Posedare vs. nebunie

[Ekaterina]

În prealabil postat de costel

Inca mai avem parte si de duhovnici mari si de medici mari. Pe acestia trebuie sa-i cercetam. Asa nu se va mai ajunge ca cineva sa numeasca posedarea demonica nebunie si sa se creada ca prin administrarea unor medicamente se va vindeca, si vom putea scapa si de calificarea unei caderi (de ex cauzata de moartea cuiva drag) drept posedare demonica.

Parintele Paisie Aghioritul ne arata cum sa facem distinctia intre bolnavii psihic si persoanele demonizate.

"Parinte, cum ne putem da seama daca cineva este indracit, iar nu bolnav psihic?

De aceasta isi poate da seama si un medic simplu dar evlavios. Cei care au diavolul sar in sus atunci cand se apropie de ceva sfant. Astfel se vede clar ca au diavol. De le dai putina aghiazma sau daca ii insemnezi cu sfinte moaste, se impotrivesc deoarece diavolul este inghesuit inlauntrul lor. Iar cei ce sufera de boala psihica nu se impotrivesc deloc. Chiar daca porti cruce si te apropii de cei indraciti, acestia se nelinistesc si se tulbura.

Odata, la o priveghere in Sfantul Munte, niste Parinti mi-au spus ca le spune gandul cum ca un oarecare mirean ce se afla acolo are diavol. M-am asezat in strana alaturata si am lipit de el crucea mea, ce are o particica din Sfantul Lemn. A sarit in sus si s-a dus in alta parte. Cand a mai plecat din lumea care era in biserica, m-am dus iarasi langa el. A facut la fel. Atunci am inteles ca intr-adevar avea diavol."

[cezar_ioan]

O situaţie aparte o reprezintă delirul mistic.
El are forme aşa-zis pozitive, când oameni blânzi, liniştiţi şi zâmbăreţi, predică din greu în mijlocul străzii sau la intrarea în gurile de metrou. De obicei se cred pe ei înşişi un fel de îngeri sau apostoli sau, în cazurile cele mai spectaculoase, se cred Însuşi Hristos. O femeie blândă din Titan mi-a mărturisit că ea deţine în poşetă ... secretul Cosmosului. Mi l-a şi arătat: câteva mărgele găsite în coşul de gunoi, strânse de ea, sărmana, într-o batistuţă mototolită...
E o întreagă literatură psihiatrică pe această temă. Aceşti oameni prezintă o serioasă problemă a identităţii personale. Victime, de obicei, ale unor abuzuri emoţionale foarte severe, îşi găsesc un refugiu în această nouă identitate, rod al unor procese psihice insuficient lămurite. În ce mă priveşte, nu cred că ei sunt demonizaţi. Consider că sunt doar oameni foarte grav bolnavi care, însă, adeseori refuză terapia, din pricina convingerilor lor delirante, impenetrabile la argumente şi chiar la terapie medicamentoasă. În general sunt inofensivi, însă pot face victime printre cei cu tulburări emoţionale asemănătoare, uneori apărînd un delir în doi sau în mai mulţi... Chestiuni din sfera sugestiei şi sugestibilităţii crescute... (În AT - lipsa activismului în starea de Eu-Adult şi tranzacţii exclusiv din Copil şi Părinte. În fine....)
Există şi ipostaze considerate negative, când persoana este extrem de agitată, furioasă, predispusă la manifestări extreme, violente. Uneori aceştia se identifică cu personaje demonice, practică satanismul, uneori comit acte de o violenţă extremă, inclusiv crime sadice. Şi aceştia sunt bolnavi psihic, iar nu demonizaţi. După opinia mea.

De remarcat următorul lucru: când un om considerat demonizat (deşi în realitate face parte din una din cele două categorii de mai sus) este internat în spital şi este tratat corespunzător (în special cu antipsihotice care ajută la clarificarea conştiinţei şi la scăderea tensiunii psihice), ca prin minune dispar toate manifestările "demonice".
La camera de gardă a spitalului Obregia (spitalul 9) vin destul de des familii îngrozite care aduc cu chiu cu vai câte un "posedat"... Spectacolul internării este desigur terifiant pentru nespecialist. În realitate, o simplă injecţie şi ... gata, "demonul" s-a dus. Urmează apoi sinuoasa recuperare, mai scurtă sau mai îndelungată, uneori încununată de succes, alteori cu mai puţină baftă, ca să zic aşa...

În concluzie, unii oameni grav afectaţi psihic lasă impresia că sunt demonizaţi; în realitate, nu sunt. Din pricina ignoranţei noastre în materie de psihologie şi psihopatologie, ne grăbim să punem etichete severe în cazul unor manifestări fireşti (pentru anumite situaţii de viaţă), respectiv să trecem cu vederea manifestări cu adevărat patologice dar care sunt acceptate de cultura noastră de subgrup sau nişă...
Alţi oameni, însă, se pare că sunt posedaţi de diavol. Comportamentul lor nu este totdeauna excentric, nu acuză simptome deosebite, nu prezintă semne bătătoare la ochi, uneori sunt cunoscuţi ca oameni cumsecade, rezonabili, perfect normali (după opinia aparţinătorilor). Asta, însă, o ştiu cel mai bine duhovnicii.
Ştiinţele psi nu prea au nimic de spus în acest caz, afară numai de întâmplarea când un medic sau psiholog se crede ştie-tot. Acesta, da, him... putem bănui că este un caz real de demonizare...:)

Diagnosticul diferenţial nu e la îndemâna oricui. Personal, cred că am cunoscut un demonizat. Semnul a fost clar pentru mine: în momentul intrării în relaţia directă, întâlnindu-i privirea am simţit un frig pătrunzător în corp, ceva deosebit de inconfortabil şi greţos. Toracele, în special, parcă îmi îngheţase, pregnant în zona sternului, a inimii. Luat pe nepusă masă, neavînd nici o aşteptare sau preliminară informaţie despre acel om, am simţit instantaneu nevoia să mă rog şi să ma îndepărtez. Păstrez şi acum o impresie vie de straniu, în urma acelei întâlniri a privirilor... bîrrrr... Ferească Dumnezeu!

[tot-Laurentiu]

În Rusia înainte de revoluţie, medicii psihiatrii îi deosebeau pe oamenii bolnavi psihic de cei îndrăciţi punând înaintea bolnavului câteva ceşti identice cu apă obişnuită şi una cu aghiasmă. „Dacă pacientul bea liniştit apa din toate ceştile, îl trimiteau la spital. Iar dacă refuza să bea din ceaşca cu aghiasmă, începea să facă tărăboi şi cădea în stare de inconştienţă, vindecarea lui era de competenţa exorcistului” .