Habemus papam!

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Din cate inteleg, dna Mirela nu refuza o "anumita masura" a desavarsirii. Ci refuza adecvarea unui anumit model, acela calugaresc, la viata mireanului.

Pentru catolici, modelele nu sunt neaparat calugarii, ci sfinti din starea corespunzatoare noua. Daca starea spre care ne cheama Dumnezeu este aceea de a fi mirean, atunci modelele noastre sunt acelea ale sfintilor mireni ai Bisericii. Nu poti aplica retete calugaresti, preluate din Pateric, Limonarii si alte perle ale literaturii calugaresti, la viata mireanului. Desigur, nici aplica retete mirenesti la viata calugarului. Ce ar putea face mireanul cu "Patericul egiptean" ? Exact ce ar putea face calugarul cu "Imitatiunea lui Cristos" sau cu "Forja": sa puna cartea respectiva la raftul "limba si literatura straina". Dar, s-a raspandit intre ortodocsi si aceasta aiureala: ca laicul ar trebui sa aiba "manastire in inima". Ce inseamna asta ? O aiureala. O cale sigura spre nefericire, daca nu chiar spre ratacire.

Bine spus, Mihnea, în orice caz şi eu văd la fel ca tine (probabil ca şi Mirela) problema modelelor.
Acum mă duce gândul cam aşa:
a) ne face bine foarte să citim, să cugetăm, să ne lăsăm cuprinşi de marea dragoste pentru Hristos a sfinţilor călugări. Chiar dacă noi suntem mireni, găsim cu totul de folos pildele vieţilor sfinte ale unora ca Sfântul Antonie, ori Sfântul Ilarion ucenicul lui Antonie, ori Sfânta Maria Egipteanca etc. Pentru ce? Pentru curăţia vieţii lor, pentru virtutea lor înaltă, pentru înflăcărarea noastră la pocăinţă. Desigur că ascultarea noastră diferă de a lor, însă năzuinţa la virtute rămâne, chiar dacă se lucrează în contexte şi, poate, pe căi oarecum diferite. După cum şi ispitele sunt altele, cel puţin în formă. De nu cumva sunt totuşi aceleaşi în miezul lor (mândria, slava deşartă, duhul trândăviei, mânia etc.)...

b) a avea mănăstire în inimă, să mă ierţi, nu e aiureală - decât dacă cineva chiar o ia la propriu, visînd nostalgic (fantasmă, reverie etc.) la o viaţă de mănăstire, când de fapt e chemat să lucreze vârtos ca mirean. Ce e aşadar cu mănăstirea asta din pieptul mireanului? Ce să fie, îmi pare, decât năzuinţa noastră la curăţie sufletească, la nevoinţă potrivită celui care trăieşte în lume, la iubirea de aproapele, la despătimire şi sfinţire. Năzuinţă şi lucrare, asta-i mănăstirea noastră, a mirenilor! Cu totul posibil, cu totul de râvnit, cu totul în acord cu poruncile Domnului - nu e oare aşa? Şi nu cred că aduce nefericire şi rătăcire ci, înţeleasă şi practicată aşa, cred că aduce pur şi simplu bucuriile credinţei.