Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Binecuvântarea ce iese din inimă este binecuvântare dumnezeaiască!
Să vă dau și eu acum un „blestem”!
Dumnezeu să vă umple inima de bunătate, și de multa Sa dragoste până ce o să ,,înebuniți”, astfel ca să vă plece mintea de pe pământ și să vă aflați de pe acum lângă El, în cer.
Să înnebuniți cu nebunia cea dumnezeiască a dragostei lui Dumnezeu!
Să vă aprindă Dumnezeu inimile voastre cu dragostea Sa!
Să nu mă mai siliți altă dată să vă mai dau și un al doilea, pentru că ,,blestemul” meu (cel bun) prinde, fiindcă iese din inima mea. Și atunci când eram în Sanatoriu mi-a fost milă de voi. Unele așteptau de opt ani, spunând: ,,Vom face mânăstire”, dar mănăstire nu s-a făcut. Proiectul se veștejea. Atunci am spus: ,,Cum voi ieși din spital, mănăstirea va răsări ca o ciupercă. Într-un an veți fi în mănstire!” Și într-adevăr, într-un an s-a făcut mănstirea. Am spus aceasta cu toată inima mea. Ați avut dispoziție bună, de aceea nu v-a lăsat Dumnezeu. Altfel nu se explică.
Când te doare de un om care are smerenie și cu toată inima sa îți cere să te rogi, de pildă, pentru o patimă ce îl chinuie și-i spui: ,,Nu te teme, te vei face mai bun”, îi dai o astfel de binecuvântare, care este o binecuvântare dumnezeiască. Ea are multă dragoste și durere, de aceea prinde. Este plăcut lucrul acesta lui Dumnezeu și Dumnezeu împlinește binecuvântarea. Adică și numai durerea ce o simte cineva pentru altul este ca o binecuvântare.
Cu durere și dragoste pentru omul contemporan – Cuv.Paisie Aghioritul (Editura Schitul Lacu)

[cristiboss56]

Adeseori diavolul ne aduce aminte de multele noastre fapte rele, încercând să ne zdruncine încrederea în Dumnezeu.

„Se întâmplă adeseori să-ţi şoptească satana în inimă şi să-ţi spună: ştii toate relele câte le-ai făcut; sufletul tău s-a umplut de fărădelegi, s-a îngreunat de multe şi cumplite păcate.
Să nu-ţi rămână ascuns că el face aceasta ca să te împingă la deznădejde pe motiv de părută smerenie. Căci de când a intrat prin neascultare răutatea, a avut intrare liberă ca să grăiască în fiecare zi sufletului ca un om către alt om şi să-i pună în minte cele necuvenite.
Deci tu răspunde-i aşa: Dar eu am asigurările scrise ale lui Dumnezeu, care zice: Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă prin pocăinţă şi să fie viu. Căci ce a vrut altceva prin pogorârea Lui, decât să mântuiască pe cei păcătoşi, să lumineze pe cei din întuneric şi să învie pe cei morţi?”

(Sfântul Simeon Metafrastul, Parafrază la Macarie Egipteanul, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. V, Editura și Tipografia Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1976, p. 364)

[cristiboss56]

Avva Or a zis: „Când se strecoară în tine vreun gând de orgoliu sau de trufie, cercetează-ţi conştiinţa şi vezi dacă ai păzit toate poruncile, dacă îi iubeşti pe duşmanii tăi şi te întristezi de necazurile lor, dacă te socoteşti un rob netrebnic şi cel mai mare păcătos dintre toţi. Şi atunci nu o să te crezi aşa mare ca şi cum le-ai fi făcut tu pe toate. Ştii doar că un asemenea gând distruge totul”.



Avva Zenon a zis: „Cine vrea ca Dumnezeu să-i asculte grabnic rugăciunea, de fiecare dată când se ridică [din pat] şi întinde mâinile către Dumnezeu, mai înainte de toate şi mai înainte de a se ruga pentru sufletul său, să se roage pentru sufletul duşmanilor lui. Purtându-se astfel, ori de câte ori Îl va ruga pe Dumnezeu, Acesta îl va asculta”.



Avva Theodotos a zis: „Nu-l judeca pe desfrânat numai fiindcă tu te înfrânezi. Şi tu încalci legea, dar altfel. Oare cel care a zis „nu preacurvi“, nu a zis şi „nu judeca pe alţii“?



Sf. Ioan Gură de Aur a zis: „Darul de a răbda necazurile este mai mare decât darul de a învia morţii. Pentru că dacă învie cineva un mort, atunci îi rămâne dator lui Dumnezeu, pentru că rugăciunea i-a fost ascultată. Dar dacă cineva rabdă necazurile, atunci acestuia Însuşi Dumnezeu îi rămâne dator“.

[cristiboss56]

Să iubim binele mai mult decât bunurile din lumea aceasta



Sfântul Isaac Sirul spune că iubirea curată se naşte din rugăciune. Cu alte cuvinte, iubirea curată este iubire sfinţită de harul iubirii lui Dumnezeu, dacă rugăciunea omului este smerită şi stăruitoare. Cine iubeşte pe Dumnezeu cu toată inima sa, cu tot sufletul său, cu tot cugetul său se uneşte cu Dumnezeu în mod deplin. Deci, din unirea omului cu Dumnezeu prin rugăciune se revarsă harul iubirii divine în viaţa omului, iar prin om se transmite şi în jurul său. Iubirea aceasta duhovnicească şi sfântă este iubirea omului sfânt, care nu judecă pe nimeni, dar ajută pe toţi, nu acumulează averi în mod pătimaş, ci le dăruieşte celor în nevoi. De aceea, iubirea care se naşte din rugăciune este iubire sfinţitoare şi mântuitoare, având în ea arvuna vieţii veşnice.
Aceasta este iubirea Sfinţilor Apostoli şi a sfinţilor martiri, iubire mai tare decât frica de moarte sau instinctul de conservare, iubire care ne ajută să nu ne legăm în mod pătimaş de bunurile trecătoare din lumea aceasta, ci să căutăm binele cel nemuritor, care este legătura sau comuniunea omului cu Dumnezeu. Aşadar, porunca iubirii faţă de Dumnezeu ne cheamă să iubim binele mai mult decât bunurile din lumea aceasta. Altfel spus, binele săvârşit din iubire faţă de Dumnezeu şi de aproapele trebuie să-l dorim sau să-l căutăm mai mult decât bunurile materiale şi trecătoare din lumea aceasta.
Cât priveşte porunca iubirii faţă de aproapele, aceasta este formulată de Mântuitorul Iisus Hristos în Evanghelia după Matei, astfel: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Mt. 22, 39), adică să ai grijă de viaţa lui cum ai grijă de viaţa ta, să te interesezi de mântuirea lui cum te interesezi de mântuirea ta. Însă, spre sfârşitul activităţii Sale mântuitoare pe pământ, Hristos Domnul, potrivit Evangheliei după Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, zice: "Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul" (In. 13, 34). Vedem aici că Mântuitorul Hristos a dat o măsură nouă iubirii faţă de aproapele decât iubirea faţă de noi înşine, şi anume: "precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul" (In. 13, 34), adică să-l iubim pe aproapele nostru precum îl iubeşte Hristos. Însă noi nu putem iubi pe aproapele nostru aşa cum îl iubeşte Hristos, decât dacă primim iubire din iubirea lui Hristos. Cu alte cuvinte, ceea ce ne cere Mântuitorul Iisus Hristos nu putem împlini decât cu ajutorul Lui. De altfel, El Însuşi ne spune aceasta zicând: "Fără Mine nu puteţi face nimic" (In. 15, 5), adică nimic bun.
Porunca iubirii faţă de Dumnezeu se împlineşte în primul rând prin rugăciunea adresată Lui
Când Îl iubim pe Dumnezeu, dorim să ne întâlnim cât mai des cu El prin rugăciune, dar mai ales dimineaţa şi seara, la începutul şi la sfârşitul activităţii zilnice, înainte şi după ce servim masa, ca să-I mulţumim Lui pentru că ne iubeşte şi ne ajută.
Sfinţii cei mai rugători au ajuns chiar să se roage neîncetat, având permanent mintea şi inima lor îndreptate spre Dumnezeu. Ei împlineau astfel îndemnul Sfântului Apostol Pavel: "rugaţi-vă neîncetat." (I Tes. 5, 17)
Porunca iubirii faţă de Dumnezeu cuprinde în ea şi iubirea faţă de Biserica lui Dumnezeu, care este trupul tainic al lui Hristos, templu al Duhului Sfânt şi popor al lui Dumnezeu Tatăl. Când iubim Biserica lui Dumnezeu, Îl iubim de fapt şi pe Dumnezeu Care locuieşte în ea. Când construim o biserică nouă sau restaurăm una veche, când aducem daruri la biserică sau înfrumuseţăm biserica, iubirea noastră faţă de Dumnezeu se arată şi în această dărnicie a noastră faţă de Biserica Lui Hristos, simbolizată de biserica locaş de închinăciune.
Dar mai ales Îl iubim pe Dumnezeu când ascultăm cuvântul Lui şi îl împlinim, prin fapte, când trăim potrivit voii Lui în sfinţenie, când suntem milostivi aşa cum El este milostiv, când suntem buni aşa cum El este bun, deci Îl iubim pe Dumnezeu în mod deplin când ne asemănăm cu El prin bunătate.
Când recunoaştem că nu am iubit îndeajuns pe Dumnezeu şi nici pe semenii noştri, calea de ridicare şi îndreptare a vieţii noastre este pocăinţa.
Prin pocăinţă ne plângem păcatele săvârşite ca urmare a lipsei de iubire, fie că nu am iubit în mod constant pe Dumnezeu, fie că nu am iubit totdeauna pe semenul nostru.
De aceea, pocăinţa şi dorinţa vie de-a ne înnoi viaţa sunt primii paşi pentru îndreptare şi pentru recuperarea timpului pierdut, a celui petrecut fără rodire duhovnicească. Prin pocăinţă recunoaştem eşecul nostru în iubire, sau căderile noastre din iubirea faţă de Dumnezeu şi de semenii noştri. Dar cerând iertare, Dumnezeu Se milostiveşte de noi, ne iartă, ne ridică şi ne întăreşte, dăruindu-ne puterea de a-L iubi pe El, Biserica Sa sfântă şi pe semenii noştri, cu iubire smerită, izvorâtă din harul milostivirii Sale faţă de oameni.
Sfinţii ne învaţă că, dacă uităm pe Dumnezeu, vom uita şi dimensiunea sacră a vieţii umane. În faţa tentaţiei de a domina asupra altora, sfinţii ne învaţă să descoperim forţa spirituală de a dărui altora şi de a ne dărui lui Hristos. În faţa tentaţiei de a ne afirma în iubire de sine, sfinţii ne învaţă să găsim bucuria în frumuseţea dobândirii iubirii smerite a lui Hristos pentru toţi oamenii, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.

(Cf. Filocalia, vol. 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă)

[cristiboss56]

Ceea ce este peste trebuinţă nu mai are nici un hotar, ci este o năzuinţă fără sfârşit.

„Bine este să rămânem între hotarele lucrurilor de trebuinţă şi să ne silim cu toată puterea să nu trecem dincolo de acestea, căci dacă suntem duşi de poftă spre cele plăcute ale vieţii, niciun temei nu mai opreşte pornirea noastră spre cele dinainte.
Fiindcă ceea ce este peste trebuinţă nu mai are nici un hotar, ci o năzuinţă fără sfârşit şi o deşertăciune fără capăt sporeşte necontenit osteneala în jurul lor, hrănind pofta, ca pe o flacără, prin adăugarea materiei”.
(Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, traducere de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. I, Sibiu, 1947, p. 214)

[cristiboss56]

In faptul ca omul poate ierta si el, sau ca simti si iertarea de la el ca o despovarare, ca o vindecare, se arata ca Dumnezeu lucreaza prin omul care iarta.


"Iertarea reala a pacatului, ridicarea reala de pe constiinta a raului facut cuiva, vindecarea reala a ranii lasate de el in constiinta, e o fapta pe care numai Dumnezeu o poate face.El iti da linistea constiintei pentru veci.Si prin aceasta, iti da adevarata libertate.

In faptul ca omul poate ierta si el, sau ca simti si iertarea de la el ca o despovarare, ca o vindecare, se arata ca Dumnezeu lucreaza prin omul care iarta, ca el a devenit in adevar asemenea lui Dumnezeu, sau chipul lui Dumnezeu, avand pe Dumnezeu in sine.

In povara netrecatoare, in rana neistovita a mustrarii pentru raul savarsit candva impotriva cuiva, se arata eternitatea viitoare a omului in nefericire si valoarea eterna, sau existenta eterna a celui caruia i-ai facut rau.

Numai Dumnezeu poate scapa pe om de aceasta mustrare sau rana.Iar cel caruia i s-a gresit poate face si el aceasta numai din puterea lui Dumnezeu lucratoare in el, care are sadita aceasta iubire in el si, cu toata piedica ce-a voit sa i-o puna altul in cale, vede asigurata viata sa eterna in Dumnezeu.Dar aceasta viata eterna n-o poate avea decat din viata lui Dumnezeu, in care nu poate sa se afle decat iertand si el, ca si Dumnezeu."

(Pr.Dumitru Staniloae, nota 85 la Sf.Grigorie de Nyssa)
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...e-b1-p1976.htm

[cristiboss56]

Lipsa unei singure virtuţi ţine inima pătată şi o singură pată se simte în toate virtuţile, tulburându-le.

Fericiţi, zice Dumnezeu, cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Dar inima curată nu o poate înfăptui nici o virtute, nici două, nici zece, ci toate împreună fiind, aşa zicând, ca una singură şi dusă până la capătul din urmă.
Dar nici acestea nu pot face singure inima curată, fără venirea şi lucrarea Duhului. Căci precum fierarul îşi poate arăta meşteşugul prin uneltele sale, dar fără lucrarea focului nu poate isprăvi nimic, aşa şi omul toate le face şi se foloseşte de virtuţi ca de nişte unelte, dar fără venirea focului dumnezeiesc, ele rămân fără rod şi fără folos, neizbutind să curăţească pata şi întinăciunea sufletului.

(Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. VI, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1977, pp. 69-70)