Istorii cu talc

[cristiboss56]

Un creştin călătorind odată printr-o ţară îndepărtată şi întâlnind acolo un băştinaş, acela l-a întrebat pe creştinul nostru:

- Eşti un om credincios?

Şi creştinul i-a spus că da, este, iar acela a continuat:

- Eşti credincios fiindcă eşti slab… Cauţi la Dumnezeu mângâiere… Vrei să te ţină cineva de mână?

- Mă tem că greşeşti, i-a răspuns creştinul. Nu caut la Dumnezeu mângâiere, ci putere. Nu vreau ca Dumnezeu să mă ţină de mână, ci vreau să-mi întărească braţul, să pot da o mână de ajutor celorlalţi. Nu vreau ca El să-mi şteargă lacrimile, ci vreau să-mi dea o batistă, cu care eu să pot şterge lacrimile altora… Când Sfântul Apostol Pavel se sprijinea pe Hristos în slăbiciunea sa, nu o făcea pentru a dobândi mângâiere, ci pentru a fi în stare să meargă la ceilalţi cu vestea cea bună a puterii lui Dumnezeu oferită ajutor în slăbiciunea noastră.

[cristiboss56]

Un preot de la tara, mergand cu treburi spre satul vecin, a vazut o femeie din parohia sa spalandu-si rufele in rau si, apropiindu-se, a intrebat-o:
- Duminica, la slujba, am vazut ca nu m-au ascultat toti cu atentie. Poate am vorbit lucruri prea savante si ma gandesc, duminica asta, sa vorbesc mai pe intelesul oamenilor. Spune-mi, dumneata ce-ai inteles din ce-am spus eu la predica ?
- Parinte, i-a raspuns cu smerenie femeia, eu n-am multa carte, dar as vrea sa va intreb si eu ceva: vedeti panzele ce le spal eu acuma ? Apa trece prin ele si le curata. Credeti ca au ele habar de cum le-a curatat apa ? Si cu toate astea, devin albe si frumoase. Nu inteleg eu, in biserica, tot cuvantul sfintiei tale, dar simt in suflet caldura Duhului Sfant, Care ma curateste de pacat, asa cum apa aceasta curata panzele mele.
Tare multumit a plecat preotul vazand un om care nu e doar cu gandul la cele sfinte, ci si cu sufletul.

"La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viata, nu printr-un anume fel de a gandi."

[cristiboss56]

"În anul 2000, naşii de cununie, mi-au dăruit mie şi soţiei mele o candelă identică cu acea, care ardea neîncetat în casa lor, spunându-ne:
- Dragii noştri să nu uitaţi că Părintele Cleopa a zis: "Fericită e căsuţa unde arde căndeluţa!". De aceea vă îndemnăm să ţineţi mereu candela aprinsă!

Am aşezat în inimă acest cuvânt şi am încercat sa-l împlinim cu toate că nu a fost deloc simplu. La început nu ştiam cum să aşezăm fitilul, cât de mare să-l lăsăm, cât şi ce fel de ulei să punem ... dar mai ales ne lupta gândul:
"Cum să lăsăm candela aprinsă pe timpul nopţii, dacă se întâmplă ceva şi ia casa foc!"

Cu toate acestea, în scurtă vreme ne-am obişnuit cu ea şi ne-a devenit foarte dragă.
Lumina ei ne făcea somnul mai odihnitor.
Cât de frumos este chipul lui Hristos luminat de o candelă, cât de dulce e rugăciunea vegheată de lumina ei smerită, cât de fericită e căsuţa unde arde căndeluţa!

A trecut un an de atunci şi noi aşteptam venirea pe lume a primului copil. Treceam printr-o perioadă grea dar cu un farmec aparte. Era toamnă târzie cu ploaie şi frig. O zi de miercuri ... aproape de-nserat. Şi atunci ne hotărâm:
- Să mergem la biserică la vecernie!

În acel an eram încă studenţi în Arad şi eu şi soţia, în acelaţi an dar secţii diferite. Stăteam în gazdă la doi bătrânei, soţ şi soţie foarte credincioşi ce aveau în curtea lor două case, într-una stăteam noi şi în cealaltă stăteau ei.
Când plecam undeva, aveam obiceiul să le spunem şi lor.
Aşa am făcut şi de data această ... şi am plecat!

În acest timp, ţeava ce alimenta soba cu gaz metan, s-a fisurat, iar camera a început să se umple cu gazul otrăvitor.

Gazda noastră ştia că noi ţinem mereu candela aprinsă, aşa că ori de câte ori noi plecam, ea mai venea să mai verifice din când în când dacă totul e în regulă, că de ... "Doamne fereşte!".
Intrand ea, de afară în casă a simţit mirosul greu perceptibil de gaz şi a înţeles ce s-a întamplat.

Noi veneam de la biserică, fără nici o grijă ... când ajungem acasă, ce vedem ... cu geamurile şi uşile deschise, echipa de la intervenţii muncea de zor să schimbe ţeava fisurată!

Şi am stat noi şi ne-am gândit:
Dacă noi nu am fi plecat la biserică, nu am fi simţiti mirosul de gaz ... şi adormind nu ne-am mai fi trezit ... dacă nu era candela, gazda nu ar mai fi intrat la noi după ce am plecat ca să sesizeze la timp scurgerea de gaz iar noi venind, nebăgănd de seama poate aprindeam becul şi sărea casa în aer!

Au trecut aproape 13 ani de atunci şi dacă veţi trece pe lângă căsuţa noastră noaptea, veţi vedea licărind o luminiţă plăpândă, ce arde liniştit în faţa icoanei lui Hristos.
E candela ce mi-a salvat candva viaţa!"

Cu dragoste Părintele Ciprian!

[cristiboss56]

Un frate a întrebat pe oarecare din Sfinţii Bătrâni zicând: Ia-tă mi se întâmplă să văd pe cineva făcând oarecare lucru şi eu spun aceasta la altul, fără să judec în inima mea pe acela. Oare nu este asta clevetire ?

Şi i-a răspuns Bătrânul:

“Dacă vorbeşti cu patimă, ca şi cum ai avea ceva asupra lui, atunci este clevetire. Iar de nu este în inima ta nici o pornire rea, adică nici o simţire pătimaşă, atunci eşti fără de păcat. Însă chiar dacă nu este vorba ta cu gând de clevetire, dar ca să nu răssară răul, mai bine este a tăcea”.

Un bătrân oarecare şedea în Siria, aproape de Antiohia. Acesta avea un frate gata spre a judeca, când vedea pe un frate greşind. Deci de multe ori îl învăţa pe dânsul zicând:

“Cu adevărat, fiule, te înşeli şi îţi pierzi în zadar sufletul tău. Căci nimeni nu ştie ce este în inima omului, fără numai duhul care este întru dânsul. Pentru că de multe ori sunt unii care săvârşesc cele rele înaintea oamenilor, iar în taină se pocăiesc lui Dumnezeu.

Noi vedem adică păcatele lor, iar faptele cele bune şi pocăinţa lor, numai Dumnezeu le ştie. Pentru aceasta şi cu ochii de vei vedea pe cineva păcătuind, nicidecum să nu-l judeci sau să-l cleveteşti pe el, căci numai Unul Dumnezeu este Judecătorul. Tot omul care judecă pe altul, este ca un “anticrist” adică ca un potrivnic lui Dumnezeu, devreme ce i-a răpit dregătoria şi stăpânirea, făcându-se el judecător mai înainte decât dânsul” (că spune la Sf. Evanghlie, că Tatăl cel ceresc toată judecata a dat-o Fiului).

[glykys]

Trăia odată un rege atât de nedrept şi crud încât toţi slujitorii săi îi doreau moartea sau detronarea.
Însă, într-o zi, îi surprinde pe toţi când anunţă că de acum înainte va face doar binele.
“Gata cu cruzimea şi nedreptatea!” promite regele. Cuvântul i-a făcut cinste, căci a ajuns să fie cunoscut ca ‹‹Monarhul Blând››. După multe luni de la această schimbare, unul dintre slujitorii săi îşi face curaj şi îl întreabă ce l-a determinat să îşi schimbe atitudinea.
Şi atunci regele i-a răspuns: “În timp ce călăream prin pădurile mele , am văzut o vulpe care era fugărită de un câine. Vulpea a scăpat în vizuina ei, dar nu înainte să o muşte câinele de picior şi să o schilodească pe viaţă. Mai târziu am ajuns într-un sat unde am văzut acelaşi câine; lătra la un om care după scurt timp a luat o piatră şi a aruncat-o în câine, rupându-i piciorul. Nu merge mult omul şi este lovit de un cal. Genunchiul îi este sfărâmat şi cade pe jos, ologit pe viaţă. Calul fuge, dar în timp ce alerga, nimereşte într-o vizuină şi îşi rupe piciorul. Reflectând asupra celor ce s-au întâmplat, m-am gândit: ‘Răul naşte rău. Dacă voi continua în căile mele rele, cu siguranţă voi fi copleşit de rău’. Aşa că m-am decis sa ma schimb”.
Slujitorul a plecat convins că acum era momentul când regele este vulnerabil şi poate cuceri tronul. Cufundat în complot, nu vede treptele din faţa lui şi cade, rupându-şi gâtul.

https://www.facebook.com/AsociatiaARCEN

[dobrin7m]

În prealabil postat de cristiboss56

Un bătrân oarecare şedea în Siria, aproape de Antiohia. Acesta avea un frate gata spre a judeca, când vedea pe un frate greşind. Deci de multe ori îl învăţa pe dânsul zicând:

“Cu adevărat, fiule, te înşeli şi îţi pierzi în zadar sufletul tău. Căci nimeni nu ştie ce este în inima omului, fără numai duhul care este întru dânsul. Pentru că de multe ori sunt unii care săvârşesc cele rele înaintea oamenilor, iar în taină se pocăiesc lui Dumnezeu.

Noi vedem adică păcatele lor, iar faptele cele bune şi pocăinţa lor, numai Dumnezeu le ştie. Pentru aceasta şi cu ochii de vei vedea pe cineva păcătuind, nicidecum să nu-l judeci sau să-l cleveteşti pe el, căci numai Unul Dumnezeu este Judecătorul. Tot omul care judecă pe altul, este ca un “anticrist” adică ca un potrivnic lui Dumnezeu, devreme ce i-a răpit dregătoria şi stăpânirea, făcându-se el judecător mai înainte decât dânsul” (că spune la Sf. Evanghlie, că Tatăl cel ceresc toată judecata a dat-o Fiului).

Aceste cuvinte sunt foarte adevarate. Acum ceva timp, am gandit mult la acest lucru, privind la semeni si la mine si la faptele lor si ale mele. Si am primit intelegerea aceasta . Fiecare om, are in tainitele sufletului sau lucruri care il framanta si care nu le scoate la suprafata in fata nimanui. Aceste framantari ale sale amestecate cu pacatele ce le poarta, se transpun in fapte care noua celorlalti ni se pot parea rele sau chiar demne de judecata. Insa noi nu stim framantarile celuilalt, tainitile sufletului sau. Asta doar Dumnezeu stie. Poate framantarile, lupta si pocainta din inima este mai mare in comparatie cu faptele pe care noi le vedem. Acesta este cel mai mare temei ca sa putem sa ne oprim din judecarea aproapelui.

[glykys]

"Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!"

La un moment dat un circar din SUA, mergator pe sarma, s-a gandit sa treaca pe sarma de partea cealalta a cascadei Niagara. Circarul i-a intrebat pe oamenii aflati acolo: Credeti voi ca eu pot sa fac asta? Cam 10%au zis da, ceilalti nu. Omul a inceput sa mearga pe sarma si a trecut de cealalta parte a Niagarei. Ajuns pe partea celalalta, i-a intrebat din nou: Credeti ca pot eu sa trec iarasi pe malul celalalt? 50% au zis da, 50% nu. Omul era profesionist si a ajuns pe sarma inapoi, pe celalalt mal. Circarul a plusat: credeti ca pot sa trec cu o roaba in mana pe malul celalalt? Oamenii erau din ce in ce mai entuziasmati, asa ca 80% au zis da, credem. Trece omul pe sarma ducand in maini o roaba. Acum insa vine o noua provocare: Credeti ca pot sa trec de pe un mal pe celalalt pe sarma cu un om pe roaba? Multimea fremata si toti ziceau: sigur ca poti face si asta! Atunci circarul a intrebat: cine vrea sa urce in roaba? Toata multimea a ramas muta. Toti spuneau ca se incred, dar cand a venit timpul sa isi demonstreze credinta, nu voia nimeni sa isi puna viata in pericol. Dar din multime a iesit un copil care a acceptat sa fie dus pe sarma in roaba. Omul l-a pus in roaba si a trecut pe sarma cu el pe malul celalalt al Niagarei, in uralele publicului.
Un reporter a intrebat copilul: bine, dar nu ti-a fost frica? acesta a raspuns: cum sa imi fie frica? E tata.

"Credinta aceasta a multimii se aseamana, nu de multe ori, cu credinta noastra. Si noi spunem despre Dumnezeu Tatal ca este Tatal nostru din cer, dar ne purtam de prea putine ori ca adevarati fii ce, recunoscand ca odata luati in brate de Tatal, putem trece fara probleme peste toate malurile vietii."

(pr. C. Necula, Cantare de biruinta cantand, p. 83-84).

[cristiboss56]

“Dacă cineva îi cere lui Dumnezeu curaj sau putere, Dumnezeu nu-i dă curaj sau putere, ci oportunităţi în care să descopere că are curaj, că are putere!”
A fost odată un rege care avea o fiică deşteaptă foc şi foarte frumoasă. Prinţesa suferea însă de o boală misterioasă. Pe măsură ce creştea, mâinile şi picioarele-i slăbeau, în timp ce auzul şi văzul i se împuţinau. O mulţime de doctori încercaseră să o vindece, dar în zadar. Într-o zi, la curte sosi un bătrân despre care se spunea că ar cunoaşte secretul vieţii. Toţi curtenii se grăbiră să-l roage să vină în ajutorul prinţesei bolnave. Bătrânul îi dădu copilei un coşuleţ de nuiele cu capac, şi-i spuse:
- Ia-l şi ai grijă de el. Te va vindeca…
Nerăbdătoare şi plină de bucurie, prinţesa deschise capacul, dar ceea ce văzu o umplu de uimire şi de tristeţe. În coşuleţ era un copil, doborât de boală, şi mai nenorocit şi mai suferind decât ea. Prinţesa îşi lăsă sufletul cuprins de compătimire şi, în ciuda durerilor, luă copilul în braţe şi începu să-l îngrijească. Trecură luni, iar prinţesa nu avea ochi decât pentru copil. Îl hrănea, îl mângâia, îi surâdea, îl veghea nopţile, îi vorbea cu duioşie, chiar dacă toate acestea îi pricinuiau o mare suferinţă şi oboseală.
La aproape şapte ani după acestea… se petrecu ceva de necrezut. Într-o dimineaţă, copilul începu să zâmbească şi să meargă. Prinţesa îl luă în braţe şi începu să danseze râzând şi cântând, uşoară şi nespus de frumoasă cum nu mai fusese de multă vreme. Fără să-şi dea seamă se vindecase şi ea…
“Doamne, când mi-e foame, trimite-mi pe cineva care are nevoie de hrană; când mi-e sete, trimite-mi pe cineva care are nevoie de apă; când mi-e frig, trimite-mi pe cineva care trebuie încălzit; când sufăr, trimite-mi pe cineva pe care să mângâi; când crucea mea începe să fie prea grea, dă-mi crucea altuia s-o împart cu el; când sunt sărac, adu-mi pe cineva care este în nevoie; când nu am timp, dă-mi pe cineva pe care să-l ajut o clipă; când mă simt descurajat, trimite-mi pe cineva pe care să-l încurajez; când simt nevoia de a fi înţeles, dă-mi pe cineva care să aibă nevoie de înţelegerea mea; când aş vrea ca cineva să aibă grijă de mine, trimite-mi pe cineva de care să am grijă; când mă gândesc la mine, îndreaptă-mi gândurile către alţii…”

[MariS_]

În prealabil postat de glykys

"Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!"

La un moment dat un circar din SUA, mergator pe sarma, s-a gandit sa treaca pe sarma de partea cealalta a cascadei Niagara. Circarul i-a intrebat pe oamenii aflati acolo: Credeti voi ca eu pot sa fac asta? Cam 10%au zis da, ceilalti nu. Omul a inceput sa mearga pe sarma si a trecut de cealalta parte a Niagarei. Ajuns pe partea celalalta, i-a intrebat din nou: Credeti ca pot eu sa trec iarasi pe malul celalalt? 50% au zis da, 50% nu. Omul era profesionist si a ajuns pe sarma inapoi, pe celalalt mal. Circarul a plusat: credeti ca pot sa trec cu o roaba in mana pe malul celalalt? Oamenii erau din ce in ce mai entuziasmati, asa ca 80% au zis da, credem. Trece omul pe sarma ducand in maini o roaba. Acum insa vine o noua provocare: Credeti ca pot sa trec de pe un mal pe celalalt pe sarma cu un om pe roaba? Multimea fremata si toti ziceau: sigur ca poti face si asta! Atunci circarul a intrebat: cine vrea sa urce in roaba? Toata multimea a ramas muta. Toti spuneau ca se incred, dar cand a venit timpul sa isi demonstreze credinta, nu voia nimeni sa isi puna viata in pericol. Dar din multime a iesit un copil care a acceptat sa fie dus pe sarma in roaba. Omul l-a pus in roaba si a trecut pe sarma cu el pe malul celalalt al Niagarei, in uralele publicului.
Un reporter a intrebat copilul: bine, dar nu ti-a fost frica? acesta a raspuns: cum sa imi fie frica? E tata.

Frumoasa povestea, mi-a placut, da' io-s mai greu de cap. Poti s-o talcuiesti, Ana Maria?
Bucurii!