despre familia numeroasa si eticheta de "pocaiti"

[cristina2012]

În prealabil postat de lore86

Asa ca am luat atitudine: cand mi se mai adreseaza astfel de intrebari pe tonuri mieroase, raspund plina de entuziasm:o, de-abia am inceput!
este asa de amuzant sa vezi fata atat de mirata a interlocutorului, care, in mod sigur nu se astepta la un astfel de raspuns cum abia ingana da? incercand sa schiteze un zambet.

Ce tare esti, Lore, ce m-am distrat.
Si pe mine ma streseaza rau de tot comentariile si sfaturile privind numarul de copii si mai ales minunata intrebare: "si-l mai faci si p-asta?". De asemenea sunt intrebata daca sunt pocaita?
Cu multi ani in urma, o matusa batrana vorbea despre o familie pocaita din vecinatatea ei: "aveau vreo opt copii, ca astia, pocaitii nu fac raclaje"... Cam asta e ideea, in mintea omenilor a ramas ideea ca pocaitii nu fac avorturi ca nu le da voie religia, in schimb, in schimb ortodocsii fac... ca habar nu au ce le spune religia proprie.

[lore86]

da, aceasta mentalitate trista e bazata pe realitatea din practica.
Dar trebuie aratat ca se poate si altfel.

Zilele trecute am fost internata la spital cu un baietel. Si acolo, vrei nu vrei, discutii o multime de lucruri.Incepand sa discut despre contraceptie, a iesit afara din salon o mamica, pentiostala care parea foarte mirata de faptul ca o ortodoxa vb despre faptul ca e important sa nu opresti nasterea de prunci, si sa te lasi in voia Domnului. Fata, o tinerica, s-a aratat chiar interesata de care e pozitia Bisericii referitoare a contraceptie. Si cand i-am zis ca Biserica marturiseste impotriva contraceptiei si ca majoritatea metodelor contraceptive sunt avortive, fata a spus: Uite, are si Biserica Ortodoxa hotarari bune. Si i-am raspuns""Draga mea, toate hotararile Bisericii Ortodoxe sunt bune, noi ortodocsii suntem cei cu probleme ca nu le tinem.

[Andra_07]

Cu siguranta este si acesta un punct bun de vedere. Este de admirat pentru tine Lore si meriti respectul nostru.

Insa nu toti suntem asa. Eu, personal, refuz sa cred ca menirea mea principala pe aceasta lume este sa fac copii cat imi da Dumnezeu. Mi se pare trist ca singura realizare ca femeie in viata asta este fii o sotie buna si o mama buna. Iar restul sa depinda de sotul tau. Nu toate femeile dau peste un barbat ca lumea. Multe indura tot felul de porcarii pentru painea care o pune el pe masa, doar pentru faptul ca n-au pic de independenta financiara.

Alt punct de vedere este urmatorul. S-a discutat non stop despre bani. Ok, sunt de acord cu tine, poate la unii vine si prosperitatea. Dar daca nu vine? Sincer acum, copiii cu toata dragostea noastra, nu o sa inteleaga prea bine in momentul cand nu ai sa le oferi lucruri normale, de genul: carti bune, excursii, jucarii, haine, confort fizic in casa etc.

Apoi legat de educatie. Sotul munceste, iar tu ca mama stai sa ingrijesti de 7-8 copii. Ce educatie poti sa le oferi? Faci fata ca mama 24/24 pentru toti? Nu clachezi psihic niciodata? Practic, daca n-are cine sa te ajute si tu faci 8 copii, inseamna ca pentru cel putin vreo 12 ani tu nu lucrezi. Viata ta e strans legata de casa. Eu cred ca frustrarile astea se aduna undeva si rabufnesc pana la urma. Eu inteleg ca e ok sa te simti martira si sa crezi ca te sacrifici pentru un scop maret, dar daca sacrificiul asta strica destinele celor mici?

Alta problema. De ce credeti ca pe la tara unde sunt familii cu multi copii exista atatea incesturi intre frati? Pentru ca parintii faciliteaza aceste incesturi. Amesteca copii adolescenti sau preadolescenti intr-o camera, nu au intimitate si din curiozitate si alte aspecte, se intampla atatea nenorociri.

Nu stiu daca sunteti de acord cu mine, dar eu cred ca de la o anumita varsta, cel mult 12 ani, fratele cu sora nu mai trebuie sa doarma in acelasi pat, de exemplu.

Alta situatie. Cand faci copii, trebuie sa te gandesti pe termen fffff lung. Trebuie sa ai capacitatea sa-i sustii financiar pana se pun picioare. Daca tii 8 copii intr-un apartament de 3 camere si n-ai cu ce sa-i trimiti la facultate, poti suporta reprosurile ulterioare si sentimentul de vinovatie?

Sincer acum, un copil e o responsabilitate imensa. Cea mai mare responsabilitate din toata viata asta lumeasca. Nu poti sa zici simplu: "fara numar" si om vedea apoi.
Atentia, educatia, increderea, confortul fizic, confortul psihic, confortul financiar, trebuie oferite. E absolut stupid ca pentru anumite principii chiar si crestine, sa faci teste pe copiii tai.
Iar daca nu merg lucrurile cum ai visat sa spui sec "Asa a vrut Dumnezeu". Toata treaba asta cu dorinta lui Dumnezeu, uneori pare doar o scuza penibila pentru niste mari rateuri din viata noastra.

Cunosc oameni din generatia mea, care s-au nascut in familii numeroase si au dus-o extrem extrem de greu. Mereu au suferit de lipsuri, educatia lasa de dorit, iar "frumoasa familie" s-a destramat. Unele fete se marita cu cine apuca numai sa scape de aglomeratia si de saracia, altii pleaca la munca prin Italia, iar parintii au ramas singuri acasa dintr-o familie imensa.

Refuz sa cred ca atitudinea "Ii facem si vedem ce se intampla" este una sanatoasa. Si va cred ca exista si exemple fericite, dar viata chiar nu e asa roz.