Raspunsuri duhovnicesti +

[dobrin7m]

Sofia, am vazut nedumerirea ta neintelegand de ce drumul mantuirii trece prin suferinta. Ai scris de curand intr-o postare de a ta pe un unul din threaduri, pe cel cu zdrobirea de sine daca imi amintesc bine. Astazi iata ce am citit si mi-am adus aminte de tine: Sfaturi duhovnicesti - Par. Efrem Filotheiul - preot misionar America si Canada

"“De multe ori, durerea este medicamentul si vindecarea noastra. Deoarece nu luam seama la viata noastra si apucam un drum gresit, Dumnezeu vine si inchide drumul acesta si opreste caderea , punand o piedica foarte tare, o piedica foarte dureroasa.Omul protesteaza pentru durere si patimire,dar in spatele acesteia,ca un medic intelept si priceput,vindeca raul. Cati nu datoreaza intoarcerea lor la Dumnezeu in urma unei patimiri cumplite a vietii.
Inainte vreme, o femeie care avea doi copilasi, de trei si cinci ani, mergand cu fetita ei , nu stiu cum a facut ca a scapat-o din vedere. Un tanar cu motocicleta, a izbit-o si a aruncat-o cativa metri si a omorat-o pe loc. Acest lucru a fost foarte cumplit, ca un medicament amar, ca un medicament otravitor. Desigur ca femeia si barbatul ei, au cazut in deznadejde si s-au izbit cu capetele de pereti. Desnadejdea i-a adus in pragul sinuciderii. Dar, in aceasta lovitura cumplita a Marelui Doctor au gasit calea! Aceasta situatie i-au adus la sfatuitor , in acest fel s-au apropiat de duhovnic. Femeia mi-a telefonat, mi-a scris, am intalnit-o si i-am spus:”Fiica mea, Dumnezeu ti-a facut acest lucru, dintr-o iubire parinteasca, mare si nemarginita, pentru ca, se pare, drumul urmat de tine, nu era corect! La fel si a tovarasului tau de viata! Si pentru ca Dumnezeu vrea sa va mantuiasca, a ingaduit sa se intample acest lucru in viata voastra. Deci,primeste incercarea ca pe un medicament, ia-l, stiu ca e amar, dar iti va face mare bine!”
Stiind ca spun adevarul, femeia a marturisit:
- Negresit parinte, ati spus adevarul! Nu stiam unde mergem, nu stiam de Dumnezeu, de credinta. Acest eveniment ne-a trezit, facandu-ne bine. A adus un mare cutremur, dar ne-a schimbat viata cea rea”.
- Da, si acum va construieste o frumoasa casa temeinica. Copilul puteti sa-l pastrati in suflet si sa-l inlocuiti, dar mantuirea voastra, nu venea altfel, trebuia sa cada aceasta cladire putreda!”
Si intr-adevar, acum sunt pe drumul Lui Dumnezeu, se lupta, se gasesc pe calea cea luminoasa a pocaintei si a intoarcerii. Uitati-va ce rod a adus suferinta, durerea! De aceea ea este medicamentul cel mai mare, cel mai puternic, cel mai eficient al Lui Dumnezeu pentru oamenii care nu cunosc calea intoarcerii si a pocaintei”

[redemptor]

''-Ca monah, să ai blîndeţe şi răbdare, fără de care nimic nu poţi spori şi face nimic în viaţă. Să ai dragoste spre toţi,să fii milostiv, să te rogi mereu şi mai ales să ai smerenie, că fără aceasta nu ne putem mîntui.''



sursa:CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI-Arhim. Ioanichie Bălan

[redemptor]

''-Ei, părinte, dacă aş avea eu timp, aş avea încă multe săţi povestesc! Lucruri adevărate, pe care le-am văzut şi trăit...''

sursa:CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI-Arhim. Ioanichie Bălan

[redemptor]

''Deci să primim orice ispită, orice suferinţă ca din mîna lui Dumnezeu. Că fiecare are crucea lui. Tot omul are necazurile şi supărările lui. Noi însă n-am răbdat pînă la sînge pentru dragostea lui Hristos, ca mucenicii. Iar dacă suferim puţin, pentru păcatele noastre suferim. Deci, dacă nici atît nu răbdăm, nu avem nici o plată. Să ne nu ne temem de oameni,părinte, orice rău ar căuta să ne facă, pentru că la cîrma Bisericii întotdeauna este Hristos. Noi să ţinem drumul nostru. Dacă ţinem calea pe care ne-am ales-o, împlinirea făgăduinţelor călugăreşti, nimeni nu are ce ne face. Că frîiele Bisericii sînt în mîna lui Dumnezeu, nu în mîinile oamenilor. Dumnezeu conduce.''


sursa:CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI-Arhim. Ioanichie Bălan

[glykys]

"Ce să faci dacă ţi-e ruşine să mărturiseşti un păcat?
Ieromonah Savatie Baștovoi

Răspunsul la această întrebare îl vei găsi în orice îndreptar de spovedanie, cred însă că nu pe cel tămăduitor. Sunt sigur că tocmai pentru asta cauţi un răspuns, un alt răspuns decât cel pe care nu mă îndoiesc că îl ştii deja, dar care, în starea în care eşti, nu-ţi este de niciun folos. De aceea, nici eu nu te voi apostrofa clasic: „E de la dracu' ruşinea, trebuie să o depăşeşti şi să-ţi mărturiseşti păcatul!”

Vlădica Antonie, episcopul Surojului, îşi amintea cu duioşie o întâmplare din adolescenţa sa, care i-a schimbat viaţa. Mărturisesc că această întâmplare a avut acelaşi efect şi asupra vieţii mele. Odată, după terminarea slujbei, tânărul s-a apropiat la miruit de preotul care îl smintise prin faptul că-i părea beat. Totuşi, dintr-o politeţe făţarnică, a încercat să-i sărute mâna, pe care preotul şi-a tras-o ruşinat, scuzându-se pentru starea în care este.

După ce lumea s-a împrăştiat, tânărul, atins de gestul părintelui, s-a apropiat de el să-şi ceară iertare. Părintele era atât de mâhnit, încât aproape că plângea. Şi i-a mărturisit tânărului că îi pare rău că e aşa, dar nu mai poate, pentru că tocmai i-au murit într-un accident soţia şi copilul.

Atunci, viitorul mitropolit al Surojului a avut următoarea revelaţie simplă, dar fundamentală. El a înţeles că una este a citi în Biblie despre răbdarea lui Iov şi a-l da ca exemplu altora, când îi vezi necăjiţi, şi alta este să ţi se întâmple chiar ţie un necaz atât de mare.

Viaţa creştină autentică începe cu înţelegerea acestui lucru simplu. Să înţelegem că nu întotdeauna putem îndeplini sfaturile atât de bune, de altfel, ale Sfinţilor Părinţi şi chiar ale Mântuitorului.
Nu întotdeauna avem puterea necesară, curajul şi, pur şi simplu, voinţa. Dar, cu toate acestea, să nu uităm că chiar şi atunci, fie că suntem ispitiţi şi chiar stăpâniţi de draci, fie de pornirile normale ale firii, noi, totuşi, rămânem creştini. Nişte creştini loviţi, dar creştini. Să înţelegem că viaţa creştinului nu este alcătuită doar din victorii, doar din reuşite, ci, poate, mai ales, din înfrângeri, dar din nişte înfrângeri suportate cu bărbăţie.

Pentru noi, creştinii, o înfrângere suportată cu bărbăţie e mai mare decât o victorie dobândită mişeleşte, adică cu îngâmfare. Foarte uşor o astfel de victorie te poate arunca în afara terenului de luptă. Adică, în cazul nostru, cineva care îşi mărturiseşte păcatele cu prea multă uşurinţă îşi poate pune întrebarea de ce i se întâmplă asta? Nu cumva tocmai pentru faptul că nu îi par chiar atât de grave? Nu cumva, tocmai pentru faptul că şi-a pierdut duhul adevăratei pocăinţe?

Da, păcatul tău poate fi şi avort, şi homosexualitate, şi crima. Dar să ştii că sunt oameni care mărturisesc aceste păcate aproape cu seninătate, iar undeva, în vreo mănăstire uitată, există poate un frate care se tânguie grozav pentru faptul că a mâncat un măr din copacul din care nu avea binecuvântare să mănânce. Avem în Pateric cazul unui frate care era chinuit îngrozitor de faptul că, făcând ascultare la trapeză (bucătărie), mânca din oala cu unt.
Aşa că, după părerea mea, ruşinea pe care o simţim, atunci când vine vremea să mărturisim un păcat, poate că nu depinde atât de gravitatea păcatului săvârşit, cât de intensitatea pocăinţei noastre. Pentru a nu permite încununarea unei pocăinţe atât de bărbăteşti şi atât de plăcute lui Dumnezeu, diavolul se ridică împotriva noastră şi ne îngreuiază şi mai mult frământarea, sporindu-ne nu doar ruşinea, ci, odată cu ea, şi deznădejdea.

Dar ce înseamnă să te declari învins? Oare faptul că nu poţi mărturisi un anume păcat preotului? Nu. Încă nu. Aceasta este doar o lovitură, o lovitură pe care e şi firesc ca orice luptă să o presupună. Dar încă nu este înfrângere, încă este încăierare. Înfrângerea este atunci când noi începem să fugim nu doar de preot, ci chiar şi de Hristos, când ajungi să crezi că nu doar preotul nu te mai poate înţelege, ci până şi Hristos, până şi El nu te mai poate ierta.

Ziceam că ruşinea aceasta poate fi nu atât din cauza gravităţii păcatului, cât poate din cauza intensităţii pocăinţei. Şi-ar fi prea trist să ratăm şansa unei încununări pe măsura zbuciumului nostru. Cununa însă stă pe un loc mai înalt decât noi şi închipuie-ţi că nu avem nimic pe care să călcăm pentru a o ajunge: nici scaun, nici vreo piatră sau buturugă. Tot ce avem la îndemână e păcatul nostru, pe care trebuie să călcăm, ca pe o scară, ca pe un loc înalt şi să ajungem până la cunună.

Aşadar, dacă nu o poţi spune preotului la care te spovedeşti de obicei, du-te şi o spune unui preot necunoscut, du-te într-un oraş străin, într-o ţară străină, unde nu te mai ştie nimeni, şi spune-o primului preot care îţi iese în cale, numai spune-o.

Dacă ţi-ai pierdut încrederea în preoţi, că poţi cădea şi în această ispită, spune-o unui om în care ai încredere. Dacă nu ai nici măcar un astfel de om, spune-o direct lui Dumnezeu, spune-I-o neîncetat. De fapt, sunt convins că amintirea păcatului te obsedează oricum, dar tu spune-o deschis, cu nădejde, nu fugind de Dumnezeu.

Ia cazul lui Petru şi Iuda. Şi Iuda s-a aprins de pocăinţă, a fugit şi a aruncat banii dobândiţi pe sânge. Iuda, spre deosebire de Petru, a recunoscut sângele lui Hristos ca fiind „nevinovat”, adică, practic, a înfruntat hotărârea iudeilor, a înfruntat tot Templul care L-a condamnat pe Hristos la moarte.

Petru nu a avut putere să facă aceasta, nici măcar în faţa unei simple femei care i-a zis că l-a văzut printre ucenici. Petru s-a lepădat cu jurământ de Hristos, în timp ce Iuda L-a mărturisit fără frică „nevinovat” şi nu doar în faţa unei simple femei, care nu i-ar fi putut face nimic, ci în faţa legiuitorilor iudei, care îl puteau da la moarte.

Şi cu toate acestea, pocăinţa cea mare a lui Iuda nu i-a folosit la nimic, pentru că Iuda, deşi se căia, fugea de Dumnezeu, nu avea îndrăzneala să I se mărturisească. Iuda, care a avut curaj să mărturisească înaintea oamenilor, nu a avut curaj să mărturisească lui Dumnezeu, iar Petru, deşi s-a speriat şi s-a ruşinat de oameni, totuşi, atunci când a fost vremea, s-a mărturisit lui Dumnezeu.

Care a fost mărturisirea lui Petru? A zis el oare: „Doamne am greşit că Te-am trădat, iartă-mă!”? Nu. Petru a mărturisit altfel, şocant pentru noi. Petru a zis: „Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc”. Aşa să repeţi şi tu, chiar dacă nici tu nu o crezi. Să o spui, tocmai pentru că e o minciună, dar e o minciună care ai vrea să fie adevărată. Poate chiar e un adevăr, un adevăr la care puţini dintre noi putem ajunge, dar îl râvnim. Să plângi şi să repeţi minciuna aceasta lui Dumnezeu, să I-o spui în faţă: „Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc!”

Dumnezeu ştie păcatul nostru, Îl ştia chiar mai înainte de a ne fi adus pe lume. Şi totuşi, El nu a împiedicat naşterea noastră. Oare nu arată asta încrederea lui Dumnezeu faţă de noi, oare nu arată marea nădejde pe care şi-a pus-o El în noi? De ce să dezamăgim pe Cineva atât de minunat cum este Dumnezeu?

Acelaşi vlădică Antonie, într-o predică la Naşterea Domnului, care ştiu bine că n-a fost tradusă în româneşte, propune o discuţie, nu atât despre credinţa omului în Dumnezeu, care este o temă arhidiscutată, cât despre credinţa lui Dumnezeu în om.
Vlădica aminteşte de o povestioară, se pare, fără o prea mare valoare literară, în schimb de mare adâncime duhovnicească. Autorul îşi închipuie sfatul Sfintei Treimi la facerea omului. Dumnezeu Tatăl ar fi spus: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră”. „Da, dar omul acesta va cădea - zise Duhul -, şi Tu, Fiule, va trebui să mori pentru El”. „Să-l facem, dar, sau să nu-L facem?” - a întrebat Tatăl. „Să-L facem” - a zis Fiul.
Iată nădejdea pe care şi-a pus-o Dumnezeu în om! Acestui Dumnezeu ne mărturisim noi, de acesta ne ruşinăm, pe acesta Îl iubim.

Dacă încă nu-ţi poţi mărturisi păcatul tău preotului, nu deznădăjdui, spune-l lui Dumnezeu. Şi adaugă la acel păcat şi toate motivele pentru care nu-l poţi mărturisi. Să-i spui lui Dumnezeu toate aşa cum sunt, cu simplitate. Să nu te desparţi de Dumnezeu. Poţi să-I spui că nu e drept cu tine, că este chiar El vinovat pentru păcatul Tău, poţi să cleveteşti tot pământul înaintea Lui, toţi preoţii şi episcopii, dar să spui totul cu faţa către El şi să nu te linişteşti până când nu obţii un răspuns de la El. Poate că, la un moment dat, îţi vei da seama că ceea ce-i spui este o minciună, poate că nu. Să ştii însă că El te va înţelege, orice i-ai spune. Şi să te linişteşti.

Lui ai voie să-i spui toate, tocmai pentru a nu ajunge să te reverşi înaintea oamenilor. Dar să te păzeşti a cleveti pe preoţi sau pe oricare alt om în faţa oamenilor, până ce te vei linişti desăvârşit.
Numai lui Dumnezeu să-i pârăşti pe toţi, că El te va înţelege, El ştie toate. Şi-n toată vremea, oricât de deznădăjduit sau revoltat vei fi, să nu uiţi că totul nu este decât o ispită, o ispită vremelnică, pe care trebuie să o înfrângi.

Va veni şi timpul când o vei putea spune preotului, adica tot lui Dumnezeu, dar cu martor. Nu-ţi va părea atât de greu, om este şi el, chinuit de gânduri ca şi tine, pentru că, aşa cum spune Apostolul Pavel, oare nu „tot trupul geme şi suspină cu suspine negrăite, aşteptând infierea”?

Gândeşte-te că acesta nu e decât un păcat neînsemnat, un păcat oarecare. Că viaţa s-ar putea să te arunce, de acum înainte, în nişte păcate atât de mari, încât cele pentru care te frămânţi acum să-ţi pară fleacuri. Şi, dacă pe acesta nu-l poţi mărturisi, cu acelea ce vei face?

„Îndrăzneşte, Eu am biruit lumea”."

[cristiboss56]

• “Macar o data in viata trebuie sa aprindem o lumanare pentru cei pe care noi i-am jignit, i-am inselat, le-am furat ceva sau nu le-am intors datoriile”.
• “Cand i se plangeau parintelui Serafim de clevetiri, el spunea: <>”.
• “Nu o data repeta staretul cat ii este de trebuincioasa crestinului rugaciunea pentru vrajmasi. Iata cuvintele lui: <>”.
• “Cand cineva era vreodata grav bolnav, staretul il sfatui sa ia cate o lingura de apa sfintita din ora in ora. Spunea ca nu sunt medicamente mai puternice ca apa si uleiul sfintit“.
• “Cat de des ne imbolnavim numai din aceea ca nu ne rugam inainte de masa si nu chemam binecuvantarea lui Dumnezeu asupra mancarii. Inainte, oamenii faceau toate cu rugaciunea pe buze: cand arau se rugau, de asemenea si semanatul si secerisul granelor il faceau tot cu rugaciune. Acum noi nu mai cunoastem ce fel de oameni au pregatit ceea ce noi mancam, fiindca de multe ori alimentele sunt pregatite cu cuvinte de hula, cu batjocura si blasfemie. De aceea neaparat trebuie sa stropim cu aghiasma de la Boboteaza deoarece ea sfinteste totul si se poate manca ceea ce am pregatit fara sa ne tulburam. Tot ceea ce mancam noi este darul lui Dumnezeu pentru noi, oamenii; prin mancarea pe care o mancam, toata natura si lumea ingereasca slujeste omului. Pentru aceasta, inainte de masa trebuie sa ne rugam in mod deosebit (…) Nu in zadar noi spunem: <>. Si cu adevarat ingerii sunt cu noi la masa cand noi mancam din mancare cu rugaciune si multumire“.
• “Nici o picatura din lacrimile mamei nu piere in zadar! Rugaciunea mamei are mare putere“.
• “Rugaciunea ingradeste si respinge cumplitele indemnuri ale puterii intunecate. Si mai cu deosebire este puternica rugaciunea celor apropiati. Rugaciunea mamei, rugaciunea prietenului – ea are o mare putere”.

[cristiboss56]

Bucuria care vine din pocainta – Cuv. Paisie Aghioritul

Dumnezeu este foarte aproape de noi, dar si la mare inaltime. Pentru ca cineva sa-L “indoaie” pe Dumnezeu, sa-L faca sa Se coboare si sa ramana cu el, trebuie sa se smereasca si sa se pocaiasca. Atunci Preamilostivul Dumnezeu, vazand smerenia lui, il inalta pana la ceruri si-l iubeste foarte mult. “Bucurie se face in cer pentru un pacatos care se pocaieste” (Lc. 15, 7), spune Evanghelia.

Dumnezeu i-a dat minte omului ca sa se gandeasca la greseala sa, sa se pocaiasca si sa ceara iertare. Omul nepocait este nespus de crud cu sine insusi. Este si foarte lipsit de minte, deoarece nu vrea sa se pocaiasca si astfel sa se slobozeasca din iadul cel mic in care traieste, care il duce la cel mai mare si rau, la cel vesnic. Astfel el se lipseste si de bucuriile paradisiace pamantesti, care se continua in rai langa Dumnezeu cu bucurii mult mai mari si vesnice.

Cat timp omul se afla departe de Dumnezeu, este in afara si de sine. Vezi, in Evanghelie ca fiul risipitor “venindu-si in sine, a spus: Merge-voi la tatal meu“.

Adica atunci cand si-a revenit, cand s-a pocait, atunci a zis: “Merge-voi la tatal meu“. Cat timp traise in pacat, era in afara de el, nu era rational, deoarece pacatul este in afara de ratiune.


Invataturi ale Sfantului Siluan Athonitul

Lupta noastra se duce în fiecare zi si în fiecare ceas.

- Daca faci reprosuri fratelui sau îl judeci sau îl întristezi, ti-ai pierdut pacea.
- Daca ai cazut în slava desarta sau te înalti deasupra fratelui, ai pierdut harul.
- Daca-ti vine un gând desfrânat si nu-l departezi de îndata, sufletul tau pierde iubirea lui Dumnezeu si îndrazneala în rugaciune.
- Daca iubesti puterea sau banii, nu vei cunoaste niciodata iubirea lui Dumnezeu.
- Daca-ti împlinesti voia proprie, esti biruit de vrajmasul si urâtul intra în sufletul tau.
- Daca urasti pe fratele tau, înseamna ca ai cazut din Dumnezeu si un duh rau a pus stapânire pe tine. Dar daca faci bine fratelui, atunci vei afla odihna constiintei.
- Daca-ti tai voia proprie, vei izgoni pe vrajmasi si vei dobândi pace în sufletul tau.
- Daca ierti fratelui tau ocarile si iubesti pe vrajmasi, atunci dobândesti iertarea pacatelor tale si Domnul îti va da sa cunosti iubirea Duhului Sfânt. Iar când te smeresti întru totul, atunci afli odihna desavârsita în Dumnezeu.
Doamne ajuta!