Drumul spre calugarie

Cred că datoria de a umple pământul ne-am cam făcut-o. Cei care aleg mânăstirea (sau sunt aleși pentru ea) o fac pentru a trăi viața cea adevărată, în har, pentru a cunoaște iubirea desăvârșită, într-o relație directă cu Dumnezeu.
În fond, singura mântuitoare este iubirea, atât pentru mirean, cât și pentru călugăr. Căci degeaba ar trăi omul creștinește în lume, făcând chiar și 20 de copii, dacă n-ar avea dragoste... nimic n-ar fi. La fel și cel care alege mânăstirea: fără să sporească în dragostea de Dumnezeu și de oameni, nimic nu este.

[adam000]

În prealabil postat de N.Priceputu

Cred că datoria de a umple pământul ne-am cam făcut-o.

Hmmm, ai copii? Cam ce mesaj crezi ca ar intelege un copil, daca i-ai spune asta? Cam ce crezi ca ar primi/simti un copilul, privind prin filtrul dragostei, daca i-ai spune asta?

Copiii îmi sunt dragi și regret că nu sunt mai mulți, cel puțin la noi în țară. Și consider că sunt binecuvântați cei care-i fac și-i cresc bine.

Însă de la venirea Domnului în lume, viața a căpătat un nou sens, și anume unirea cu El, învierea. De aceea stingerea pământească a neamurilor nu este un lucru rău dacă asta se face din dragoste de Dumnezeu, din faptul că tot mai mulți și-ar închina viața Lui exclusiv.

[adam000]

Ca sa iti inchini viata Lui Dumnezeu, o poti face oriunde ai fi (si in lume, nu numai in manastire). A afla insa care este menirea ta, felul in care sa ii slujesti Lui Dumnezeu dupa voia Lui, asta este insa ceva foarte delicat si necesita de fapt foarte serios discernamant duhovnicesc (si nu neaparat intrarea in manastire o implineste la nivel individual).

Iar daca voorbesti despre unirea cu Dumnezeu si dragostea Lui, eu cred ca prima scoala a dragostei este cea dintre parinti si copii - este primul, principalul si uneori singurul model de dragoste cu care un om paseste in viata si de la care porneste (in cautarea sa de Dumnezeu) spre a-i implini poruncile Lui (porunca iubirii). Totodata, acest model de dragoste parinte-copil poate deveni o reala patima in viata copilului devenit la randul sau adult, care sa fie o reala frana sau piedica un urcusul sau duhovnicesc, daca a fost prost, defectuos la inceput, primit din familia de origine.

De aceea, a putea creste un copil in asa fel incat modelul dragostei parintesti sa se suprapuna cat mai perfect cu modelul dragostei crestine (dragostea Lui Dumnezeu), este ceva cu muuult mai greu, cred, decat calugaria (unde monahul se ingrijeste doar de urcusul sau, si nu de al altuia cum ar fi un copil), pentru ca o astfel de suprapunere implica ca acel parinte sa traiasca in mod REAL dragostea crestina (dragostea Lui Dumnezeu) iar modelul pe care sa il arate copilului sa fie de fapt lucrarea Lui Dumnezeu in acel parinte. (Nu stiu daca mi-am facut suficient de clara exprimarea). Insa probabil ca foarte putini parinti isi pun astfel de probleme (din pacate).

[stefan florin]

În prealabil postat de adam000

Ca sa iti inchini viata Lui Dumnezeu, o poti face oriunde ai fi (si in lume, nu numai in manastire). A afla insa care este menirea ta, felul in care sa ii slujesti Lui Dumnezeu dupa voia Lui, asta este insa ceva foarte delicat (si nu neaparat intrarea in manastire o implineste la nivel individual).

sunt total DE ACORD cu tine

În prealabil postat de adam000

Hmmm, ai copii? Cam ce mesaj crezi ca ar intelege un copil, daca i-ai spune asta? Cam ce crezi ca ar primi/simti un copilul, privind prin filtrul dragostei, daca i-ai spune asta?

Răspunsul nu l-am dat unui copil, ci unei persoane mature, capabilă, cred, să înțeleagă ce am vrut să spun. Își arăta îngrijorarea pentru cazul în care prea mulți s-ar călugări.
Fără îndoială că și în căsătorie poți afla harul. Sunt două căi, care nu se opun una alteia, de unire cu Hristos. Fiecare să răspundă chemării sale.

După cum am spus, m-am referit la chemarea pe care Hristos ne-o face, de a trăi peste fire, în har. Inclusiv căsătoria creștină este o viață în care firea trebuie depășită, punând în loc harul.

Adaug: Ceea ce trebuie să ne îngrijoreze este nedepășirea viețuirii firești, ratarea harului, rezistența pe care o opunem față de înviere, indiferent că suntem căsătoriți sau singuri.

[adam000]

În prealabil postat de N.Priceputu

Răspunsul nu l-am dat unui copil, ci unei persoane mature, capabilă, cred, să înțeleagă ce am vrut să spun. Își arăta îngrijorarea pentru cazul în care prea mulți s-ar călugări.

Stiu asta. Eu incercam sa iti sugerez alta introspectie, pentru ca fiecare mod in care formulam ceva, exprima ceva din noi. Insa iertare pentru lipsa mea de delicatete.

Revenind la raspunsul tau, consider ca dupa ce ca sint foarte putini care sa doreasca in mod real sa se schimbe (metanoia) ca sa isi traiasca in mod real viata lor dupa voia Lui Dumnezeu, apoi daca dintre acestia (putini) prea multi aleg calea calugariei, atunci chiar ca raman prea putini parinti care sa se straduie ca modelul lor de dragoste fata de copii sa fie unul intru totul nepatimas si sa fie model in dragostea de Dumnezeu, pentru copii lor.

Inca nu cred ca ne-am implinit datoria de a umple pamantul de copii cu adevarat iubitori de Dumnezeu, de adevarati crestini.
Tu ce zici?

Eu zic că, în calitate de părinte nu poți decât să te străduiești, însă nu poți să faci (și să crești) un copil iubitor de Dumnezeu, dar asupra ta poți lucra în acest sens.
Singurul „lut” pe care-l poți modela până la capăt este al sufletului tău.
Nu-mi place ideea de opoziție între cele două căi. Consider că amândouă sunt bune.

[adam000]

În prealabil postat de N.Priceputu

Eu zic că, în calitate de părinte nu poți decât să te străduiești, însă nu poți să faci (și să crești) un copil iubitor de Dumnezeu, dar asupra ta poți lucra în acest sens.
Nu-mi place ideea de opoziție între cele două căi. Consider că amândouă sunt bune.

Asta da. Cu singurul amendament ca si asupra ta nu poti decat sa te straduiesti, pentru ca rezultatul de a trai peste fire iarasi nu depinde exclusiv de tine. La fel si in priviinta cresterii copiilor.
Pina la urma, nimeni nu poate sa se faca nici pe sine, nici pe altul, sa fie iubitor de Dumnezeu, ci Dumnezeu ii face, nu omul. De aceea sfintii au facut /adus pe atatia la crediinta - pentru ca Dumnezeu, nu sfantul (ca om) a lucrat prin ei. Asa, cu cat un parinte se straduie mai mult pe calea sfinteniei, cu atat, cred, ca Dumnezeu ar lucra prin el si in priviinta credintei copiilor. cred. Tinta ar fi, sa fie pt copil, un model de dragoste vie in si pt Dumnezeu.
Oricum Dumnezeu rasplateste si ajuta stradania reala.