Dumnezeu (...), iar bucuria şi desfătarea de care ne-am fi umplut atunci, prin comuniunea dintre noi, ar fi fost cu adevărat de negrăit şi dincolo de cugetarea omenească (Sfântul Simeon Noul Teolog, Omilia 45). Şi dacă n-ar fi existat suferinţă, nu ar fi existat nici boală şi, prin urmare, n-ar mai fi fost nevoie de ştiinţă si medicină.
“Dar, atunci când omul a fost ademenit şi înşelat de către diavol (...) Dumnezeu s-a apropiat de om aşa cum se apropie un doctor de un bolnav” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 7 La statui). Dumnezeu s-a pogorât în Eden, în răcoarea serii şi a strigat: Adame, unde eşti? (Fac. 3, 9). Prima Lui manifestare faţă de om după păcatul neascultării nu a venit ca din partea unui Judecător răzbunător, ci ca din aceea a unui Doctor înţelept, în căutarea pacientului Său, “fiindcă Dumnezeu, când află un păcătos, nu Se gândeşte cum îl poate face pe acesta să plătească, ci cum îl poate îndrepta, făcându-l mai bun” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 7 La statui).
Omul, făptura, cedase ispitei de a fi ca şi Dumnezeu Creatorul – ceea ce este împotriva oricărei raţiuni sau posibilităţi. Acesta, primul păcat, a adus cu el nu “îndumnezeirea”, ci suferinţa, boala îndreptătoare: pentru ca omul să poată cunoaşte neîndoielnic şi pentru totdeauna că el nu este “ca Dumnezeu”.
De aceea, Doctorul ceresc “a predat trupul nesfârşitelor suferinţe şi boli, pentru ca omul să înveţe chiar din firea sa că nu mai trebuie să primească niciodată acest gând”, adică să fie ca Dumnezeu (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 11 La statui). Dumnezeu a zis Evei: în dureri vei naşte copii (Fac. 3, 16). Iar lui Adam: blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale. (...) În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat (Fac. 3, 17-19).
“Păcatul naşte răul, iar răul naşte suferinţa – scrie profesorul Andrezev; chiar dacă Adam şi Eva ne-au adus această suferinţă, totuşi, pentru noi, este şi o binecuvântare, deoarece ne determină să ne dăm seama cât de vătămătoare este necredinţa în Dumnezeu, atât pentru sufletele cât şi pentru trupurile noastre” (Apologetica creştină ortodoxă).

Extras din: “Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre boală. Rugăciuni pentru bolnavi”
Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2003

[cristiboss56]

II. Rostul bolii


Mântuitorul nostru împreună cu de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi ne învaţă că singura noastră grijă din această viaţă trebuie să fie mântuirea sufletelor. Episcopul Ignatie scrie: “Viaţa pământească – această scurtă vreme – îi este dată omului, din mila Creatorului, pentru ca acesta să o folosească pentru mântuirea lui, adică să depăşească moartea şi să treacă la viaţă (Arena). Pentru aceasta, trebuie “ca pe toate din această lume să le privim ca pe nişte umbre trecătoare şi să nu ne lipim inima de nimic din ea (...) pentru că nu privim la cele văzute, ci la cele nevăzute; deoarece cele văzute sunt trecătoare, iar cele nevăzute sunt veşnice” (Sfântul ioan din Kronstadt, Sfaturi duhovniceşti). Pentru noi, creştinii ortodocşi, centrul vieţii nu este aici, ci dincolo, în lumea veşnică.
Atâta timp cât trăiesc, creştinii ortodocşi nu se îngrijesc gândindu-se la boala sau suferinţa care îi poate însoţi. Chiar atunci când ne cântăm unul altuia “La mulţi ani” de ziua onomastică şi la alte sărbători, o facem din pricină că Biserica, în înţelepciunea ei, ştie că noi într-adevăr avem nevoie de “mulţi ani” pentru a ne schimba şi a ne pocăi pentru păcatele noastre, deci nu pentru că viaţa are vreo valoare în sine. Dumnezeu nu Se interesează de cât de bătrâni suntem atunci când ajungem înaintea judecăţii Lui, ci dacă ne-am pocăit; pentru El nu contează dacă am murit de vreun atac de inimă sau cancer, ci dacă sufletul nostru este în stare de sănătate.
De aceea, “nu trebuie să ne înfricoşăm de nici o nenorocire omenească, ci doar de păcat; nici de sărăcie, nici de niscaiva neputinţe, nici de ocări, nici de răutăţile altora faţă de noi, nici de umilinţe, nici de moarte” (Sfântul Ioan Gură de Aur, La Statui), fiindcă aceste “nenorociri” sunt numai cuvinte şi acestea nu au nici o realitate pentru cei ce trăiesc pentru Împărătia Cerurilor. Singura “nenorocire” adevărată din această viaţă este a-L supăra pe Dumnezeu. Dacă vom avea în cuget această înţelegere fundamentală a scopului vieţii, atunci sensul duhovnicesc al neputinţelor trupeşti ni se poate descoperi şi nouă.
Este o lecţie încă neînvăţată de către neamul lui Adam care, în mândria lui, caută dintotdeauna să fie “zeii”: din pricină că fiecare păcat este o reînnoire a păcatului primilor oameni, o îndepărtare cu voie de Dumnezeu, îndreptată spre sine. Astfel ne punem pe noi în locul Lui Dumnezeu, slujindu-ne nouă înşine în loc de a sluji Creatorului. În acest fel, suferinţa bolii slujeşte astăzi aceluiaşi scop căruia i-a slujit şi la început: şi din această pricină ea nu este altceva decât un semn al milei şi dragostei Lui Dumnezeu. Celor ce sunt bolnavi, Sfinţii Părinţi le spun: “Dumnezeu nu te-a uitat; El are grijă de tine” (Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Filocalia).
Sfântul Ambrozie de la Mănăstirea Optina a vorbit despre relaţia dintre suflet şi trup într-o scrisoare către o mamă al cărei copil era foarte bolnav: “Nu trebuie să uităm că într-o epocă sofisticată ca cea în care trăim, chiar şi copilaşii sunt vătămaţi duhovniceşte de ceea ce văd sau aud. Prin urmare, este nevoie de curăţire, iar aceasta se realizează numai prin suferinţă trupească... Trebuie să înţelegem că desfătarea raiului se dă numai celui ce acceptă suferinţa”.
Sfântul Nicodim Aghioritul a arătat că, deoarece omul este îndoit în fire, creat cu suflet şi trup, “există o interacţiune între suflet şi trup” (Sfaturi), fiecare dintre părţi acţionând una asupra celeilalte, comunicând între ele”. Sfântul ioan Gură de Aur scrie că “ atunci când sufletul este bolnav, de obicei nu simţim nici o durere (...), dar, dacă se întâmplă ca trupul să sufere doar puţintel, facem toate eforturile să ce eliberăm de boală şi de durerea ei”. De aceea, Dumnezeu pedepseşte trupul pentru păcatele sufletului, astfel ca prin pedepsirea trupului, sufletul să poată primi vreo vindecare. (...) Hristos a făcut acelaşi lucru cu slăbănogul atunci când a spus: Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca nu cumva să-ţi fie mai rău! Ce învăţăm de aici? Boala slăbănogului fusese pricinuită de păcatele lui” (Omilia 38 la Evanghelia Sfântului Ioan).
La Sfântul Serafim din Sarov a fost adusă odată o femeie. Era grav schilodită, neputând merge din cauză că genunchii ei stăteau ridicaţi până la piept. “Ea îi spuse Bătrânului că fusese născută în Biserica Ortodoxă, dar, după ce s-a măritat cu un protestant, abandonase ortodoxia şi, pentru necredincioşia ei, Dumnezeu o pedepsise dintr-o dată. (...) Ea nu-şi mai putea mişca nici mâinile, nici picioarele. Sfântul Serafim a întrebat-o pe femeia bolnavă dacă acum crede în Maica ei, Sfânta Biserică Ortodoxă. Primind un răspuns afirmativ, i-a spus să-şi facă cum se cuvine semnul Crucii. Spuse că nu poate ridica nici o mână; dar, în momentul în care Sfântul s-a rugat şi i-a uns mâinile şi pieptul cu untdelemn din candela de la icoană, boala a lăsat-o imediat”. Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca nu cumva să-ţi fie ţie mai rău!
Această legătură dintre suflet şi trup, păcat şi boală se arată foarte limpede: durerea ne spune că s-a întâmplat ceva rău cu sufletul, că nu numai trupul este bolnav, ci şi sufletul. Vedem astfel cum sufletul poate transmite trupului bolile sale, stârnind mai apoi în om dorinţa de cunoaştere de sine şi dorinţa întoarcerii către Dumnezeu. În Vieţile Sfinţilor se pot vedea nenumărate astfel de cazuri. Bolile ne mai învaţă şi aceea că “adevăratul nostru sine, personalitatea noastră nu este trupul văzut, ci sufletul nevăzut, omul lăuntric (Sfântul Nicodim Aghioritul, Hristoitia).
Oare aceasta înseamnă că omul care se bucură de o sănătate continuă este duhovniceşte “în formă”? Nicidecum, deoarece suferinţa ia multe forme, fie în trup, fie în suflet sau în minte. Cât de mulţi sunt aceia care, deşi au o sănătate de fier, se tânguie că “viaţa nu merită trăită”?
Iată cum descrie Sfântul Ioan Gură de Aur acest fel de suferinţă: “Unii cred că a te bucura de sănătate este un motiv de plăcere. Dar, nu este aşa; fiindcă mulţi dintre cei care au o sănătate bună şi-ar dori să moară de mii de ori, nefind în stare să suporte jignirile ce li se aduc. (...) Căci, deşi trebuia să ajungem împăraţi şi să trăim împărăţeşte, ne aflăm copleşiţi de multe necazuri şi tulburări. (...) În mod inevitabil, clipele de restrişte ale împăraţilor sunt la fel de numeroase ca valurile unui ocean. Deci, dacă monarhia nu este în stare să-şi scape viaţa de durere, atunci ce altceva ar putea împlini acest lucru? Cu adevărat, nimic din această viaţă” (Omilia 18 La statui).
Adeseori protestanţii “revendică” sănătatea în “Numele Lui Hristos”. Ei privesc sănătatea ca pe ceva pe care creştinul este îndreptăţit să-l aibă. Aceasta este exact opusul învăţăturii ortodoxe, aşa cum o vedem şi în istoria dreptului Iov din Vechiul Testament. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că sfinţii Îi slujesc Lui Dumnezeu nu pentru că aşteaptă vreo răsplată, duhovnicească sau materială, ci pur şi simplu pentru că Îl iubesc: “căci sfinţii ştiu că cea mai mare răsplată dintre toate este să Îi poţi iubi şi sluji pe Dumnezeu”. Astfel, “Dumnezeu, vrând să arate că sfinţii nu L-au slujit pentru a primi răsplată, l-a lipsit pe Iov de toată bogăţia, lăsându-l pradă sărăciei şi îngăduind să cadă în boli grave”. Iar Iov, care nu trăia pentru vreo răsplată în această viaţă, a rămas în continuare credincios Lui Dumnezeu (Omilia 1 La statui).
Aşa cum oamenii sănătoşi nu sunt fără de păcat, tot aşa şi Dumnezeu îngăduie câteodată ca cei cu adevărat drepţi să sufere “ca o pildă pentru cei slabi” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile Mari). De aceea, aşa cum învaţă Sfântul Ioan Casian, “un om se învaţă şi se formează mult mai bine din pilda altuia” (Regulile).
Vedem aceasta şi în Scriptură în cazul lui Lazăr. “Deşi suferise de răni dureroase, nu a cârtit niciodată împotriva bogatului, nici nu i-a adresat rugăminţi...Ca urmare, el a găsit odihnă în sânul lui Avraam, ca unul care acceptase cu smerenie necazurile vieţii” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari).
Părinţii Bisericii ne învaţă de asemenea că boala este o cale de a imita suferinţa martirilor. Astfel, în vieţile multor sfinţi aflăm cum la sfârşitul vieţii s-au abătut asupra lor suferinţe cumplite, pentru ca astfel, prin suferinţa lor nevinovată, să poată trece printr-o mucenicie trupească. Un foarte bun exemplu în acest sens poate fi aflat la marele apărător al Ortodoxiei, Sfântul Marcu al Efesului: “A fost bolnav paisprezece zile, iar boala pe care a avut-o, după cum spunea chiar el, l-a muncit în acelaşi fel în care instrumentele de fier pentru tortură ale chinuitorilor îi munceau pe sfinţii mucenici, de parcă i-ar fi zdrobit coastele şi măruntaiele, şi ar fi fost încins cu acestea şi legat în aşa fel încât îi pricinuiau o durere de nesuportat; tot aşa s-a întâmplat că ceea ce oamenii nu au putut face cu sfântul trup al mucenicului, a fost plinit de boală, după negrăita judecată a Providenţei, pentru ca Mărturisitorul Adevărului, Mucenicul şi Biruitorul tuturor suferinţelor să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu, după ce va fi trecut prin fiecare suferinţă, mulţumită căreia, până la ultima sa suflare, asemeni aurului lămurit în cuptor, el, în veşnicie, să poată primi o mai mare cinste şi răsplată de la Dreptul Judecător” (The Orthodox World, vol. 3, nr. 3).

Extras din: “Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre boală. Rugăciuni pentru bolnavi”
Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2003

[cristiboss56]

SFANTUL SILUAN ATHONITUL 1

SFANTUL SILUAN ATHONITUL 2