Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[cristiboss56]

"Am vindecat multi oameni, insa n-as fi putut face nimic fara ajutorul Satanei. Imi era imperios necesar sa ma aflu intotdeauna cu el intr-o legatura directa, pentru a ma putea calauzi in toate actiunile mele. De fiecare data cand eram chemat la un bolnav, il intrebam in prealabil pe Diavol daca trebuie sa merg. Uneori imi spunea: "Poti merge, caci vreau sa-l vindec pe bolnav", si atunci porneam la drum. Insa alte dati imi raspundea: "Nu vreau sa-l vindec." (Legat de aceasta, parintele Paisie Aghioritul atragea atentia asupra faptului ca Satana nu poate vindeca decat bolile pe care le-a provocat el insusi.)
Imi era ingaduit sa-i pun Satanei orice intrebare, iar el imi raspundea. Ori de cate ori eram intrebat ceva in calitatea mea de vrajitor, trebuia sa cer mai intai raspunsul Satanei. Absolut tot ceea ce realizeaza un vrajitor se datoreaza puterii Satanei. Daca Satana il paraseste, va deveni un om obisnuit.
Multi veneau la mine deoarece prin mine intrau in legatura cu o putere care era infinit mai mare decat a lor. Vedeau cum vizitam un om bolnav, ii deschideam gura si scuipam inauntru, in timp ce il chemam pe Satana si il rugam. Minunea se producea pe data: Satana il ridica din pat.
Ii uimeam pe toti intr-o asemenea masura incat imi puteam permite orice. In apropiere de locuinta mea se afla un vast teren de aplicatii militare, unde numai soldatilor le era ingaduit sa intre. Cu toate acestea, eu aveam acces nerestrictionat. Oriunde mergeam, lumea isi etala admiratia. Manifestau deplina obedienta si obisnuiau sa-mi ofere daruri substantiale. Multi dintre ei imi aduceau cu regularitate vaci, capre, gaini... Am devenit foarte repede un om din cale afara de bogat.
Noi, vrajitorii, ne aflam intr-o permanenta conlucrare. Ne sustineam reciproc sub toate aspectele si, in acelasi timp, primeam noi membri in cercul nostru. Ceilalti vrajitori ma cinsteau ca pe cel mai mare. Eu conduceam ceremoniile in cadrul carora il cantam si il invocam pe Satana la initierea unui nou membru. Cantecul care se intoneaza special in aceasta ocazie se numeste Anga. Puneam tamaie in foc. Cand fumul se inalta in vazduh, atunci sosea momentul initierii. Tanarul vrajitor trebuia sa se inchine focului si sa inhaleze tamaia care fusese oferita Satanei. Atunci spiritul intra in el si Satana venea la noi toti, astfel incat vorbeam cu vocea lui. Folosea limba noastra pentru a spune ceea ce dorea.
Tanarul vrajitor imi dadea mana stransa pumn, ca semn si fagaduinta ca ma va urma intru totul. Eu ii deschideam palma, luam putin din tamaie si ii scuipam in palma. Apoi ii dadeam in numele Satanei binecuvantarea de a deveni vrajitor ca si mine. Acum Satana salasluia in el. Se intorcea acasa cu o putere noua. In satul sau trebuia sa aduca dovada ca Satana se gaseste cu adevarat inlauntrul sau. Proba se desfasura in intunericul noptii. Aprindeau focuri, iar el incepea sa-l roage pe Satana. Dupa putin timp era luat in stapanire de catre spirit, cadea in extaz si vorbea cu o alta voce. Sarea in foc, in vreme ce oamenii priveau incremeniti si strigau: "Arde, arde!". Cand sarea inapoi afara din foc, lumea blestema si injura de frica, intrucat stiau cu totii ca oricine s-ar atinge de piciorul lui se va imbolnavi de moarte. Tanarului vrajitor nu i se ardea nici macar un fir de par din cap. Era ocrotit de Satana.
Dupa o vreme, oamenii prindeau curaj si se apropiau, formand un cerc in jurul sau. Urma cel de-al doilea test. Puneau un cutit in flacara focului si il lasau acolo pana ce devenea rosu. Tanarului vrajitor i se atingeau apoi cu cutitul incandescent ambii obraji si buzele. Nu se alegea nici macar cu vreo basicuta de pe urma focului. Era limpede pentru toti ca in fata lor se afla cineva care dobandise capacitati supraomenesti.
Se temeau de el. Cu toate acestea, o putere nevazuta il facea sa atraga lumea. Oamenii ajungeau sa se roage spiritului care salasluia inlauntrul sau. Faceau tot ce puteau ca sa nu trimita asupra lor blestemul si osanda.
La varsta de 40 de ani mi s-a intamplat sa fiu atacat de trei indivizi. Unul voia sa-mi taie gatul, celalalt imi fixase teava unui pistol in spinare, in vreme ce al treilea le propunea sa ma lege de maini si de picioare si sa ma azvarle in lacul cu crocodili. S-au invoit catre aceasta ultima varianta. Asadar, ma tarau spre lac, legat de maini si de picioare. Brusc, o entitate invizibila m-a rapit din mainile lor si am inceput sa zbor in aer ca o pasare. Nu mi-am putut explica foarte limpede cele intamplate, insa stiam ca Satana imi salvase viata.
Cand am devenit vrajitor, credeam ca toata viata mea va fi o desfatare, mai ales ca puteam face orice lucru cu maxima usurinta, oamenii mi se inchinau oriunde mergeam, si deveneam din ce in ce mai bogat. Dar incetul cu incetul am observat ca Satana este un stapan lipsit de mila. Se mania cateodata pe mine si se dezlantuia asupra mea cu salbaticie. Atunci trebuia sa-i cer iertare in diverse feluri, sa-i aprind tamaie si chiar sa suport noi ritualuri initiatice pentru a ma sustrage blestemului sau si a-l recastiga ca si colaborator.
Cu timpul, am devenit tot mai nelinistit; nu aveam pace deloc si simteam o frica adanca. Sotia mea a fost luata in stapanire de un spirit rau care spunea prin ea ca pruncul pe care urma sa-l nasca va muri. A nascut fara probleme, dar la scurta vreme s-a aratat Satana si ne-a luat copilul pentru totdeauna. Atunci am inteles in ce stare infricosatoare ajunsesem. Am inceput in acea perioada sa-L caut pe Hristos. imi doream sa gasesc adevarata cale catre Dumnezeu. In cele din urma, Hristos m-a chemat langa El. Atunci am distrus toate lucrurile din casa mea care aveau vreo legatura cu Satana. Hristos este Cel care m-a calauzit si m-a ajutat clipa de clipa pe acest drum, caci singur n-as fi avut niciodata puterea sa ma ridic din prapastie. (A.P.)"
Vrajitorul cu pricina se numeste Yelo, pana la 55 de ani el fiind unul dintre cei mai mari vrajitori de pe continentul african; puterea Satanei se concentrase in el si se manifesta in cele mai diverse chipuri. Astazi, el este insa crestin, luptand cu toata puterea impotriva patimilor si a diavolilor.


Istorie consemnata de Dyonysios Farasiotis.
Extras din cartea "Mari initiati ai Indiei si Parintele Paisie".

[cristiboss56]

Povestea unui balon sau drumul dintre tinereţe şi maturitate

Viaţa noastră este plină de baloane. Stăm agăţaţi de ele şi mai spargem din când în când câte unul, pentru a merge într-o direcţie sau alta. Avem baloane cu fericire, cu temeri, cu tristeţi sau cu speranţe. Avem de făcut alegeri şi de multe ori uităm că baloanele nu se termină niciodată. Pentru că ele ne duc sus, către Dumnezeu, iar El nu ne va lăsa să cădem.

Ne uităm mereu în jos, sau în jur, când de fapt răspunsul este sus, undeva. Sunt momente în viaţă când ne ţinem agătaţi de balonul plin ochi cu disperare, şi nu-l spargem din teama de a cădea. În acele momente trebuie să căutăm ajutorul la Dumnezeu şi la oamenii prin care El lucrează.
Sfârşitul lumii nu vine în fiecare zi
Povestea Roxanei începe în primul an de facultate. Când a aflat că este însărcinată, ea a simţit că totul s-a terminat. Nu ştia ce va face, cum se va descurca, ce se va întâmpla mai departe. Într-o lume în care femeia însărcinată necăsătorită este privită ca o paria, ea era singură, sufocată de sentimentul că lumea s-a sfârşit. Se gândea, ca orice tânără fără stabilitate socială şi financiară, că e o situaţie fără scăpare şi că avortul este singura soluţie.
Tatăl copilului a părăsit-o fără să stea pe gânduri, când a aflat că va avea un copil. Ulterior, Roxana a mers la un control medical şi a aflat că este însărcinată în 17 săptămâni. Opţiunea avortului nu mai era legală, însă rămânea o alegere viabilă. „Prima oară când am făcut ecografie şi am aflat că este mare sarcina şi că nu mai este legal avortul, medicul mi-a zis că sunt doctori care totuşi fac în spital. Dar fiind tânără şi la prima sarcină, riscurile la care m-aş fi expus erau uriaşe”, ne-a povestit Roxana. A ales varianta mai puţin uşoară, dar şi mai puţin dureroasă. A spart balonul cu probleme şi a refuzat să aleagă o soluţie aparent la îndemână, dar care ar fi condamnat-o la suferinţă pentru tot restul vieţii.
Părinţii au respins-o şi ei, ruşinaţi fiind de ceea ce făcuse fiica lor. A plecat de acasă, după îndelungi presiuni să facă avort. Minunea din burtica ei începuse să mişte, o simţea că e acolo, vorbea cu ea, trăia cu ea, râdea cu ea şi tot ce făcea pentru ea era. „Când le-am spus părinţilor de sarcină, ei mi-au zis să merg la spital să fac avort şi stăteam atunci şi mă gândeam cum aş mai putea să trăiesc după asta, pentru că ea deja mişca în burtică. Să te duci la spital şi să faci avort şi deodată să te trezeşti că nu mai ai nimic,că nici nu mai mişcă, nici nu ai văzut-o.măcar. Şi le-am zis părinţilor că dacă mă duc forţat la spital, eu nu aş mai putea trăi după aceea, nu aş mai fi om. Aşa simţeam la momentul respectiv, că aş înnebuni dacă aş face avort”. Prietenii au încurajat-o că totul va fi bine şi că vor fi alături de ea. Între timp, şi mama ei s-a înduplecat, dar nu o putea ajuta decât cu vorbe şi încurajări. Era singură şi cel mai dureros lucru pentru ea, după abandonul tatălui, a fost respingerea familiei.
Dacă ar fi aflat mai devreme de sarcină, avortul era ca şi făcut
Roxana ne-a mărturisit că, dacă ar fi aflat mai devreme de sarcină, înainte de a simţi cum creşte o viaţă în pântecele ei, cel mai probabil ar fi ales să facă avort. Trăgând linie la final, nu regretă nici o clipă că a aflat atât de târziu de copil. Atunci când faci o alegere, chiar dacă nu e cea mai uşoară, Dumnezeu te sprijină, dacă ceea ce faci este pe placul Lui. „A trebuit să plec de acasă. Am locuit la nişte prieteni de familie o perioadă de câteva luni, apoi am stat în Iaşi la căminul studenţesc. Am tot sperat că se va îmbuna tata, pentru că el este cel de care depinde totul, el este cu sprijinul financiar. Medicul ginecolog mi-a povestit de asistenţa socială. Şi pentru că nu puteam să mă întorc la cămin cu copilul, am apelat la asistenţa socială. Şi aşa am aflat de Provita”, ne-a povestit Roxana. Departamentul Pro Vita al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei a luat-o pe Roxana sub aripa sa, prin centrul Praesidio, care se dedică ajutorării femeilor însărcinate, oferind o soluţie la avort.
De aici, lucrurile au luat drumul firesc. Roxanei i s-a oferit o locuinţă, într-un apartament special achiziţionat pentru astfel de cazuri. I s-a oferit sprijin moral şi material în măsura în care a fost nevoie. Iar la mai puţin de o lună s-a născut micuţa Ştefania, înconjurată de iubire şi de sprijin. Cosmin Brînză, coordonatorul centrului pentru mame aflate în dificultate, ne-a povestit câte ceva despre modul în care cei de la Praesidio au abordat problema: „Problema la ea nu a fost una financiară. Provine dintr-o familie înstărită, părinţii au investit în ea de mic copil, iar în momentul când a rămas însărcinată, tatăl ei i-a tăiat toate fondurile. Şi atunci s-a aflat în imposibilitatea de a creşte copilul. Îi acordăm ajutor material în condiţiile în care şi noi putem, servicii de asistenţă socială, asistenţă medicală, în sensul că am încercat să intermediem serviciile medicale pe care le-a primit. Noi avem un plan strategic în ceea ce o priveşte, cum avem cu fiecare caz, în funcţie de problemele care sunt”. Cosmin Brînză ne-a explicat şi că, pentru o bună soluţionare a acestor cazuri, este necesară o analiză preliminară şi o prioritizare a problemelor, pentru că de multe ori se întâmplă, în cazurile sociale, să vină oamenii şi să ceară, de exemplu, bani, însă banul nu este o problemă reală. De aceea, este necesară o implicare raţională înainte de cea emoţională.
Biserica este o realitate mântuitoare
Oamenii care te înconjoară şi societatea au puterea de a te îngropa în pietre sau de a te purta pe braţe, atunci când faptele tale sunt condamnabile. În cazurile femeilor însărcinate, atunci când vorbim de copii în afara căsătoriei, de familiile cu mulţi copii, de copiii care au probleme de dezvoltare sau orice altă situaţie care nu se încadrează în obişnuit, oamenii nu sunt prea empatici. Apar întrebări: de ce nu a făcut avort dacă ştia că va avea un copil cu handicap? Sau de ce nu a folosit metode contraceptive dacă mai avea cinci copii acasă sau dacă avea o relaţie în afara căsătoriei? Sunt situaţii pe care noi le condamnăm, dar care îşi găsesc rezolvarea în sânul Bisericii. Centrul Pro Vita este unul dintre intermediarii dintre oameni şi biserică. Pentru că de multe ori mamele cu probleme fug de responsabilitatea morală, un astfel de intermediar are rolul de a le apropia de calea cea dreaptă fără a le constrânge şi fără a avea o abordare fanatică.
Voluntarii de la centrul Praesidio au un adevărat plan în ceea ce priveşte ajutorul pe care i-l vor acorda în continuare Roxanei. „În primul rând, este important să intre în postura de mamă, să ştie cine este şi ce vrea, în urma noului ei statut. Următorul pas este să încercăm să o reconectăm cu familia, pentru că nici noi nu o putem găzdui permanent, şederea ei în apartamentul Praesidio fiind temporară. Vom lucra cu ea pe partea de orientare profesională, pentru că noi vom încerca, prin intermediul unor consilieri specializaţi, să o ajutăm să-şi găsească o oarecare direcţie de dezvoltare profesională şi personală. I-am pus la dispoziţie nişte materiale duhovniceşti, prin care încercăm sa-i creăm o aură frumoasă în jurul căsătoriei, urmând ca mai apoi să intrăm în problemă mai în profunzime, prin discuţii cu un psiholog sau cu un preot, vizavi de aceste aspecte ale familiei. Nu trebuie să fie o mamă singură”, ne-a explicat Raluca, unul dintre voluntarii implicaţi. Nici aspectul religios nu va fi lasat la o parte, pentru că, pentru o bună dezvoltare a copilului şi a ei ca mamă, relaţia cu Biserica este cât se poate de necesară.
Roxana a trecut prin această experienţă de la stadiul de tânăr, căruia i se înţeleg anumite greşeli din virtutea tinereţii, la o etapă a maturităţii, care presupune şi implicarea Bisericii ca realitate mântuitoare. Învăţătura ei începe cu un balon al disperării şi se termină cu un copil în braţe. Dar povestea nu se termină aici. Şi nu se va termina niciodată, ci va continua atâta timp cât vor trăi copiii ei, nepoţii şi strănepoţii...


O poveste adevarata semnata de :

Daniela Balinisteanu

[cristiboss56]

Ne povesteste Iulian B.:
Mulţumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dat să îl cunosc şi eu nevrednica pe Sfântul Nectarie! Deşi am primit educaţie religioasă din fragedă copilărie şi cunoşteam vieţile mai multor sfinţi şi faptul că aceştia mijlocesc pentru noi înaintea lui Dumnezeu, trebuie să recunosc că la acea vreme, eu mă rugam doar Maicii Domnului, Mântuitorului Iisus Hristos, Prea Sfintei Treimi şi mai rar Sfântului Ierarh Nicolae (ocrotitorul copilăriei mele). Eram prietenă de trei ani cu actualul meu soţ, eram studentă în anul IV de facultate şi aşteptam cu nerăbdare să termin facultatea pentru a ne împlini în sfârşit dragostea prin Sfânta Taină a căsătoriei. Însă lucrurile nu au decurs atât de simplu cum ne aşteptam noi şi Bunul Dumnezeu a îngăduit să trecem printr-o serie de încercări cu menirea de a ne căli şi întări dragostea şi credinţa. Ne iubeam mult, aveam o prietenie frumoasă şi curată (cum le doresc tuturor tinerilor) dar dintr-o dată au început să apară între noi neînţelegeri, lucruri mărunte şi ridicole care, pentru o vreme, ne-au stricat liniştea şi frumoasa prietenie. A fost o cumpănă foarte grea, am suferit mult amândoi, nu voiam să ne despărţim dar oricât ne-am fi dorit să fie bine ceva ce nu puteam înţelege se întâmpla şi iar ne supăram. Ajunsesem să credem că e momentul ca fiecare să îşi urmeze drumul său în viaţă, şi, cu toate că ne era foarte greu, ne gândeam că poate aşa e mai bine decât să suferim şi mai mult pe viitor. Mă rugam mult Maicii Domnului să ne ajute să luăm hotărârea cea bună şi să nu ne lase. Îl iubeam mult pe prietenul meu, simţeam acelaşi lucru şi din partea lui şi tot mai mult mă mustra conştiinţa pentru suferinţa pe care i-o pricinuiam. Singura mea nădejde era Maica Domnului căreia îi ceream continuu prin vorbe simple să nu ne lase. Într-o noapte am visat că eram cu prietenul meu la Mănăstirea Radu Vodă. Obişnuiam să trecem pe acolo din când în când, dar încă nu îl cunoscusem pe Sfântul Nectarie. De fiecare dată când mergeam acolo treceam pe la racla Sfântului şi sărutam sfintele moaşte doar aşa, în semn de respect, fără nici un fel de trăire grăbindu-mă să ajung în faţă să mă rog Maicii Domnului şi Mântuitorului. La fel am făcut şi în visul meu: am intrat, am sărutat în grabă sfintele moaşte şi am vrut să pornim către altar, dar ne-am oprit din drum privind spre uşa mănăstirii unde mai mulţi oameni şi preoţi duceau un sicriu. Văzând m-am mirat pentru că era pentru prima dată când vedeam o astfel de ceremonie acolo. Ne-am oprit pentru un moment să ne închinăm pentru sufletul „răposatului”, dar şi mai mare mi-a fost uimirea când din sicriu s-a ridicat un preot călugăr (îşi ţinea camilafca pe umărul drept), a venit direct la noi, ne-a dat binecuvântare spunând: „Maica Domnului şi Domnul nostru Iisus Hristos să vă binecuvânteze!”, ne-a învăluit cu privirea împărtă*şindu-ne multă pace, bucurie, nădejde şi dragoste şi apoi s-a îndreptat spre altar. M-am trezit foarte liniştită, mi-a rămas foarte bine întipărit în minte visul şi mai ales chipul părintelui: un bătrânel mărunţel, foarte simplu, cu ochi mari şi expresivi, cu barba un pic căruntă, cheliuţă pe mijloc până în creştetul capului, scăldat în lumină, plin de bucurie, pace, dragoste, smerenie …nu am cuvinte să-l descriu.
Deşi îmi aducea multă linişte şi îmi venea în gând că poate e un răspuns al Maicii Domnului la rugăciunile mele şi cu toate că mă preocupa mult să aflu cine e preotul călugăr din visul meu, încercam să alung acel vis ştiind că visele de multe ori sunt de la vrăjmaş. Tot alungând acest vis, la scurt timp am avut un altul, tot la Mănăstirea Radu Vodă: urcam dealul la mănăstire cu prietenul meu şi ne miram amândoi pentru că era foarte multă lume, precum este la hramuri. Am întrebat o femeie dacă este hramul bisericii sau care este motivul pentru care era aşa multă lume acolo, iar aceea ne-a răspuns: „Nu, nu este hram şi nici ziua sfântului dar aici în mănăstire se află moaştele unui mare sfânt şi mare făcător de minuni – Sfântul Nectarie – pe care lumea nu îl cunoaşte, iar părinţii l-au scos afară pentru ca toată lumea să afle şi să vină să i se închine şi să primească ajutor în toate nevoile pe care le are”. Uimiţi, ne‑am continuat apoi drumul către biserică, şi, într‑adevăr, Sfântul era aşezat afară în foişorul care se afla la acea vreme în faţa Bisericii şi toată lumea trecea şi i se închina. Vorbea lumea din jur că un părinte de acolo de la mănăstire a fost vindecat de cancer şi de aceea l-au scos părinţii afară ca toată lumea să afle şi să vină să se închine. Am mai observat atunci un părinte care stătea în genunchi şi se ruga cu lacrimi şi mă gândeam atunci în vis că probabil este părintele care a fost vindecat. Eu stăteam ca un stâlp şi mă minunam de cât sunt de netrebnică, dându-mi seama ce înseamnă credinţa adevărată şi cât de mult am greşit eu. M-am trezit şi m-am pornit în grabă către mănăstire, să trec pe la Sfântul înainte de serviciu, să îl rog să mă ierte şi să mă ajute şi pe mine. Când am ajuns acolo nu pot exprima în cuvinte ce am simţit când am privit icoana Sfântului Nectarie şi am recunoscut în ea chipul părintelui călugăr care ne-a dat binecuvântare în primul meu vis. Apoi mi-am cumpărat cărţile cu viaţa şi minunile Sfântului Nectarie şi într-adevăr toate câte citeam despre Sfântul Nectarie mi-l arătau exact cum l-am perceput în vis. De atunci am ceva foarte special pentru Sfântul Nectarie, a devenit noul nostru ocrotitor, mi-a dăruit un părinte îndrumător duhovnicesc minunat din mănăstirea sa, ne-a ajutat să trecem peste toate încercările, ne‑am căsătorit de doi ani şi mulţumim lui Dumnezeu ne înţelegem foarte bine.
De atunci l-am chemat şi îl chemăm mereu în ajutor pe Sfântul Nectarie în toate nevoile şi greutăţile întâmpinate şi de fiecare dată primim fără întârziere ajutorul cerut.
Acum ne dorim copilaşi şi, cu toate că medicii m-au diagnosticat cu uter bicorn (o malformaţie din naştere) şi mi-au spus că există multe şanse să nu pot duce o sarcină la maturitate şi fătul să se oprească din evoluţie, noi suntem foarte încrezători în binefăcătorul nostru, Sfântul Nectarie, în ajutorul tuturor sfinţilor, al Maicii Domnului şi al Prea Sfintei Treimi.
Sfântul Nectarie este minunat, mergeţi la el şi cereţi-i ajutorul în toate nevoile voastre!

[Parascheva16]

(poate s-a mai postat)

Marios s-a născut de Întâmpinarea Domnului (2 februarie) 1987. La vârsta de 5 ani începu să prezinte dificultăți la mers, instabilitate, obosea repede, întâmpina greutate în a urca scările sau a se scula de jos. La 7 ani i s-a pus diagnosticul: distrofie musculară de tip Duchenne.

Distrofia musculară este o boală rară ereditară ce apare la băieți și se agravează în timp, treptat, până când bolnavii în cele din urmă rămân imobilizați complet și din cauza atrofierii mușchilor aparatului respirator, se ajunge la insuficiență respiratorie.
Marios a trecut prin toate aceste stadii, dar era un copil talentat. Elev strălucit până la liceu, unde a apucat să intre (a murit la 17 ani). De la 8 ani era în căruciorul cu rotile pentru invalizi.

Cu acest cărucior participa la parade de defilare ca stegar, purtând drapelul cu fală în fruntea defilării. Avea un surâs ve*sel, înțelepciune după Dumnezeu, simțul recunoștinței și era cu un «mulțumesc» pe buze către oricine: către mama lui care-l îngrijea, către colegii lui de școală, profesori și către duhovnicul lui, părintele Ghevasie. Obișnuia să spună: „Sunt foarte bine. Nu-mi lipsește nimic. Simt că iubesc pe toată lumea. Ca Dumnezeu să nu mă facă bine, ceva știe, poate că așa e mai bine. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat minte și pot comunica cu oamenii; că pot citi; că pot înțelege toate. De n-aș fi avut minte, ce aș fi făcut cu mâinile? Cel paralizat, care are minte și face răbdare, este cel mai isteț om din lume… Mamă, Dumnezeu ne iubește. Este spre binele sufletelor noastre și, dacă nu ne dă sănătate, totuși ne dezleagă celelalte probleme”.

Datorită faptului că evoluția bolii a afectat mușchii cardiaci, Marios începu să dea semne de puls accelerat. Cu un puls de 128 era nevoit să meargă în fiecare zi la școală. Aflându-se această suferință spunea: „Alți copii, suferinzi ca și mine, sunt nevoiți să întrerupă școala, căci nu mai pot continua din pricina bolii. Iar eu câte daruri am!”.

Colegii săi de școală, profesorii își amintesc mereu de chipul său ce strălucea de bucurie. Avea dreaptă socoteală și dragoste și spunea adesea mamei sale: „Iartă-mă, mamă, că te obosesc relele mele. Suntem doi oameni și avem doar două picioare. Ale tale și acestea operate. La prânz eu îmi fac lecțiile, iar tu să mergi să te odihnești. Și așa cum tu ai grijă de mine seara, astfel și eu am grijă de tine la amiază”. În fiecare Duminică se împărtășea cu dor și nerăbdare.

Când, în 1995, Marios, se înfățișa Comisiei de Medicină în vederea obținerii de ajutor social pentru cei cu probleme de locomoție și afecțiuni musculare, și Casa de Asigurări nu i-a acordat nici un ajutor, mama sa s-a mâhnit, dar el i-a zis: „Mamă, nu merită să te mâhnești pentru viața aceasta. Noi pentru cealaltă viață trebuie să ne întristăm. Nu vreau să fii tristă și să plângi. Așa cum Dumnezeu hrănește păsările, astfel ne va hrăni și pe noi și ne va purta de grijă. Da, într-adevăr.”

„Nu pot pricepe cum de nu merg oamenii la biserică”

Marios, înțelepțit de Dumnezeu, spunea:

2 Eu nu sunt nimic. De altfel, oamenii nu trebuie să se bucure mult dar nici să se întristeze mult. Să avem bună-cuviință…
2 Cu Dumnezeu ne punem noi? Dacă El vrea să plouă, să plouă. Că doar nu suntem zahăr?
2 Mămico, ne iubește Dumnezeu! Se îngrijește de noi. Ne dă, desigur, greutăți, dar ne și ajută, ne dă și putere să le trecem. Nu vezi cât de multse îngrijește de noi? Se îngrijește și de păsărele și nu se va îngriji de noi? Uite! Mulți oameni, necunoscuți nouă înainte, acum ne înconjoară cu dragoste.
2 Soarele dragostei dacă ar lumina lumea, ea ar fi foarte frumoasă și mai bună, pentru că soarele dragostei este Însuși Hristos. (Această propoziție a fost scrisă de Marios într-o teză când era elev în clasa a IV-a).
2 Ce păcat! Rudele nu trebuie să caute răzbunarea. Dimpotrivă, să se roage pentru odihna sufletului rudeniei lor, dar și pentru sufletul ucigașului. Dumnezeu este singurul în drept să judece.
2 Nu pot pricepe cum de nu merg oamenii la biserică…

***

Pe 5 august 2003, Marios a făcut edem la plămâni. A fost internat la terapie intensivă, unde felul său de a fi, în ciuda stării critice în care se afla inima sa, cu 145 de pulsări, a impresionat profund pe tot personalul medical al spitalului. Trei luni mai târziu făcu primul atac de cord. Pe 25 Noiembrie 2003 a adormit întru Domnul.
În ziua înmormântării, deși fusese aranjat ca sicriul să fie transportat cu mașina specială, aceasta s-a oprit brusc! Nu era cu putință să mai pronească, cu toate că nu prezenta vreo defecțiune. Lucru inexplicabil! Ce se întâmplase? Colegii lui de școală au vrut să transporte sicriul ei înșiși, pe umerii lor și rugăciunea le-a fost ascultată. Întâmplarea cu oprirea mașinii au socotit-o un semn, și astfel a avut loc impresionanta procesiune funerară, cu sicriul, purtat pe umerii colegilor lui de școală. La cimitir, în timpul slujbei de înmormântare, s-a cântat «Hristos a Înviat!».

Absolvenții de liceu din acel an, au scris pe diploma de absolvire, cu litere mari, numele Marios, cu următoarea inscripție comemorativă: „Mare cinste și bucurie că te-am cunoscut aici, pe acest pământ Mario. Mai mare cinste și fericire să ne întâlnim în cealaltă viață, cea veșnică”. n

Traducere din cartea „Se fac și astăzi minuni?”, de Monah Gherontie Nica

Material aparut in nr. 26 al revistei Familia Ortodoxa

[Parascheva16]

Cand ne gandim si ne uitam la copii cu handicap fizic si mental, sa ne gandim la Mario. :)

[cristiboss56]

Livia C. s-a născut într-o familie de oameni nevoiaşi într-un sat din fostul judeţ Bălţi. Era al 12-lea copil în această familie. Abia împlinise 15 ani când, împreună cu două colege de clasă, se întorceau pe jos de la Bălţi. Era un început de februarie, soarele deja apunea, când le mai rămăseseră vreo doi kilometri până în sat. Şi pe când ajung fetele în dreptul unei scârte de paie, asupra lor se năpustesc patru inşi. Unul lung de vreo doi metri se repezise asupra Liviei, o lovise cu pumnii în pântece, îi vârâse o cârpă în gură şi apoi tăbărî pe ea cu picioarele. (Ceilalţi au făcut la fel cu colegele ei.) După ce vlăjganul de doi metri îşi împlini pofta, îl strigă pe cel „fără de pereche": „Acum e rândul tău." Timpul trecea încet. În sfârşit, derbedeii le-au lăsat în pace şi, rânjind la ele, le-au avertizat: „Trebuie să uitaţi tot ce s-a întâmplat acum. Din aşa ceva n-o să muriţi. Dar dacă suflaţi măcar un cuvânt cuiva, s-a zis cu viaţa voastră!". De frică şi de ruşine, fetele au jurat că nu va şti nici pământul de acel accident. Şi s-au ţinut de cuvânt.
A lăsat copilul la rădăcina unei tufe
Dar iată că, după acel viol, Livia a rămas însărcinată. Cuprinsă de spaimă, plângea disperată pe ascuns, neştiind ce să facă. (Consoartele de suferinţă nu ştiau nimic şi nici până astăzi nu ştiu.) S-a tot gândit sărmana copilă, a chibzuit şi a hotărât să meargă în clasa a IX la şcoala din satul bunicilor. Iar acolo, zicea ea, va mai vedea. Plinuţă de felul ei, deşi era în a opta lună de sarcină, silueta nu o trăda. Dar zilele treceau repejor şi ceasul naşterii se apropia. Livia avea cunoştinţă ce înseamnă naşterea unui copil, căci a urmărit de după sobă din curiozitate două naşteri ale mamei sale asistate acasă de moaşa satului. Aşa că acum fata îşi pregătise nişte cearşafuri vechi, elastic pentru legatul buricului şi o sticluţă de ţuică. Le puse pe toate în geanta ei de şcoală şi îi spuse bunicăi că se duce pe câteva zile la părinţi.
Era anul 1979, sfârşit de octombrie. Livia a ieşit din casă cu noaptea în cap. S-a furişat pe o hudicioară lăturalnică şi, ieşind la marginea satului, a luat-o spre pădure. O zi întreagă s-a tot chinuit într-un loc dosit din inima pădurii, iar când s-a lăsat noaptea durerile s-au acutizat. Pe la miezul nopţii, la lumina stelelor, a născut un băieţel. A avut puterea să-i lege buricul. Apoi l-a învelit în cârpele ce le luase cu ea şi fără nicio remuşcare l-a dus aproape de cărare sub un tufiş, acoperindu-l cu frunze uscate. După care a tras câteva înghiţituri de ţuică, a coborât pe cărare la izvorul de ea ştiut, s-a spălat binişor, s-a odihnit puţin şi, când a prins a se lumina, s-a pornit spre marginea pădurii. A plecat cu primul autobuz la Bălţi, iar de acolo la părinţi, unde a stat câteva zile. Nebănuită şi nedescoperită de nimeni, a terminat şcoala din satul bunicilor, apoi s-a angajat cusătoreasă începătoare la fabrica de blănuri din Bălţi.
Pruncul este găsit
Chiar în acea dimineaţă de sfârşit de octombrie, micuţul a fost găsit de nişte trecători şi dus la punctul medical din sat, apoi la maternitatea din centrul raional. Era destul de crud sărmănuţul şi părea să fie pe moarte. Doamna doctor pediatru după ce i-a făcut tot ce trebuie, a constatat că băieţelul e absolut sănătos şi se află în afara oricărui pericol. Vom nota că doctoriţa suferea de o maladie ce nu-i permitea să nască. Dar îşi dorea foarte mult să crească şi ea un pui de om care să-i spună mamă. Iată că acest boţ cu ochi i se lipi de inimă de cum îl văzu. Când băiatul era deja în clasa a opta, ea îmi povesti într-un reportaj radio: „După ce i-am făcut toate îngrijirile, mi-am zis: „Va fi al meu!". Era o minune de copil. Creştea ca un Făt-Frumos. La numai o lună se făcuse un băieţel dolofan şi drăgălaş. Nu vă închipuiţi ce sentimente de bucurie şi emoţie aveam atunci când îl luam în braţe, când îl strângeam la piept. Aşteptam cu şi mai mari emoţii acordul autorităţilor pentru înfiere. După două luni, băieţelul se făcu şi mai drăgălaş, iar miliţia nu a mai aflat cine e adevărata lui mamă. Aşa că fără mari probleme am perfectat toate formele legale de înfiere. Fericită eu, fericit soţul, am botezat micuţul şi i-am pus numele Tudorel."
Fiind la facultate, Tudorel nimereşte în puşcărie
Înconjurat de dragoste şi afecţiune, Tudorel creştea ager la minte şi cu ascultare de părinţi. Cuminţel şi drăgălaş s-a dovedit a fi şi la şcoală de se minunau profesorii de el. A absolvit ciclul primar cu menţiune. Uite aşa, fericită şi împlinită, această familie a prins a aduna respectul unora şi pizma altora. Într-o zi, când Tudorel ieşise pe terenul de joacă din curte şi se afla în centrul atenţiei copiilor, mama unui coleg de clasă din blocul vecin se năpusti asupra lui cu cuvintele: „Veneticule, copil din flori ce eşti, hai nu te mai umfla aşa de tare în pene!". Ca orice copil de 10 ani, nu a dat atenţie acestor vorbe, dar tonul aspru al doamnei îl făcu să plângă. Mama l-a mângâiat şi l-a sărutat cum făcea şi alte dăţi şi a rugat-o foarte delicat pe doamnă să-şi aleagă cuvintele atunci când vorbeşte cu copiii.
Dar azi aşa, mâine tot aşa. Până când, pe la sfârşitul anului şcolar în clasa VIII, la o oră de clasă, Tudorel a vorbit cel mai frumos despre părinţi (ora de clasă era dedicată părinţilor). În drum spre casă, colegul din blocul vecin, cuprins de invidie, i-a aruncat: „Ce te mai lauzi, bă, cu mă-ta şi cu tat-tu, dacă ei nu-s părinţii tăi? Ce crezi că eu nu ştiu că te-au găsit în frunze!". Aceste vorbe asemeni tăişului unui cuţit l-au spintecat din creştet până în tălpi. Ajuns acasă, cuprins de obidă, le-a reproşat părinţilor c-o ciudă copilărească: „De ce m-aţi minţit că sunt copilul vostru? De ce nu mi-aţi spus adevărul până acum?..." Din ziua aceea comportamentul şi atitudinea lui faţă de părinţi s-au schimbat radical, iar echilibrul său sentimental devenea din ce în ce mai fragil. La absolvirea liceului, a intervenit ruptura. Sacrificiul părinţilor a fost inutil. Tudor nu mai vedea casa în care a crescut ca un loc al întâlnirii, al dragostei şi al comuniunii, ci ca un loc al însingurării şi înstrăinării. Ajuns la facultate, s-a înhăitat cu nişte huligani şi, după mai multe furturi de proporţii, a nimerit în puşcărie. Biata lui mamă adoptivă, la câteva luni după aceea, s-a stins din viaţă.
Mama adevărată vrea să-şi cunoască băiatul
În septembrie, anul trecut, primesc un telefon din nordul Italiei. La celălalt capăt al firului o doamnă mă informează că are pentru mine o „poveste" pe care o poartă-n suflet de trei decenii şi că după sărbătorile de Paşte, când va veni acasă, ar vrea să se întâlnească cu mine să mi-o povestească. Şi iată că, săptămâna trecută, m-am întâlnit cu acea doamnă, foarte simpatică de altfel. Cu capul plecat ca de povara gândurilor grele, femeia începu: „Demult vreau să mă întâlnesc cu dumneavoastră. Chiar din ziua când am auzit la radio despre copilul găsit în frunze, crescut de-o doamnă doctor". Apoi oftă din adânc, faţa îi deveni galbenă ca de ceară şi continuă ca luată de friguri: „Eu sunt... mama... acelui copil. Am fost fără minte atunci şi am făcut o mare prostie. Nu vruse Dumnezeu să mă trăsnescă de sus să nu mai ajung la acel ceas de blestem. Mă vândusem diavolului. Abia peste vreo doi ani am înţeles ce am făcut. Şi de atunci sufletu-mi plânge şi inima-mi oftează. Nu mi-am mai găsit fericirea în viaţa de familie şi nici copii nu am mai putut naşte. Mi-am mărturisit păcatul pe la mai multe mănăstiri. Dar încă nu cred în puterea de vindecare a suferinţei şi a tragediei. Ceea ce-mi doresc foarte mult e să-l cunosc pe băiatul căruia i-am dat viaţă şi să-i cer din suflet iertare..."
Şi înecându-se de plâns mi-a spus tot ce avea pe suflet, mi-a înşiruit povestea ei amară şi m-a rugat să-i comunic adresa părinţilor adoptivi. Ceea ce am şi făcut. Ne-am despărţit în speranţa că ne vom mai întâlni...
Ortodoxia MD

[cristiboss56]

Recidivăm în neputința noastră de a iubi și de a vedea pe acești micuți, atât de dragi lui Hristos, suferind asprimea și povara de nepurtat a indiferenței noastre…

Am fost atinși poate mulți dintre noi, până în adâncul sufletelor noastre, la vârsta la care știam să ascultăm cu suflet curat și limpede de copil, de povestea fetiței cu chibriturile. Este vorba de acea fetiță săracă, trimisă de tatăl său să colinde străzile și să aducă bani din vânzarea de chibrituri trecătorilor de pe stradă. În noaptea de Anul Nou frigul o copleșește. Nu mai avea pe nimeni pe lume căruia să-i pese de ea. Se așează într-un colț de stradă și aprinde chibrituri, unul câte unul. Cu toate că-şi strânse picioruşele sub dânsa, frigul o pătrundea din ce în ce mai mult. Dar nu-i venea să se ducă acasă!Dacă ar fi adus înapoi toate chibriturile, şi niciun bănuţ, tatăl ei ar fi bătut-o straşnic pentru asta. Şi-apoi, ce, acasă la ea nu era la fel de frig? Ai ei locuiau sub un acoperiş prin care vântul sufla în voie, cu toate că-i fuseseră astupate crăpăturile cele mari cu paie şi cu zdrenţe, în repetate rânduri. Mânuţele fetei erau aproape îngheţate de frig. „Un chibrit aprins le-ar putea face bine”, gândi micuţa. Ah, dacă ar îndrăzni să scoată unul, numai unul, din cutie, să-l zgârie de zid şi să-şi încălzească degeţelele ! Fetița iese din această lume de durere, de lipsă de iubire, îndreptându-se cătrebrațele iubitoare ale bunicii sale : niciodată bunica ei nu fusese atât de frumoasă ori de mare! Ea se apropie de fetiţă şi-o îmbrăţişă. Apoi, ţinându-se strâns una de cealaltă, zburară împreună, vesele, în strălucirea aceea de sus. Acolo unde nu mai era nici frig, nici foame, nici griji. Acolo unde era doar Dumnezeu (http://pravaliavichinego.blogspot.fr/2010/12/fetita-cu-chibrituri-de-han...).
Mă veți întreba cine este Ștefănel. Ştefănel avea numai 10 anişori când a murit la sfârşitul lunii ianuarie. Ziua în care s-a aciuat în râpa din apropierea casei din Focuri a fost la fel ca celelalte zile din viaţa lui: plină de violenţe fizice şi verbale. Mama îi murise în urmă cu un an, iar tatăl alcoolic îl bătea frecvent pentru motive numai de el ştiute. A plecat spre şcoală la ora amiezii, numai că ajuns acolo a avut parte de alt şoc. Învăţătoarea […] i-a reproşat că miroase urât şi l-a dat afară de la ore. Nu era prima dată când se întampla aşa ceva numai ca în ziua respectivă afară era un frig de crăpau pietrele. Acasă nu putea merge, tatăl ţinea neapărat ca fiul să stea la şcoală pentru că doar aşa putea să încaseze alocaţia pe care o dădea pe băutură la barurile din sat. Ştia ca dacă ajunge prea devreme acasă îl aşteaptă altă bătaie, aşa că a stat în curtea şcolii câteva ore. În drum spre casă a făcut rost şi de o sticlă de spirt medicinal şi cum încă nu se făcuse ora la care ar fi trebuit să ajungă de la şcoală s-a ascuns într-o râpă. Nu a mai ieşit de acolo, a băut spirtul ca să se încălzească, a adormit şi a murit îngheţat de frig. […] Abia după ce poliţiştii au reconstituit din declaraţiile elevilor ce s-a întâmplat în acea zi de 24 ianuarie la şcoală învăţătoarea a recunoscut că l-a alungat în frig ca pe un câine. Mai mult, aceasta ştia şi că elevul a stat ore în şir în curtea şcolii, iar bătăile pe care le primea acasă erau cunoscute de toată şcoala. Nu a împiedicat-o însă să îl trateze la fel, colegii de clasă povestind cum Ştefănel fusese bătut în repetate rânduri. (http://m.evz.ro/news/1026206)
Ștefănel, nu am apucat să te cunosc aici, dar întru Domnul te iubesc. Te rog, Doamne, primește această puțină rugăciune, acestă infimă mărturie de afecțiune întru Tine pentru robul tău Ștefănel! Știu că indiferența noastră este ucigătoare de copilărie și de inocență !Ștefănel, te rog, iartă-ne pentru aceea căîn lumea aceasta nu am știut să-ți mărturisim nimic din ce ne învață Hristos, măcar noi cei ce ne numim cu numele Lui! Pentru că uităm să fim mamă, tată, frate, vecin, pentru că uităm să fim oameni! Fetița cu chibriturile, iată, nu ne-a învățat din păcate nimic. Recidivăm în neputința noastră de a iubi și de a vedea pe acești micuți, atât de dragi lui Hristos, suferind asprimea și povara de nepurtat a indiferenței noastre… Iartă-ne, Ștefănel. Și câți or mai fi ca tine pe care nu avem încă ochi săîi vedem și inimi săîi simțim. Mai avem o mângăiere că te putem pomeni la dumnezeiasca liturghie, acolo unde întru Dumnezeu cer și pământ se împacă, ostoindu-se durerile și rănile omului celui rănit cu tot păcatul. Să dea Domnul să te pomenim cât de mulți. Dar și să deschidem ochii sufletului mari, mari, către toți acei Ștefănel care așteaptă să le ocrotim copilăria și să le-o facem fericită întru Hristos!