Despre Judecata

[cezar_ioan]

În prealabil postat de costel

Parintele Coman spunea ca prin aceste cereri de la noi - sa hranim pe cel flamand, sa cercetem pe cel in temnita ... se arata cat de putin ne cere Dumnezeu ca sa ne mantuim. Si spune in continuare ca atunci cand vom vedea ca am fi putut sa castigam raiul cu foarte putin efort, judecata devine infricosatoare. Si e adevarat ca este infricosator sa vezi ca ai pierdut raiul pentru ca nu ai dat o paine celui flamand, un pahar cu apa celui insetat sau o haina celui lipsit.

Ieşeam odată de la un curs cu Părintele Coman. Ţin minte că, dezvoltînd tema Împărăţiei lui Dumnezeu, a ajuns purtat de varii asocieri la tema rugăciunii. E cunoscut faptul că P. Coman îndrăgeşte rugăciunea inimii, că are mare admiraţie pentru călugării isihaşti, că a stăruit toată viaţa cu îndemnul către studenţi să deprindă trainic lucrarea rugăciunii.
Şi astfel, purtaţi de nesaţul discuţiei despre rugăciune, ne-am trezit printre maşini, câţiva studenţi, cu Părintele ascultînd, răspunzînd la întrebări, învăţînd... O, Doamne, cât era de frumos timpul petrecut atunci...
Deodată, aşa cum se întâmplă frecvent împrejurul Facultăţii, câţiva cerşetori au năvălit peste noi. Au intrat de-a dreptul între noi şi Părintele, sfârtecînd discuţia, stopînd parcă tot rodul care se adunase în dezbaterea noastră înfocată şi îndrăgostită...
L-am văzut pe Părintele oprindu-se brusc şi, parcă, o clipă, mi-a părut că îi văd pe chip un nor mare... O sclipire de mânie în privire... A ezitat o clipă, apoi, uitîndu-se adînc în ochii cerşetorilor, i-a muştruluit zdravăn. Pentru repezeală, pentru lipsa de bun simţ, pentru datul buzna ....
Eu eram tare contrariat, sfâşiat între discuţia care îmi era tare dragă şi de care aveam mare nevoie, şi intervenţia brutală a sărmanilor oameni (îmi amintesc îndeosebi de o mamă cu 3 copii mici), care, însă, se cerea întâmpinată cumva, fiind un apel la milostenie...
Apoi Părintele a tăcut, parcă tras de un duh statornic şi puternic, a părut pur şi simplu că nu mai e printre noi şi, cu mişcări lente, moi, cu chipul frumos luminat, a deşertat tot ce avea prin buzunare.... Tot, fiecaer buzunar a fost scutrat, întors pe dos, hârtie cu hârtie, până la ultimul bănuţ.
Cu umilinţă şi cu bucurie le-a dat tot şi apoi i-a dojenit blând, povăţuindu-i să nu se mai repeadă aşa, să aibă puţină răbdare şi încredere, iar nu disperare. I-a binecuvântat şi a plecat.

Îmi amintesc şi azi cu multă emoţie acea întâmplare din stradă, unde gândul la rugăciune a fost spălat de fapta bucuriei milosteniei.

Dumnezeu să îl ocrotească şi să îl întărească pe Părintele Profesor Coman!