![]() |
![]() |
|
|
Înregistrare | Autentificare | Întrebări frecvente | Mesaje Private | Căutare | Mesajele zilei | Marchează forumurile citite |
![]() |
|
Thread Tools | Moduri de afișare |
|
#1
|
||||
|
||||
![]()
sursa: johnsanidopoulos.com
O dată cu începerea acestei sfinte săptămâni, începem și noi să cugetăm cu luare aminte la Patimile Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Primul care a preînchipuit pe Hristos pătimind a fost Iosif, al unsprezecelea fiu al patriarhului Iacov de aceea Biserica pomenește și amintirea sa în lunea din săptămâna Patimilor. Iosif este o prefigurare a lui Hristos deoarece povestea sa din Vechiul Testament începe cu Israel descriindu-l cu un bun păstor al turmei sale. La cartea Facere 37, 3 se spune: Și iubea Israel pe Iosif mai mult decât pe toți ceilalți fii ai săi. În visul lui Iosif, soarele, luna și stele i se închinau. Ca Iosif, Iisus s-a smerit pe Sine și apoi a fost înălțat ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt (Filipeni 2, 10). Pe măsură ce viața lui Iosif decurge mai departe, el este vândut de către cei 10 frați ai săi pentru 20 de dinari. Iisus a fost și el trădat de către unul dintre cei 12 ucenici, de Iuda Iscarioteanul, și vândut pentru 30 de dinari. După ce a fost vândut, Iosif a fost dezbrăcat și aruncat într-un puț în timp ce frații lui s-a așezat să mănânce. La momentul răstignirii Mântuitorului, Acesta a fost dezbrăcat de către soldați, pentru cămașa Sa au fost aruncați sorți și a fost vegheat de către soldați. După ce Iosif a fost vândut Midianților, aceștia l-au luat și l-au dus în Egipt. Dreptul Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, este anunțat de înger în vis să ia pe prunc și pe mama Sa și să meargă în Egipt, pentru ca să se împlinească Scriptura care spune: din Egipt am chemat pe fiul Meu (Osea 11, 1). Atunci când oamenii lui Faraon l-au cumpărat pe Iosif de la negustorii de sclavi, au observat că toate câte făcea el, Domnul le sporea în mâna lui (Facere 39, 3). Isaia proorocește despre Hristos: fiindcă Și-a dat viața ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmașii Săi, își va lungi viața și lucrul Domnului în mâna Lui va propăși (Isaia 53, 10). Ca și Iisus, Iosif este acuzat pe nedrept și prigonit. Atunci când Faraon îl laudă pe Iosif pentru puterea sa de a tâlcui visele, Iosif îi răspunde că nu eu, ci Dumnezeu va da răspuns pentru liniștirea lui Faraon (Facere 41, 16). Răspunsul acesta poate fi comparat cu cel al Mântuitorului: Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând; căci cele ce face Acela, acestea le face și Fiul întocmai (Ioan 5, 19). Mai apoi Hristos se numește pe sine Viță și că fără El nu putem face nimic: Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic (Ioan 15, 5). Înainte ca Egiptul și celelalte popoare din împrejurime să fie cuprinse de foamete, Dumnezeu l-a înțelepțit pe Iosif și i-a dat timp pentru a face provizii. Iosif a adunat provizii pentru șapte ani și oameni de peste tot veneau să cumpere grâne. Iisus este Pâinea Vieții (Ioan 6, 35) iar Iosif a deschis toate stăvilarele. Observați cum aceasta oglindește proorocia de la Maleahi: veți vedea că voi deschide, la dorința voastră, stăvilarele cerului și voi vărsa din belșug binecuvântarea, spre binele vostru (Maleahi 3, 10). Și frații lui Iosif sunt nevoiți să cumpere grâne de la el, însă fără a-și da seama de adevărata identitate a sa. După ce a testat pe frații săi Iosif s-a făcut cunoscut lor: Eu sunt Iosif, fratele vostru, pe care voi l-ați vândut în Egipt (Facere 45, 4). După Înviere, a trecut o vreme până ce ucenicii l-au recunoscut pe Iisus: și s-au deschis ochii lor și L-au cunoscut (Luca 24, 31). Și prin voia lui Dumnezeu toate aceste evenimente au apărut în viața lui Iisus și a lui Iosif când amândoi aveau în jurul vârstei de 30 de ani. Sfântul Nicolae Velimirovici spune că Iosif a avut de pătimit de pe urma a două ispite: cea a invidiei diavolești și cea a dorinței pătimașe a împărătesei lui Faraon. Invidia i-a făcut pe frați săi să-l vândă ca sclav iar patima trupului a făcut pe împărăteasă să-l arunce în temniță. În ambele cazuri el a răsplătit cu bine pentru rău: a dat hrană fraților săi înfometați și a ocrotit, viața, tronul și poporul lui Faraon. Din sclavie și temniță, Dumnezeu l-a încununat cu slavă și putere. Și pe el, cel pe care frații săi l-ar fi putut ucide cu o lovitură, Dumnezeu l-a făcut stăpân a milioane de oameni și singura alinare a fraților săi înfometați.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#2
|
||||
|
||||
![]()
Un atlet care caută să placă spectatorilor face în fața spectatorilor acele exerciții care sunt pe gustul lor. Dacă face exerciții în fața unor spectatori curajoși, caută să execute acele exerciții care au nevoie de curaj; dar dacă face exerciții în fața unor spectatori nepăsători și trândavi, ajunge și el un trândav.
„Că toate faptele lor le fac, spune Domnul, ca să fie văzuți de oameni” (Matei 23, 5). Hristos a spus aceste cuvinte ca să arate cât de ahtiați sunt după slava deșartă; și slava deșartă i-a pierdut. Mai înainte i-a învinuit că sunt cruzi și trândavi; acum îi învinuiește că sunt înnebuniți după slavă. Aceasta i-a depărtat de Dumnezeu; aceasta i-a făcut să lupte într-o altă arenă; aceasta i-a pierdut. Un atlet care caută să placă spectatorilor face în fața spectatorilor acele exerciții care sunt pe gustul lor. Dacă face exerciții în fața unor spectatori curajoși, caută să execute acele exerciții care au nevoie de curaj; dar dacă face exerciții în fața unor spectatori nepăsători și trândavi, ajunge și el un trândav. De pildă: are spectatori cărora le place să râdă? Ajunge și el un măscărici, ca să distreze pe spectatori! Are spectatori serioși și cu judecată de filozofi? Caută și el să fie la fel, pentru că de aceleași simțăminte sunt însuflețiți și cei care îl aplaudă. Uită-te că și acum Domnul îi învinuiește iarăși cu tărie, pentru că fariseii și cărturarii nu făceau unele fapte cu un scop și altele cu alt scop, ci toate pentru slavă deșartă. Învinuindu-i că umblă după slavă deșartă, le arată că nu caută slava deșartă săvârșind fapte mari și de neapărată trebuință - de altfel nici nu aveau, ci erau lipsiți de fapte mari - ci fapte mici și neînsemnate, dovezi și ele ale răutății și păcătoșeniei lor, cum sunt filacteriile și ciucurii de la haine. „Că își lățesc filacteriile lor și-și măresc ciucurii hainelor lor” (Matei 23, 5) -Ce sunt filacteriile și ciucurii? - Pentru că iudeii uitau adesea binefacerile lui Dumnezeu, de aceea Dumnezeu a poruncit să scrie pe cărțulii mici minunile Sale și să și le atârne de mâinile lor. De aceea și spunea Dumnezeu în Deuteronom: „Și le leagă pe ele să ie semn pe mâna ta și să fie neclătite înaintea ochilor tăi” (Deuteronom 6, 8). Aceste cărțulii se numeau filacterii. Așa cum fac și acum multe femei care au atârnată de gât Evanghelia. Apoi, ca să le aducă iarăși aminte de poruncile Lui, Dumnezeu a făcut cu ei ceea ce fac adeseori mulți oameni care își leagă degetul cu un petic sau cu un fir de lână ca să nu uite ceva. Tot așa și Dumnezeu a poruncit iudeilor, ca unor copii, să-și coasă de haine, la marginea de la picioare, o fâșie de pânză de culoare violetă, pentru ca uitându-se la ea să-și aducă aminte de poruncile Lui (Numeri 15, 38-40).Aceste fâșii de pânză se numeau ciucuri. La aceste lucruri erau cu mare luare aminte cărturarii și fariseii! Își lățeau bucățile de stofă în care aveau cărțuliile acelea și-și măreau ciucurii de la haine! Dar aceasta este o nebunească dorință de slavă deșartă. Pentru ce umbli, fariseule, după laudă și cinste? Pentru ce-ți lățești filacteriile? Faci, oare, cu asta vreo ispravă? îți folosește la ceva? Câștigi ceva de pe urma lor? Dumnezeu nu-ți cere să-ți mărești ciucurii, să-ți lățești filacteriile, ci să-ți aduci aminte de cele ce-a făcut pentru tine. Dacă nu trebuie să umblăm după laudă și cinste când facem milostenie și când postim, deși acestea sunt fapte bune săvârșite cu truda noastră, pentru ce te lauzi, iudeule, cu niște fapte care te acuză mai ales de trândăvie? (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere de Pr. D. Fecioru, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, pp. 821-822)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#3
|
||||
|
||||
![]()
O. Doamne, prin Invierea Ta, Tu Te-ai facut toate lucrurile pentru toti oamenii! O, Preabogatule Imparate, cu un dar, Tu ai umplut toate mainile noastre intinse la cer! Bucurati-va, o, tu, cerule, si o, tu pamantule, bucurati-va! Bucura-te, o, tu, cerule, precum se bucura mama care isi hraneste copiii cei flamanzi; bucura-te, o, tu, pamantule, precum se bucura copiii la primirea hranei din mainile mamei lor!Biruinta lui Hristos este singura biruinta intru care se poate bucura intreaga lume, chiar de la inceputuri pana la sfarsit.Oricare alta biruinta de pe pamant a deosebit si inca ii deosebeste pe oameni, unii de altii.Atunci cand un imparat pamantesc castiga o victorie asupra altui imparat, unul dintre ei se bucura, iar celalalt se plange.Atunci cand omul iese biruitor asupra vecinului sau, sub un acoperis este cantare, iar sub celalalt este plangere.Nici o izbanda de bucurie de pe pamant nu este lipsita de otrava rautatii:biruitorul obisnuit, de pe pamant se bucura atat prin rasul sau, cat si prin lacrimile dusmanului sau, biruit.El nici nu vede cum loveste raul prin mijlocirea bucuriei.
Cand Tamberlan l-a biruit pe sultanul Baiazid, biruitorul l-a pus pe cel biruit intr-o cusca de fier in fata careia a mancat un ospat al biruintei.Rautatea lui i-a fost intreaga sa bucurie; ticalosia lui a fost hrana veseliei lui.O, fratii mei, ce scurta bucurie este rautatea! O, raul este hrana preaotravitoare pentru veselie! Cand regele Stefan Dusan l-a biruit pe regele bulgar, el nu a intrat pe pamantul bulgar, nici nu a luat poporul bulgar ca prizonier, ci, cu durere adanca, a plecat la o manastire ca sa posteasca si sa se roage.Acest biruitor a fost mai nobil decat cel dintai.Dar aceasta biruinta, ca fiecare biruinta, nu este lipsita de taisul pregatit pentru cel biruit.Dar chiar si cea mai inflacarata istorie a lumii este ca un soare, ale carui raze sunt pe jumatate luminoase, pe jumatate intunecate. Numai biruinta lui Hristos este ca soarele care revarsa raze stralucitoare peste toti cei care se afla sub el.Numai biruinta lui Hristos umple toate sufletele oamenilor cu bucurie de neinvins.Numai aceasta singura este fara de rautate sau pizma. Vei spune ca aceasta este o biruinta plina de taine. Este, dar in acelasi timp este descoperita si intregii omeniri, celor vii si celor morti.Vei spune ca aceasta este o biruinta plina de dar? Este, si mai mult decat atat.Nu este mama plina de dar cand, nu o data sau de doua ori isi izbaveste copiii de serpi, dar pentru a-i izbavi pe ei pentru totdeauna, aceasta merge cu curaj chiar in cuibul serpilor si ii arde in intregime? Vei spune ca aceasta este o biruinta tamaduitoare? Este tamaduitoare si mantuitoare pentru vecii vecilor.Aceasta biruinta aleasa mantuieste oamenii de rau si ii face fara de pacat si fara de moarte.Nemurirea fara lipsirea de pacat ar insemna doar largirea puterii raului si a rautatii si a pizmei, dar nemurirea dimpreuna cu lipsa de pacat aduce bucuria fara de margini si ii face pe oameni fratii ingerilor minunati ai lui Dumnezeu. Cine nu s-ar bucura intru biruinta Domnului nostru Iisus Hristos? El nu a fost biruitor pentru El, ci pentru noi.Biruinta Lui nu L-a facut pe El mai mare sau mai viu, sau mai bogat, ci pe noi ne-a facut astfel. Biruinta Lui nu este egoism, ci dragoste; nu este insfacare, ci daruire.Cuceritorii pamantesti iau biruinta asupra lor; Hristos este singurul Cuceritor care o aduce.Nici macar un singur cuceritor pamantesc, imparat sau capetenie, nu doreste ca biruinta lui sa-i fie luata si data altcuiva; numai Domnul Cel Inviat daruieste biruinta Lui cu amandoua mainile fiecaruia dintre noi si nu este suparat, ci mai mult Se bucura atunci cand noi prin biruinta Lui ne facem biruitori - cu alte cuvinte: mai mari, mai vii si mai bogati decat am fost. Biruintele pamantesti arata mai bine cand sunt privite de departe, dar sunt mai urate si mai respingatoare cand sunt privite de aproape; in vreme ce, in ceea ce priveste biruinta lui Hristos, nu se poate spune de arata mai bine, de departe sau de aproape.Privind aceasta biruinta de departe ne minunam de aceasta, ca fiind fara de asemanare in stralucirea, curatia si harul mantuitor.Privind aceasta biruinta de aproape, ne minunam de aceasta pentru ca sunt invinsi vrajmasii cumpliti si pentru ca au fost sloboziti robi fara de numar ai lor.Astazi este ziua cea mai presus dintre toate zilele anului, inchinata sarbatoririi acestei biruinte a lui Hristos si de aceea se cade sa privim aceasta biruinta de aproapoe, atat pentru mai buna noastra cunoastere, cat si pentru mai marea noastra bucurie. Atunci sa ne apropiem de Domnul nostru Inviat si Biruitor si sa ne intrebam, mai intai: asupra cui a fost biruitor Hristos prin Invierea Sa? In al doilea rand: pe cine a slobozit Hristos prin biruinta Sa? Prin Invierea Sa, Domnul a biruit pe cei doi dintre cei mai aprigi vrajmasi ai vietii si ai cinstei omenesti: moartea si pacatul.Acesti doi vrajmasi ai oamenilor s-au nascut atunci cand primul om s- a despartit de Dumnezeu, calcand peste poruncile despre ascultare, fata de Facatorul sau. In Rai, Omul nu a cunoscut nici moartea nici pacatul, nici frica nici rusinea. Pentru ca, despartindu-se de Dumnezeul Cel viu, omul nu a putut cunoaste despre moarte si traind in ascultare desavarsita fata de Dumnezeu, el nu a putut cunoaste nimic despre pacat.Acolo unde nu se cunoaste moartea, nu exista frica; si acolo unde nu se cunoaste pacatul, nu s-a nascut rusinea din pacat. De indata ce omul a pacatuit impotriva ascultarii mantuitoare fata de Dumnezeu, atat frica, cat si rusinea au venit impreuna cu pacatul; omul s-a simtit la o departare nemarginita fata de Dumnezeu, si a simtit dinainte secerea mortii asupra lui.De aceea, atunci cand Dumnezeu l-a chemat pe Adam si a intrebat:"Adame, unde esti?", el a spus:"Am auzit glasul Tau in Rai si m-am temut caci sunt gol, si m-am ascuns"(Fac.3,9-10).Pana atunci, glasul lui Dumnezeu il incurajase, il bucurase si il insufletise pe Adam, dar atunci, cand se savarsise pacatul, acelasi glas aducea slabiciune, groaza, moarte.Pana atunci Adam se stia invesmantat in acoperamantul fara de moarte al ingerilor, dar atunci el s-a stiut stricat de pacat, jefuit, pangarit si coborat pana la treapta animalelor si coborat pana la masura unui pitic. Asadar, fratii mei, vedeti cat de ingrozitor este cel mai mic pacat al neascultarii fata de Dumnezeu. Capatand frica fata de Dumnezeu, Adam s-a ascuns printre pomii raiului - ca o pisica de casa care atunci cand salbaticeste, o porneste pe dealuri si incepe sa se ascunda de stapanul ei si de mana care a hranit-o! Adam a inceput sa caute ocrotire in afara Ocrotitorului sau, de la animalele lipsite de judecata, pe care le stapanise pe deplin pana atunci. Un pacat a atras cu viteza luminii fulgerului pe cel de al doilea, al treilea, al sutelea, al miilea, pana cand omul s-a facut in cele din urma ca animalul intre animale si ca pamantul intre cele pamantesti, atat in trup cat si in suflet. Calea pacatoasa pe care a pornit-o Adam l-a dus catre pamant si in pamant. Si astfel Dumnezeu a spus:"Pamant esti si in pamant te vei intoarce"(Fac.3, 19) aratand nu numai judecata lui Dumnezeu, ci si o socotinta mai mare asupra celor pamantesti si a risipirii omului, care, odata inceput, a crescut grabnic. CONTINUARE : http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...i-b1-p2000.htm
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#4
|
||||
|
||||
![]()
CUVÂNT TEOLOGIC al Părintelui Dumitru Stăniloae:
(…) Potrivit învățăturii Sfinților Părinți, Hristos a îndumnezeit trupul (Său) încă în cursul vieții pământești, umplându-l de putere și prin eforturile Lui de a Se menține curat. În timpul morții trupul nu s-a putut goli de această îndumnezeire. E o învățătură a Bisericii că dumnezeirea nu s-a despărțit nici în timpul morții, nici de sufletul Lui, nici de trupul Lui. Învierea lui Hristos nu a fost deci numai rezultatul unui decret al Tatălui, ci a fost pregătită și de această unire a umanității Lui cu dumnezeirea, prin Ipostasul Lui dumnezeiesc care purta și natura omenească1. Ca atare, trupul înviat al lui Hristos nu e numai un gaj dat nouă de Tatăl, că și noi vom învia, ci este și un izvor de viață dumnezeiască pentru noi în viața pământească, un izvor de putere și de curăție. E un izvor de putere, de pnevmatizare, pentru a ne menține și a spori și noi în curăție și în pnevmatizarea care duce la înviere. De această pnevmatizare ține progresul într-o transparență care, fiind o continuă personalizare și întărire a persoanei noastre, e în același timp o întărire a comuniunii între noi și Dumnezeu și între noi. Încă de la aparițiile Sale, Hristos iradiază din trupul Lui această putere și slavă, sau Se face cunoscut într-o asemenea transparență luminoasă, care de cele mai multe ori covârșește trupul și numai când voiește îl face vizibil, dar și atunci, străluminat de puterea impunătoare a Sa ca persoană. Despre efectul acestui trup înviat al lui Hristos asupra noastră vorbesc toți Sfinții Părinți și cântările Bisericii Ortodoxe. „A înviat Hristos, să ne curățim simțirile“, se spune într-o cântare bisericească. Sfântul Chiril din Alexandria zice: „Căci a înviat Hristos, călcând moartea, ca și pe noi să ne izbăvească de stricăciune și, oprind tânguirea din pricina ei, să ne încredințeze să strigăm plini de bucurie: «Ai întors plânsul meu în bucurie, ai rupt sacul meu și m-ai îmbrăcat în veselie» (Ps. 29, 12)“2. Că Hristos n-a fost înviat ca un obiect dintr-o moarte care L-ar fi redus la totală neputință, o arată Sfinții Părinți și din faptul că El Și-a manifestat puterea încă mai înainte de învierea cu trupul, în sfărâmarea porților iadului și în eliberarea de acolo a celor care au nădăjduit mai înainte de venirea Lui. El învinge iadul cu sufletul Său omenesc, dar unit cu dumnezeirea. Din această cauză El este primul suflet care nu poate fi reținut în iad, ci scapă de el, și prin iradierea puterii Lui dumnezeiești eliberează din iad și sufletele celor care au crezut mai înainte în făgăduințele despre venirea Lui, ale celor care au contemplat în Logosul vestit în Vechiul Testament intenția venirii Lui în trup. Leonțiu de Bizanț zice: „Deci, am zis că sufletul, nu pentru firea lui (căci pe aceasta o avea asemenea cu toate celelalte suflete), ci pentru dumnezeirea Cuvântului cu care a coborât și la iad, a putut nu numai să nu fie ținut de iad, ci a și dezlegat legăturile celor care erau ținuți acolo, care au crezut în El“3. Persoana Cuvântului, intrată prin suflet într-o relație nemijlocită cu acele suflete, le-a menținut în această relație, deci în raiul pe care l-a întemeiat prin aceasta pentru ele și pentru toți cei care vor răposa în El. Despre domnia obținută de Hristos și peste sufletele credincioase din iad spune Sfântul Chiril din Alexandria: „Pentru aceasta a murit și a înviat Hristos, pentru ca să stăpânească și peste morți“4. Dar în aceste cuvinte sunt implicate anumite nuanțe. Hristos este întrucâtva încă la începutul învierii și, prin aceasta, al puterii Sale împărătești, în momentul când intră în iad. El e încă mort cu trupul, „dar înviat cu Duhul“, sau prin Duhul (1 Pt. 3, 18). Despre un fel de început al învierii sufletelor încă din iad vorbesc și cântările din Sâmbăta Mare la Vecernie: „Astăzi iadul strigă spunând: Mai bine mi-ar fi fost de n-aș fi primit pe Cel ce S-a născut din Maria; că viind asupra mea mi-a surpat puterea; porțile cele de aramă le-a sfărâmat. Sufletele pe care le țineam întru mine mai dinainte. Dumnezeu fiind, le-a înviat“. Sau: „Astăzi iadul strigă suspinând: zdrobitu-s-a stăpânirea mea, Păstorul S-a răstignit și pe Adam l-a înviat“. Dar Hristos eliberează sufletele de acolo, pentru că din sufletul Lui iradiază puterea Duhului de pe urma jertfirii trupului Său, a predării lui totale lui Dumnezeu. Puterea Lui manifestată acolo nu e dezlegată de jertfa Lui, deci nici de trupul Lui, deși nu coboară acolo ca să sufere chinurile fără speranță ale iadului pentru acele suflete, căci în acest caz nu le-ar putea mântui. Dar în suferința Lui pe cruce a fost implicată și suferința pentru ele. Iar suferința pe cruce fiind și o compătimire pentru oameni - această compătimire rămânând până la sfârșitul lumii -, Hristos a putut avea o suferință compătimitoare pentru acele suflete și în iad. Dar această suferință compătimitoare e în același timp putere mântuitoare. Mila îl însoțește oriunde și oricând. De aceea s-o cerem tot timpul. Dar având-o proprie și ca om, ea nu poate fi lipsită și de o notă de suferință. Pe de altă parte, nu trebuie să socotim nici cuvântul (din epistola 1 Pt. 3, 19): „ca să vestească duhurilor din închisoare“ cu totul nepotrivit, căci le-a vestit eliberarea lor și viitoarea înviere cu trupul și în general le-a dus marea veste a mântuirii realizate de El. Deci a împlinit acolo și un fel de funcție învățătorească-profetică, așa cum s-a spus mai înainte, cele trei slujiri nefiind niciodată despărțite. Hans Urs von Balthasar declară că în această concepție răsăriteană despre învierea care începe încă în iad, reprezentată și în icoana învierii din Răsărit, are loc „o anticipare care situează evenimentul Paștilor Sâmbătă și o transformare a triumfului obiectiv și pasiv într-un triumf subiectiv și activ al lui Hristos“5. De fapt, nu e o mutare a învierii Sâmbătă, ci o considerare a începerii ei Sâmbătă, în actul de biruire a iadului, care ținea sufletele pentru eternitate despărțite de trup. Acest act de biruință e de fapt o manifestare activă a lui Hristos. Hristos nu e în iad în starea pur pasivă, din care va fi ridicat numai de Tatăl Duminică. Propriu-zis, Hristos biruiește întâi cu sufletul iadul, pentru că Duhul Sfânt, unit cu Ipostasul Său dumnezeiesc, produce întâi îndumnezeirea sau pnevmatizarea deplină a sufletului, după ce acesta a suportat până la capăt moartea pentru Dumnezeu și pentru oameni, intrând în comuniune desăvârșită cu Dumnezeu și făcând loc Duhului Sfânt în Sine în mod deplin. Din sufletul astfel umplut de Duhul Sfânt iradiază și în sufletele celor care au nădăjduit în El, din iad, puterea care le scapă de stăpânirea iadului.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#5
|
||||
|
||||
![]()
CUVÂNT TEOLOGIC al Părintelui Dumitru Stăniloae:
Din sufletul lui Hristos îndumnezeit deplin, sau pnevmatizat, va iradia apoi puterea care va învia sau va pnevmatiza și trupul din mormânt. De aceea învierea începe în iad. Acest lucru e spus în mod implicit în epistola 1 Pt. 4, 6. Von Balthasar mai observă că, „în vreme ce icoanele occidentale ale Paștilor arată pe Hristos înviind totdeauna singur, Răsăritul ne face să vedem latura soteriologică și socială a operei de răscumpărare“6. De fapt, cele două moduri de reprezentare iconografică a Învierii sunt solidare cu cele două concepții despre mântuirea în Hristos. În teologia occidentală, Hristos, neavând nici o putere în El însuși care să se arate în înviere, e ridicat din neputința extremă a morții de către Tatăl, Acesta având apoi să atribuie celor care cred o grație creată, acordată lui Hristos pentru fapta Lui meritorie, dar de care El nu are nevoie. În teologia ortodoxă, Hristos iradiază din El însuși, sau din sufletul și din trupul Lui, energia necreată, începând această iradiere încă în iad, și penetrându-i prin ea pe cei care au nădăjduit în venirea Lui dinainte de venirea Lui, de fapt, în trup. Prin jertfa Lui a intrat, îndată ce ea s-a săvârșit pe Golgota, nu numai în comuniune deplină cu Tatăl, ci și cu oamenii, deocamdată cu sufletele celor fără trupuri, înainte de a-Și învia trupul. (...) Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți afirmă că Hristos cel înviat iradiază din El celor care-L văd cu mult mai mult decât o siguranță că El e Dumnezeu, și o trimitere, cum spune Von Balthasar. Iradiază din El lumina și puterea Duhului, umplându-i și pe ei de acest Duh. Convingerea că El e Dumnezeu o primesc prin Duhul comunicat lor, Care, după ce a pnevmatizat trupul Lui, îi umple și pe ei de putere. Iar puterea aceasta continuă să se comunice și după înălțare și ea va spiritualiza treptat și trupurile noastre, ducându-le spre înviere, prin iradierea din El în noi (Rom. 8, 9-11). „Nu a ars rugul înconjurat de flacără, ci mai degrabă ne luminează Hristos prin Duhul Sfânt și este în noi prin El“7. Participând la sfântul Lui trup ne facem și noi „sfinți“8. Căci din acest trup sfințenia iradiază ca o lucrare a Duhului. „Hristos ne izbăvește prin lucrarea Duhului de patimile ascunse în lăuntrul minții“9. Prin urmare, puterea din trupul înviat al Domnului continuă să li se comunice atât ucenicilor, cât și tuturor celor care cred în El și după înălțarea lui Hristos la cer. Li se comunică la început prin coborârea Duhului Sfânt și apoi în Tainele Bisericii. „El v-a făcut vii împreună cu Sine“, spune Sfântul Apostol Pavel (Col. 2, 13). „Hristos este viața voastră“ (Col. 3, 4). „Să umblați întru El, înrădăcinați și zidiți Fiind într-însul... Iar întru El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii“ (Col. 2, 6, 7, 9). Aceasta nu înseamnă că ni se dă tot ce este în Hristos de la început și că nu există și un efort al nostru pentru a asimila tot mai mult din ceea ce este în Hristos, adică din umanitatea Lui. „Iar noi, toți, cu fața descoperită răsfrângând ca o oglindă mărirea Domnului, ne prefacem în aceeași asemănare din slavă în slavă, precum este de la Domnul, Care este Duhul“ (2 Cor. 3, 18). În Hristos cel înviat este viața dumnezeiască pentru că în El e și moartea omului luată în El însuși și amândouă acestea sunt active în noi. „Noi totdeauna purtăm în trup moartea lui Hristos, ca și viața lui să se arate în trupurile noastre“ (2 Cor. 4, 10). Din puterea morții, dar și a învierii Lui murim păcatului și viem lui Dumnezeu. „Iar dacă Hristos locuiește în voi, trupul vostru este mort pentru păcat… Și dacă Duhul Celui care a înviat pe Hristos din morți (deci și Duhul lui Hristos, n.n.) locuiește în voi, … vii va face și trupurile voastre“ (Rom 8, 10-11). Locuri ca acestea se pot înmulți încă foarte mult. Conținutul lor a fost făcut explicit în multe feluri de Sfinții Părinți. Acest conținut se poate rezuma în următoarele: Trupul lui Hristos cel înviat este un trup ridicat la deplina transparență duhovnicească și în această calitate s-a umplut de sfințenie, transparență și îndumnezeire, aflându-se în fața Tatălui. Dar această sfințenie, transparență și îndumnezeire ni se comunică și nouă prin împărtășire de trupul Său și deci Învierea lui Hristos înseamnă nu numai o comuniune a Lui cu Tatăl, ci și intrarea Lui în deplină comuniune cu noi, comuniune la început pentru noi virtuală, dar având să devină comuniune actualizată, prin sălășluirea lui Hristos prin Duhul Său în ființa noastră. * Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, pp. 174-182. note 1 Leonțiu de Bizanț zice: „Întrucât trupul Lui era de o ființă cu trupurile celorlalți oameni, cum a murit, așa putea să se și corupă. Iar faptul că nu s-a corupt nu arată schimbarea firii, ci puterea activă a voinței dumnezeiești, precum și mersul pe mare nu e o indicație a firii trupului, ci un semn al Dumnezeirii“ (Contra Nestor. et Eutych., P.G. 86, 1, col. 1341 D) 2 Glaphyra, in Levit., P.G. 69, col. 544 A 3 Contra Nestor. et Eutych., P.G. 86, 2, col. 1341 C 4 Glaphyra, P.G. 69, col. 95 5 Le Mystère Pascal, Ed. du Cerf, Paris, 1972, p. 174. 6 Ibidem 7 Sfântul Chiril al Alexandriei, Glaphyra, P.G. 69, col. 416 8 Ibidem, col. 549 B 9 Ibidem, col. 560 D
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#6
|
|||
|
|||
![]() |
#7
|
||||
|
||||
![]()
Cuvânt Teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae:
„Duh este Dumnezeu și cel ce se închină Lui se cade să I se închine în Duh și în adevăr“ (Ioan IV, 24). Cuvintele pe care le-am așezat în fruntea acestei predici au fost spuse de Mântuitorul Iisus Hristos ca răspuns la întrebarea femeii samarinence: unde se poate aduce cea mai bună închinare lui Dumnezeu, în Ierusalim, cum susțineau iudeii, sau în muntele Garizim, cum afirmau samarinenii? Mântuitorul învață prin aceste cuvinte pe femeia samarineancă - și prin ea pe noi toți - că nu locul contează când se aduce închinare lui Dumnezeu, ci modul în care se aduce. A spune că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare lui Dumnezeu înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc, deci că Dumnezeu este mărginit și trupesc. Or, Mântuitorul Iisus îi spune femeii că Dumnezeu nu este trup, ci Duh, și de aceea nu Se află numai într-un singur loc, ci pretutindeni; așadar, oriunde ne poate auzi și primi rugăciunea. Faptul că noi găsim mai mult îndemn la rugăciune în biserici nu contrazice acest cuvânt al Mântuitorului, pentru că bisericile sunt și ele răspândite în toate localitățile, la îndemâna tuturor, pe când în vremea Testamentului Vechi nu exista decât templul din Ierusalim, unde trebuiau să meargă, măcar din când în când, toți iudeii să se închine lui Dumnezeu. Acum e prezent Hristos cu trupul și cu sângele Lui în toate bisericile de pretutindeni; în toate este adus jertfă la Sfânta Liturghie pentru păcatele noastre și ale morților noștri, ca și pentru ajutorul nostru în viață. Iar bisericile sunt puterea jertfei lui Hristos; din biserici se întinde peste și prin casele noastre și noi Îl simțim pe El, cu darul și cu ajutorul Lui, pretutindeni, în drumurile și în ocupațiile noastre, dacă ne înălțăm pe aripile rugăciunii cu gândul la El. „Căci Domnul aproape este“ - spune Sfântul Apostol Pavel (Filipeni 4, 15) și „în El trăim și ne mișcăm și suntem“ (Fapte 17, 28). Pe de o parte, această putință și datorie de a preamări pe Dumnezeu în tot locul pun în lumină cu mult mai vie măreția lui Dumnezeu decât într-un singur loc. Pe de altă parte, aceasta ușurează foarte mult pe credincioși ca să-și îndeplinească datoria și pornirea sufletească de a se închina lui Dumnezeu și dă putința ca ea să se poată face în orice zi și la orice oră din zi. Dar Mântuitorul nu S-a mulțumit să spună samarinencei - și prin ea nouă - numai că Dumnezeu este de față, ca Duh, pretutindeni, și că deci, putem și trebuie să-I aducem închinare în orice loc și în orice zi, ci El a adăugat și o învățătură despre modul cum trebuie să-I aducem închinare lui Dumnezeu. Închinarea noastră trebuie să fie „în Duh și Adevăr“ - a spus Mântuitorul. Acestea sunt cuvinte mari, cuvinte pline de înțeles dumnezeiesc. Nimeni nu poate scoate la arătare tot înțelesul lor; de aceea, ne vom mulțumi și noi să punem în lumină numai câte ceva din bogatul lor conținut. Sfântul Chiril din Alexandria, un sfânt părinte al Bisericii vechi, a scris pe la anul 430 d.Hr. două cărți mari, ca să arate că închinarea în Duh și în Adevăr este opusă închinării din Vechiul Testament, care consta în aducerea de jertfe de animale în templul din Ierusalim. Hristos ne-a despovărat de aceste jertfe, aducându-Se pe Sine ca jertfă nesfârșit mai prețioasă decât toate acele jertfe, căci nu putea sângele de tauri și de viței să curețe conștiințele cum poate să curețe sângele lui Hristos - spune Sfântul Apostol Pavel. El ne cere acum numai să ne unim ființa noastră cu El, în continuarea jertfei Sale de pe altarele bisericilor. Omul, înainte de Hristos, nu-și dădea ființa sa lui Dumnezeu când se închina, ci dădea o parte din bunurile sale exterioare, dar lui Dumnezeu Îi este mai scump sufletul nostru, inima noastră, ființa noastră. Mai mult se dă omul lui Dumnezeu prin sufletul său decât prin anumite lucruri exterioare ale sale. Prin aceasta, Domnul Hristos a adus oamenilor o nouă ușurare în închinarea ce o aduc lui Dumnezeu. Este o ușurare care face și ea cu putință închinarea în orice clipă și în orice loc. Hristos ne-a scăpat de drumuri și de cheltuieli mari, pentru ca să-I aducem închinare. În schimb, ne cere să ne dăruim ființa noastră întreagă, iar aceasta este spre cel mai mare folos al nostru, căci Dumnezeu Se sălășluiește astfel în toate cutele ființei noastre, curățind-o de toate gândurile și faptele urâte și întărindu-ne spre cele bune, adică sfințindu-ne. Noi am scăpat astfel de jertfele exterioare ale animalelor, dar încă suntem de multe ori robii altei închinări externe. Noi nu ne rugăm în duh atunci când ne rugăm numai cu buzele, căci a ne ruga „cu duhul“ înseamnă a ne ruga cu cele dinlăuntru ale noastre, cu simțirea noastră, cu gândul că vorbim cu Dumnezeu, că suntem în fața Lui. Câtă neplăcere producem celui ce ne ascultă când îi vorbim numai cu gura, când nu suntem atenți la ceea ce spunem, când din pricina aceasta cuvintele noastre sunt reci și noi nepăsători, când prin toată poziția noastră arătăm celui cu care vorbim că suntem cu gândul în altă parte, că nu-i acordăm propriu-zis nici un respect.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
![]() |
Thread Tools | |
Moduri de afișare | |
|
![]() |
||||
Subiect | Subiect început de | Forum | Răspunsuri | Ultimele Postari |
Viata Sfantului Simeon cel Nebun dupa Hristos | Nestiut | Generalitati | 4 | 10.04.2014 19:58:59 |
Mihai Viteazul - o viata inchinata lui Hristos | mirelat | Biserica Ortodoxa in relatia cu alte confesiuni | 23 | 25.09.2013 03:44:16 |
Dogmatica Patristica Ortodoxa | myself00 | Generalitati | 7 | 10.09.2012 19:23:37 |
Despre trupurile inviate in patristica | Mihnea Dragomir | Sfinti Parinti (Patrologie) | 99 | 29.05.2012 14:09:59 |
Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos Calea, Adevarul si Viata | tatolivia | Intrebari utilizatori | 0 | 09.10.2011 15:10:56 |
|