Discriminarea şi prigonirea Ortodoxiei şi a ortodocşilor de către catolicism

[Decebal]

Cucerirea Constantinopolului — centrul Imperiului bizantin şi al confesiunii care s-a dezvoltat în cadrul său, ortodoxia răsăriteană sau, în viziunea papalităţii şi a întregului Apus latin, „schisma greacă" — a oferit Romei un cadru aparent ideal pentru împlinirea unuia din obiectivele principale ale programului ei universal, reunirea celor două biserici sub egida sa.

Efortul de lichidare a schismei răsăritene şi de restaurare a primatului Romei asupra bisericii bizantine şi a celor derivate din ea a fost una din manifestările de căpetenie ale papalităţii reformatoare şi unul din obiectivele esenţiale ale programului ei unitar de guvernare a bisericii şi societăţii. Paralel cu efortul ei sistematic de preluare a controlului societăţii apusene, mai întîi al bisericii, prin emanciparea ei de sub tutela puterii lumeşti („libertas ecclesiae"), şi apoi al acesteia însăşi, papalitatea a urmărit reintegrarea Bisericii răsăritene în unitatea restaurată a întregii creştinătăţi. Un puternic impuls a cunoscut acest din urmă obiectiv politic în timpul şi ca urmare a cruciatelor care, de la sfirşitul secolului XI, au dat curs forţei de expansiune regăsite a Apusului catolic. Prin cruciate, influenţa lumii apusene s-a exercitat masiv şi asupra Bizanţului, silit acum tot mai mult să-şi redefinească atitudinea faţă de această lume şi de valorile ei, îndeosebi cele bisericeşti, în funcţie de noul raport de forţe creat de expansiunea lumii occidentale în bazinul răsăritean al Mediteranei. Cruciata şi unirea cu Biserica răsăriteană au fost manifestări covîrşitoare şi îngemănate ale politicii orientale a Apusului latin inspirate şi controlate de papalitate.

Încercările repetate ale papalităţii de a realiza unirea bisericească cu Bizanţul prin negocieri, în cursul secolului XII şi în primii ani ai secolului XIII, în contextul presiunii crescînde exercitate de cruciată, s-au izbit de refuzul tenace al societăţii bizantine de a accepta primatul papal, cu toate condiţiile implicite în această pretenţie şi s-au încheiat cu un eşec. Cruciata, presupusă iniţial a fi un factor de apropiere între cele două fragmente ale creştinătăţii, s-a dovedit în fapt un puternic stimulator al opoziţiei dintre ele, care a luat cu timpul dimensiunile unui antagonism total. Evenimentul capital petrecut în 1204 — cucerirea Constantinopolului de latini — nu a fost decît epilogul unei îndelungate etape a înstrăinării Apusului latin şi a Răsăritului bizantin şi, în acelaşi timp, punctul de pornire al fazei celei mai acute a acestei înstrăinări. Cucerirea din 1204 a fost manifestarea cea mai izbitoare a superiorităţii politice şi militare a Apusului faţă de Bizanţul în declin rapid; ea a deschis de asemenea vremea celei mai puternice ofensive a lumii latine în Europa Răsăriteană şi Sud-estică. Cucerirea Constantinopolului a oferit papalităţii un cadru nou, de forţă, pentru politica sa de integrare a Răsăritului „schismatic" în universalismul creştin, sub autoritatea sa supremă.

Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între Cruciată şi Imperiul Mongol, Editura Enciclopedică, 1993, p. 48-49

[Decebal]

Evenimentul l-a surprins în scaunul papal pe Inocenţiu III căruia i-a revenit misiunea de a defini politica Romei faţă de Răsăritul ortodox şi de problema Unirii în noua fază deschisă de intrarea cuceritoare a latinilor în Constantinopol. Inocenţiu III a fixat direcţiile generale ale acestei politici, care avea să fie urmată, cu unele variaţii, şi de succesorii săi.

Pentru Inocenţiu III, adus de rapida succesiune a evenimentelor în Europa Răsăriteană după 1204 în repetate rînduri în situaţia de a-şi formula punctele de vedere şi de a-şi fixa atitudinea cu privire la Bizanţ şi la confesiunea răsăriteană, cucerirea Constantinopolului de cruciaţi a fost urmarea firească a păcatului „schismei", aşadar a ieşirii progresive a Imperiului de Răsărit şi a bisericii sale de sub obedienţa romană. Schisma, păcat major, a lipsit de legitimitate biserica şi statul bizantin, iar urmarea firească a acestei situaţii a fost „translaţia" Imperiului constantinopolitan de la greci la latini, printr-o hotărîre a divinităţii (149).

Pe fundamentul consideraţiilor teoretice cu privire la „translaţia" puterii în Imperiul de Răsărit de la greci la latini, din pricina alunecării în păcatul schismei, s-a dezvoltat politica papei faţă de Biserica răsăriteană şi faţă de ansamblul de realităţi social-culturale pe care o reprezenta. Această politică nu a fost, în diversele ei manifestări concrete, produsul unui sistem dinainte elaborat; ea s-a constituit şi s-a dezvoltat treptat, în procesul subordonării bisericii sau bisericilor răsăritene faţă de cea romană.

(149) „Legimus in Daniele propheta, quod est Deus in coelo, qui revelat misteria, ipse mutat tempora et transfert regna. Hoc autem in regno Graecorum temporibus nostris videmus et gaudemus impleri, quoniam is qui dominatur in regno hominum et cui voluerit dabit illud, Constantinopolitanum imperium a superbis ad humiles, ab inoboedientibus ad devotos, a scismaticis ad catholicos, a Graecis videlicet transtulit ad Latinos. Sane a Domino factum est istud et est mirabile in oculis nostris. Haec est profecto dexterae Excelsi mutatio in qua dextera Domini fecit virtulem ut Sacrosanctam Romanam Ecclesiam exaltaret, dum fiIiam reducit ad malrem, partem ad totum et membrum ad caput..." scria la 13 noiembrie 1204 papa, într-o scrisoare adresată clerului latin din Constantinopol; Acta Innocentii PP. III, p. 277—278. Tema reapare des în corespondenţa lui Inocenţiu DI; în răspunsul la plîngerea lui Teodor Lascaris care denunţa excesele comise de latini la Constantinopol, papa, fără a le contesta, atribuia vina principală pentru toate situaţiile create de cucerirea Bizanţului schismei greceşti: „Licet autem ipsi omnino inculpabiles non existam, per eos tamen Graecos iusto Dei iudicio credimus fuisse punitos, qui tunicam inconsutilem Jesu Christi scindere sunt moliti"; ibidem, p. 347.

Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între Cruciată şi Imperiul Mongol, Editura Enciclopedică, 1993, p. 49-50

[Decebal]

Deşi nu a pornit ca un sistem, politica papei faţă de Biserica răsăriteană s-a inspirat totuşi dintr-o idee centrală: aceea anume a subordonării riguroase a creştinătăţii răsăritene faţă de Roma. Aplicarea consecventă a acestei idei dominante a dat o remarcabilă coerenţă politicii papalităţii în problema capitală a reunirii bisericilor, în timpul pontificatului lui Inocenţiu III şi al succesorilor săi în scaunul papal în secolele XIII şi XIV.

În viziunea lui Inocenţiu III, trecerea Constantinopolului, centrul „schismei", sub control latin trebuia să atragă de la sine şi supunerea întregii Biserici răsăritene faţă de Roma. După acest eveniment perseverarea în schismă nu mai avea nici un sens, atît la centru cît şi la periferie; aşadar actul intrării Bizanţului sub dominaţia latinilor însemna pentru papă implicit şi readucerea celei de a doua Rome în obedienţa celei dintâi, de sub autoritatea căreia se sustrăsese prin păcatul schismei.

Iluzia papei Inocenţiu III avea însă să aibă viaţă scurtă. Rezistenţa îndîrjită a grecilor din teritoriile ocupate de latini faţă de efortul de latinizare, constituirea unor centre de rezistenţă politică greceşti salvate din dezastrul imperiului şi care au revendicat legitimitatea bizantină, preluînd şi moştenirea bisericii constantinopolitane, au silit progresiv papalitatea să ia atitudine faţă de aceste manifestări neaşteptate şi să încerce să anihileze rezistenţa. In confruntarea cu această realitate şi pe temeiul negocierilor anterioare dintre Roma şi Bizanţ, s-au fixat trăsăturile esenţiale ale politicii lui Inocenţiu III faţă de biserica bizantină şi de celelalte biserici răsăritene.

Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între Cruciată şi Imperiul Mongol, Editura Enciclopedică, 1993, p. 50

[Decebal]

Cum a înţeles Inocenţiu III reintegrarea bisericilor răsăritene sub autoritatea Romei? E neîndoielnic că, în ciuda unor ezitări şi derogări în privinţa unor aspecte de ritual şi a altor concesii minore şi temporare, formula de reunificare a bisericilor, aşa cum o concepea papa, era aceea a subordonării totale, a latinizării Bisericii răsăritene.

Cel mai intransigent s-a afirmat politica papală în raporturile ei cu Biserica răsăriteană pe planul dogmei în problema purcederii Sfîntului Duh şi din Fiul (Filioque). Respingerea de greci a acestui punct esenţial din crezul roman a trecut „eroarea" lor din sfera „schismei" în cea a „ereziei". Cu trecerea timpului şi pe măsura intensificării rezistenţei antilatine, îndeosebi în urma răsturnărilor politice care aveau să reducă progresiv sfera influenţei apusene în Europa Răsăriteană şi Sud-estică, echivalenţa şi confuzia dintre cei doi termeni (schismă = erezie), doar implicită în gîndirea lui Inocenţiu III, avea să cîştige teren pentru a deveni în cele din urmă o formulă curentă.

Cu excepţională vigoare a tratat Inocenţiu III problema subordonării ierarhiei Bisericii răsăritene faţă de Roma şi a promovării clerului latin în teritoriile supuse controlului cruciaţilor. În fruntea bisericii constantinopolitane şi deci a Imperiului latin a fost instituit un patriarh latin, chiar dacă, în faza iniţială, desemnarea sa a scăpat influenţei papale. Încercarea clerului grec de a obţine un patriarh propriu, grec, s-a lovit de un refuz categoric din partea Bisericii apusene, ceea ce a determinat, la puţini ani după instalarea dominatoare a latinilor la Constantinopol, crearea unei patriarhii bizantine în exil, la Niceea, în 1208.

Patriarhul latin de Constantinopol era el însuşi strict subordonat primatului roman, în virtutea doctrinei „deplinătăţii puterii" („plenitudo potestatis") papale, în raport cu care puterea celorlalţi ierarhi ecleziastici nu avea decît caracter de „asociere" şi de delegaţie.

Atenţie deosebită a consacrat Inocenţiu III şi problemei clerului bizantin în imperiul recent cucerit şi raporturilor dintre acesta şi clerul latin. Episcopilor greci li s-a cerut să înfăptuiască actul de recunoaştere a primatului Romei şi deci a supremaţiei romane. Clerul grec care nu recunoştea supremaţia Romei urma să fie expulzat. Pretutindeni ierarhia greacă a fost subordonată celei latine. În fruntea tuturor arhiepiscopiilor şi a celor mai multe episcopii au fost instalaţi ierarhi latini. Episcopi greci nu erau admişi decît în diocezele compact greceşti. În diocezele unde coexistau latini şi greci episcopul urma să fie latin, populaţiei greceşti acordîndu-i-se cel mult dreptul la un vicar episcopal; cum, canonic, în chip tradiţional, era interzisă o ierarhie paralelă în aceeaşi dioceză, interdicţie consacrată de Conciliul Lateran IV, posibilitatea coexistenţei unui episcop latin şi a unuia grec în aceleaşi centre era exclusă. Puţinii episcopi greci care au acceptat să funcţioneze în aceste condiţii sub autoritatea latină erau îndatoraţi să facă periodic vizite la Roma „ad limina aposlolorum".

Cum refuzul clerului grec de a accepta noul statut pe care i-l rezerva dominaţia latină a devenit tot mai evident, tendinţa Romei a fost de a substitui progresiv ierarhia greacă, inclusiv, în măsura posibilului, preoţii, prin clerici apuseni. Cererea împăratului Balduin I de a se trimite din Apus „spre părţile constantinopolitane" călugări şi clerici de mir apuseni pentru a consolida în aceste regiuni marele cîştig spiritual dobîndit o dată cu instaurarea Imperiului latin a fost salutată şi sprijinită de papă. Realizarea acestui deziderat urma să accelereze procesul de latinizare a vieţii spirituale în teritoriile supuse dominaţiei cruciaţilor. Ordinul de instalare a clericilor latini în bisericile părăsite de greci nu era decît o altă faţă a aceleiaşi politici; formula deschidea larg poarta abuzurilor, expulzării forţate a ierarhilor greci, care urmau să fie înlocuiţi cu ierarhi latini.

Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între Cruciată şi Imperiul Mongol, Editura Enciclopedică, 1993, p. 51-52

[Decebal]

Retezarea capului schismei, o dată cu instaurarea stăpînirii latine la Constantinopol şi aducerea centrului rival sub autoritatea Romei, lipsea de sens, în viziunea papei, perpetuarea schismei nu numai în Imperiul bizantin dar şi în întreaga lume răsăriteană a cărei civilizaţie şi credinţă se dezvoltase sub autoritatea Bizanţului. Revenirea în sînul Bisericii romane şi a celorlalte biserici care urmau sistemul de credinţe şi rituri ale bisericii bizantine era, potrivit lui Inocenţiu III, urmarea firească şi necesară a readucerii sub ascultare a Constantinopolului. Cu deosebită claritate şi spirit de coerenţă a exprimat acest punct de vedere Inocenţiu III în scrisoarea adresată la 7 octombrie 1207 clericilor şi laicilor din Rusia Apuseană pe care îi invita să accepte supremaţia Romei în virtutea principiului unităţii şi al confirmării părţii la regula acceptată de ansamblu. Pentru a forţa hotărîrea lor, papa nu uita să evoce soarta grecilor care din pricina „rebeliunii" şi „neascultării" lor — se înţelege faţă de Roma — „fuseseră daţi spre jaf şi în pradă".

Confiscarea bunurilor sau darea lor „în pradă" era una din pedepsele care îi loveau pe eretici pe temeiul canoanelor. Treptat, pe măsură ce încercarea de unire a eşuat la Bizanţ şi în restul lumii ortodoxe, papalitatea a tins să amalgameze schisma cu erezia şi să-i aplice această regulă. Deţinătorii „schismatici" de stăpîniri — de la suverani la simpli feudali — erau consideraţi şi declaraţi „injusti possesores" şi expuşi deposi dării — la nevoie cu mijloacele cruciatei —, după formula elaborată post factum de Inocenţiu III şi aplicată Imperiului de Răsărit. Apartenenţa Ia confesiunea răsăriteană şi menţinerea în această confesiune devenea, în aria de putere a catolicismului, o inaptitudine pentru stăpînirea pămîntului şi a privilegiilor care decurgeau din ea. Această manifestare a politicii papalităţii în Europa Răsăriteană avea să aibă consecinţe profunde în istoria românească în secolele XIII—XIV.

Justificarea teoretică şi formulele juridice elaborate de papalitate în vremea lui Inocenţiu III şi a succesorilor săi imediaţi au fost un auxiliar al efortului de a extinde supremaţia Romei asupra întregului Răsărit ortodox. Prin cadrul de forţă creat în teritoriile asupra cărora se aşternuse dominaţia lumii latine, prin ameninţarea cu forţa în ariile expuse acţiunii militare a puterilor catolice — papa Inocenţiu III însuşi a subliniat în repetate rînduri cît de favorabilă a fost pentru acţiunea sa de convertire situaţia care a rezultat din dominaţia directă a puterilor catolice asupra unor teritorii schismatice —, în sfîrşit prin străduinţa misionarilor în cazul regiunilor mai îndepărtate, Roma a încercat în această vreme să atragă ansamblul popoarelor de rit răsăritean şi chiar ansamblul Europei Răsăritene sub autoritatea sa.

Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între Cruciată şi Imperiul Mongol, Editura Enciclopedică, 1993, p. 54-55