Din Patmos:Maranatha!

Paharul de lemn si painea ce se odihnesc pe masa se vor ridica binecuvantate spre cer si ori de cate ori vom manca din painea aceasta si vom bea din paharul acesta vom vesti moartea Domnului pana va veni EL,clipa cand rodul vitei se va bea iar,intr-o zi, cu bucuria revederi,in Imparatia lui Dumnezeu. Mormantul l-a primit in gradina sa pe Cel intors dintre spinii si maracinii lumii,in care,demult,noi am plecat cu ochii in lacrimi. Aruncandu-se pe Sine Insusi deasupra gandului mortii ne-a eliberat de incertitudinea gandului cand isi va implini Dumnezeu promisiunile.Murind pe Cruce si aducand la viata prin biruinta Sa o noua lume,prin puterea Lui de viata datatoare insufletind-o,a eliberat in vechea lumea inlantuita-n pacat vestea ca Isus Hristos este adevaratul Domn al lumii,adevarata lumina a lumii,iar cei ce stateau in intuneric,au ridicat capul cand portile iadului au cazut si pe Domnul Vietii l-au cunoscut,au vazut ca in EL era viata si viata era lumina oamenilor iar lumina lumineaza in intuneric si intunericul n-a biruit-o.Pace Tie drag Isuse,peste regi si neamuri Domn,intr-a Duhului durere,intr-al primaverii somn,clipa Invierii se apropie,lumanarile credintei stau gata sa se aprinda,lumina lor sa se contopeasca cu a Ta,tacerea e pe sfarsite si cantecul biruintei se aude din ce in ce mai aproape.,,EL a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii si a fost aratat la sfarsitul vremurilor pentru voi,care prin EL sunteti credinciosi in Dumnezeu care l-a inviat din morti si I-a dat slava,pentru ca credinta si nadejdea voastra sa fie in Dumnezeu".Sa piara intunericul,sa cada giulgiul,sa se rastoarne piatra,cu moartea pre moarte calcand.Se apropie clipa,ceasul Invierii,noaptea durerii aproape a trecut.,,Vestea pe care am auzit-o de la EL si pe care vi-o propovaduim este ca Dumnezeu este lumina si in EL nu este intuneric".

Albert Schweitzer spunea ca daca a existat o umanitate a lui Dumnezeu atunci ea s-a realizat prin intrupare in persoana lui Isus,cel ce dintr-o profunda constiinta mesianica s-a numit pe sine Fiul Omului,iar lucrul cel mai important este ca aceasta idee transformata in realitate a ramas mereu vie,in drumul ei prin istorie,in constiinta comuna a acelora care au fost gata sa-i primeasca manifestarea intr-o forma pe care nimeni nu o banuia,ale carora ganduri au fost dominate intr-o asemenea forma de aceasta personalitate istorica astfel incat unitatea divinului cu umanitatea asumate-n EL a intrat in constiinta lor comuna iar acele clipe,ce au reprezentat cursul exterior al vietii Sale se repeta in ei,cei ce au crezut, intr-o maniera spirituala.

Isus a predicat prima data Imparatia ca pe ceva viitor,asemenea Botezatorului,dar in fata raspunsului de inceput al oamenilor,parca sincer si dornic,cauzat de puterea predicilor Sale,l-a facut poate sa spere ca Imparatia,intr-o anumita forma,este deja prezenta,ca Tatal desi inca nu-si arata manifestarea exterioara indubitabila a maretiei si implinirii ei,a lasat-o sa vina printre oameni intr-o tacuta si discreta forma,cu o umila si graduala dezvoltare iar mareata idee din parabolele Sale,care a dominat perioada de mijloc a vietii Sale publice,asemanarea dintre Imparatie si samanta de mustar, i-a stapanit cu bucurie si speranta gandirea.Cu cat insa esecul acestei idei devenea din ce in ce mai evident,conform criticilor sai moderni,datorita respingerii si dezinteresului crud aratat de compatriotii Sai,centrul de gravitatie al gandirii Sale s-ar fi mutat la lumea de dincolo de mormant,la imaginea unei intoarceri glorioase pentru a cuceri definitiv si a judeca lumea care s-a ridicat impotriva Lui.Strigatul Sau de pe Cruce,plin de disperare dar si de speranta,a eliberat o influenta de viata datatoare,ca orice tragedie escatologica,a generat o miscare prin care toata magnitudinea religioasa este adusa din viitor in prezent,devenind un prezent spiritual indivizibil.Aceasta conduita mesianica a acestui unic mare om a dat nastere la o inclestare intre prezent si la ce urmeaza dupa el,si a dus la absorptia viitorului in prezent,un proces al carui final nu a venit inca dar asteptat cu aceiasi tensiune vibranta,generata de unda de soc a Celui care a creat-o.In acest sens Isus a si acceptat lumea dar a si fost in conflict cu ea,in tensiunea contopirii viitorului cu prezentul,Imparatia invadand lumea dinspre sfarsitul care inghite prezentul,intr-o ultima si finala contopire.Imparatia era printre ei dar nu era decat in putini dintre ei,restul fiind orbi calauzind alti orbi.

Intr-o asemenea tensiune mesianica,sub presiunea extraordinara a evenimentelor,acest minunat tanar Fiu al Omului,si-a indreptat fata hotarat spre menirea Sa iar certitudinea acestei idei,cu privire la iminenta actiune a lui Dumnezeu in istorie, l-a stapanit intr-o asemenea masura si cu o asemenea putere,dupa cum spunea Keim,incat curajul sau s-a impletit cu determinarea de neclintit de a salva de judecata iminenta ce putea fi salvat.EL a actionat asa stiind ca timpul Imparatiei a inceput sa se reverse in istorie,iar acest aparent idealism extrem al gandirii Sale nu putea naste o cale de mijloc pe care nu a luat-o in considerare in nici un moment.Constiinta,in aceasta stare,se va gasi fata-n fata cu necesitatea de a se elibera de aceasta lume,sa stea singura in fata ei,pentru a o recuceri de pe pozitia acestei inalienabile libertati a spiritului.Baur s-a inselat,credinta crestina nu s-a pietrificat,printr-o bizara alienare,intr-o forma tranzitionala,o religie care ar fi putut conduce catre adevarata credinta dar a ramas intr-o stare de pietrificare,tinand prizoniere toate fortele ei latente.Credinta Lui,constiinta de sine,a fost o victorie asupra lumii,pentru ca doar o constiinta pozitionata in acest mod,in antiteza cu spiritul lumii in integralitatea lui,care nu se multumeste un rol sters in drama lumii,ci o infrunta cu libertatea credintei,in aveasta constiinta sunt prezente adevaratele forte ale vindecarii lumii.

In viziunea multora de la picioarele Crucii,de atunci si de peste timp,aceasta conduita a sa,mesianica,a carat mereu cu ea,in adancuri,consecintele inexorabile care au urmat.Pentru multi din ce ce ii cereau sa se coboare,atunci ca si acum,odata cu ultimul Sau strigat,intregul sistem eshatologic a cazut asupra Lui in ruine,ramanand ca singura realitate spiritual aceasta lume,pe care Hristos,prin cuvintele Sale,a chemat-o la viata din lumea care-L respinsese.Acest ultim strigat,pe care multi l-au considerat o abandonare a viitorului escatologic,ar fi fost adevarat Sa acceptare a lumii.In acest mod au incercat sa-L ingroape in ruine unei lumi in care din Fiul Omului sa ramina doar omul,maret,eroic dar zdrobit sub greutatea idealismului propriei gandiri.In Noul Testament,cu privire la Hristos,se foloseste sintagma archegos,cel ce merge inainte deschizand drumul,incapsuland in Sine noul exod al poporului lui Dumnezeu din lume spre eternitate,iar EL,in fruntea lor deschide drumul spre viata si mantuire,invingand moartea si orice putere vazuta sau nevazuta ostila.EL a mers inainte,in cer,pentru a pregati un loc celor ce-L urmeaza,si cu siguranta va veni iar,in cea mai mare putere si slava ce au fost pe lume,iar puterea Sa,impreuna cu cuvantul Sau judeca permanent lumea.A infruntat suferinta ce-i statea in fata,cu ochii fixati spre acest maret viitor,cand manikos erota,dupa cum spunea Cabasila,iubirea netarmurita, va arata ca infinitatea raului nu exista.Evanghelia nu prezinta un sistem de mantuire,ci vestea ca Hristos este adevaratul Domn al lumii,adevarata Lumina a lumii,pe care mormantul nu a putut sa o tina.Aceasta veste este mantuirea,mai presus de ruinele noastre,de putinul nostru,de esecurile noastre,de conceptele noastre.

Dupa cum spunea un poet: ,,Gratii:banuieli,temeri,neincredere-umbra nelinistilor noastre.Sa fie cunoasterea o rasfrangere-n geamuri?Mai bine sa cred si sa vad,cu ochii iubirii,si sa-mi castig libertatea".

Prima parte

,,Exista un grup de cuvinte ale NT care au ajuns sa fie un fel de rezumat al atitudinii crestine fata de lume,ele descriu o persoana care este un peregrin,un vizitator,un strain si nu un locuitor intr-un loc.Primul dintre aceste cuvinte este xenos.In greaca clasica inseamna ,,strain”,in contrast cu ,,polites”(cetatean al tarii),cu epichorios(un locuitor al tarii)si cu endemos(un indigen al tarii)El poate insemna chiar un calator sau un refugiat.Pasajul cel mai concludent pentru semnificatia acestui cuvant in gandirea crestina este pasajul din Evrei unde patriarhii sunt numiti straini si peregrini toata viata lor,crestinul,la randul sau fiind un xenos,un strain in aceasta lume.In lumea antica strainul nu se simtea convenabil.In papirusuri un om scria ca el este dispretuit de toti motivand pentru ,,ca sunt un xenos,strain”.Altcineva scria acasa ca sa le comunice rudelor sale ,,Nu va ingrijorati in legatura cu mine pentru ca,personal,sunt familiarizat cu aceste locuri si nu sunt strain,xenos,aici”.Un altul scria: ,,Este mai bine pentru voi sa fiti in casele voastre proprii,oricum ar fi ele,decat sa fiti epi xenes,adica intr-o tara straina”.

In lumea antica locurile unde membrii se intalneau pentru a lua masa impreuna erau foarte obisnuite;iar aceia care se asezau erau impartiti in sudeipnoi,membrii, si xenoi,straini,care sunt oaspeti numai pentru ca li se ingaduie sa fie,doar din politete.Un soldat mercenar care servea intr-o armata , era un xenos,un strain (Xenofon,,Anabasis”).In Sparta strainul era in mod automat considerat ca si ,,barbar”,xenos si barbaros insemnau unul si acelasi lucru (Herodot). Avem aici,asadar,adevarul conform caruia in aceasta lume crestinul este intotdeauna un strain,in aceasta lume el nu este niciodata acasa,si el nu poate niciodata sa considere aceasta lume ca si locuinta sa permanenta.Si tocmai din aceasta cauza va exista mereu posibilitatea ca el sa fie inteles gresit, sa fie considerat o persoana straina ,care urmeaza o cale ciudata, ce nu coincide cu calea celorlalti oameni.Cat timp lumea este lume crestinul trebuie sa ramina un strain in ea,pentru ca cetatenia lui este in cer(Fil 3:20).

Al doilea cuvant care descrie pozitia crestinului in lume este cuvantul parepidemos.In greaca clasica cuvantul este un cuvant care descria o persoana stabilita temporar intr-un loc,fara ca acel loc sa devina un loc de resedinta permanenta.In NT el este folosit cu privire la patriarhi care nu au avut niciodata o resedinta stabile,ci erau straini si pelerini (Evrei 11:13).Petru foloseste acest termen pentru a descrie pe crestinii care traiau in Asia Mica;ei erau ,,straini”imprasitati prin toata tara,exilati de acasa.Apelul sau catre frati este ca ei sa se abtina de la dorintele trupesti care ataca sufletul,pentru ca ei sunt straini si peregrine(I Petru 2:11).Grecii care locuiau in Roma se numeau parepidemoi (Polybius).In papirusuri un om cere permisiunea pentru parepidemein pros kairon,a se stabili temporar intr-un loc,pe o anumita perioada de timp;iar unui alt om i se da permisiunea de a sta,dar el nu are voie sa ,,parepidemein" pe o perioada mai lunga de douazeci de zile; timpul lui de sedere temporara nu trebuia sa depaseasca acea durata.

Crestinul este in mod esential un rezident temporar in aceasta lume,el este o persoana,in esenta,pe drum.El poate sa se gaseasca aici dar radacinile lui nu sunt aici,si nici caminul lui permament nu este aici.El traieste intotdeauna ca si unul care priveste in perspectiva. Intimplator, aceasta conceptie despre viata nu era neobisnuita la marii autori greci.Marc Aureliu spunea: ,,Viata este o lupta si o vizita [parepidemia]intr-o tara straina”. Diogene Laertiu,in ,,Vietile filozofilor”,relateaza o afirmatie despre Anaxagoras: ,,Era distins prin bogatia si pozitia sa sociala,si in plus pentru generozitate,prin faptul ca el a renuntat la averea sa in favoarea rudelor sale.Pentru ca atunci cand ei l-au acuzat ca o neglijeaza el le-a raspuns: ,,Atunci de ce nu va ingrijiti voi de ea?”Si in final el s-a pensionat si s-a preocupat de cercetari stiintifice fara a se mai ocupa de afaceri publice. Cand cineva i-a pus intrebarea ,,Nu te intereseaza tara in care te-ai nascut?” el a raspuns cu blandete: ,,Ma intereseaza foarte mult patria mea”si a indicat cerul”.Epictet descrie un tablou al vietii asa cum o vedea el: ,,Oamenii se comporta ca si un calator care se afla pe drumul spre propria tara,care se opreste la un han bun si intrucat acest loc ii face placer,ramine aici.Omule ti-ai uitat scopul,hanul acesta nu era tinta ta finala,ci numai una temporara. ,,Dar acesta este un han foarte bun”.Si cate alte hanuri si poeni foarte bune nu mai exista pe langa acesta-si ele sunt doar niste etape in calatorie.” Epictet a vazut lumea nu ca pe o destinatie a calatoriei ci ca pe un han pe cale.Cuvantul parepidemos descrie un om care efectueaza o vizita temporara intr-un loc dar care nu are nici o locuinta permanenta acolo.Crestinul nu dispretuieste lumea dar el stie ca pentru el lumea nu este o locuinta permanenta ci doar o etapa a calatoriei.

Al treilea cuvant care descrie relatia crestinului cu lumea este substantivul paroikos cu verbul sau paroikein.In greaca clasica cuvantul cel mai usual este metoikos si descrie ceea ce era cunoscut ca si ,,rezident strain”. Rezidentul strain era un om care venea sa locuiasca intr-un loc fara a fi naturalizat.El platea o taxa de strain,era un vizitator autorizat.El locuia intr-un anumit loc insa el nu renunta niciodata la cetatenia lui reala. Cuvantul paroikos apare deseori in Septuaginta,de unsprezece ori este cuvantul care traduce ebraicul ,,ger”.Acest cuvant semnifica strainul, prozelitul,strainul care locuia in cadrul familiei lui Israel.De zece ori el este echivalentul pentru cuvantul ,,toshab”,acesta fiind emigrantul care locuieste temporar intr-o tara straina,unde nu este naturalizat.Tucidide foloseste cuvantul metoikos pentru a-i descrie pe strainii care s-au stabilit in Atena,dar care inca nu devenisera cetateni.Herodot il foloseste cu privire la oamenii din Creta care sunt stabiliti aici dar care nu sunt cetateni ai tarii.Acesta este cuvantul care se foloseste in mod frecvent in contrast cu polites,cetateanul cu drepturi depline al unei tari si cu katoikos,omul care are resedinta lui permanenta acolo.O inscriptie din Carpathos imparte populatia in doua clase: politai si paroikoi,cetateni si rezidenti straini. Lumea antica a cunoscut bine termenul de paroikos;el descria un om care traia in cadrul unei comunitati dar a carui cetatenie era alta.Cuvintele erau folosite in special pentru iudeii din Diaspora,erau numiti paroikein in Egipt,Babilon si in tarile din afara Palestinei,in care au plecat siliti sau de buna voie.Pentru iudeu aceste cuvinte descriau o persoana care traia intr-o comunitate si care totusi era strain de ea."

In loc de final

,,Acest cuvant a fost asociat in mod special cu crestinii si cu Biserica crestina.Crestinul se afla tocmai in aceasta situatie-el locuia intr-o comunitate si prelua toate sarcinile acelei comunitati,dar cetatenia lui era in cer.Clement isi scrie epistola din Biserica paroikouse (participiul present)din Roma,Bisericii paroikouse din Corint.Policarp foloseste acelasi mod de vorbire atunci cand ii scrie Bisericii din Filipi.Biserica exista in aceste locuri dar adevaratul camin al Bisericii nu era acolo.Acum are loc o evolutie foarte interesanta.Cuvantul paroikos inseamna ,,resident strain”;verbul paroikein inseamna a locui intr-un anumit loc dar fara a fi un cetatean naturalizat al locului respectiv.Astfel substantivul paroikia a ajuns sa insemne ,,un grup de straini in mijlocul unei comunitati”si de la acest cuvant,paroikia,este derivat cuvantul ,,parohie”.Comunitatea crestina este un grup de oameni care traiesc in acesta lume dar care nu au acceptat niciodata standardele, metodele si caile acestei lumi.Standardele lor sunt standardele lui Dumnezeu, crestinul este in esenta o persoana a carui singura cetatenie adevarata este cetatenia Imparatiei lui Dumnezeu.

In lumea antica era o nefericire sa fii un strain intr-o lume straina. In ,,Scrisoarea lui Aristeas”se spune: ,,Este bine sa traiesti si sa mori in propria ta tara;o tara straina aduce dispret celui sarac si suspiciune fata de cel bogat,punand exilul lor pe seama unor fapte rele pe care acestia le-ar fi comis.Insasi faptul ca crestinul este strain,peregrin si vizitator este dovada ca odihna este ultimul lucru la care se poate astepta in viata si ca o popularitate lipsita de orice griji nu-i este harazita lui.Aceasta idée despre crestin ca strain in lume este adanc inradacinata in literatura Bisericii primare.

Tertullian a scris: ,,Crestinul stie ca aceea ce are el pe pamant este doar un pelerinaj dar ca demnitatea lui este in cer’’ (Apologia).Tot el,in aceiasi sursa,scria : ,,Nimic nu este interesant pentru noi in acesta lume cu exceptia plecarii noastre cat mai rapide de aici”.In ,,Scrisoarea catre Diognetus” se spune ,,Crestinul este un vizitator temporar printre lucruri trecatoare”.Clement din Alexandria, in ,,Paedagogos” spunea: ,,Noi nu avem patrie pe pamant”.Augustin, in ,,Despre doctrina crestina”, spunea faptul ca: ,, Suntem vizitatori incapabili de a trai fericiti exilati din patria noastra.Cautam o modalitate de a ne ajuta sa sfarsim durerile noastre si de a ne intoarce in tara noastra natala”.Ciprian, in ,,Despre mortalitate” spunea asa: ,,Trebuie sa cugetam,preaiubiti frati,trebuie sa reflectam mereu ca am renuntat la lume si ca intre timp traim aici ca si oaspeti si straini.Sa salutam ziua care ne indreapta pe fiecare dintre noi spre propriul nostru camin,care ne smulge de aici si ne ridica din cursele acestei lumi,punandu-ne din nou in Paradis si in Imparatie.Care om dintre aceia care au fost asezati in tari straine nu s-ar grabi sa se intoarca in propria lui tara?Care dintre aceia care se grabesc sa se intoarca la prietenii lui nu ar dori ca vantul sa bata mai tare,pentru ca sa poata sa-I imbratiseze mai curand pe cei dragi?Noi consideram Paradisul ca si tara noastra”.

In acelasi timp trebuie observant ca desi crestinii se considerau pe ei insisi ca straini,calatori si exilati aceasta nu insemna ca se separau de viata si de trairea obisnuita si ca se retrageau intr-o viata de inutilitate si inactivitate detasata si izolata.Tertullian mai scria: ,,Noi nu suntem ca si brahmanii sau gimnozofistii indieni,exilati din viata obisnuita.Noi traim ca si voi paganii,avem aceiasi mancare,aceleasi obiceiuri in ceea ce priveste traiul,imbracamintea si avem relatii de afaceri pretutindeni”(Apologia).Cea mai importanta exprimare a acestei modalitati de gandire este cuprinsa in ,,Scrisoarea catre Diognetus”.Crestinii nu se disting de restul oamenilor nici dupa tara,nici dupa limba si nici dupa obiceiuri.Pentru ca nicaieri ei nu locuiesc in orasele lor proprii;ei nu folosesc nici un mod special de vorbire si nu practica un mod de viata unic.Traind atat in orase grecesti cat si in localitati barbare,asa cum i-a fost sortit fiecaruia,si urmand obiceiurile tarii in privinta imbracamintii,a mancarii,si a celorlalte probleme legate de trai ei prezinta statutul remarcabil,si de ce sa nu recunoastem,vadit straniu al cetateniei lor.Ei locuiesc in patriile lor dar ca straini.Ei impartasesc toate lucrurile ca si cetateni si sufera toate ca si straini.Fiecare tara straina este patria lor si fiecare patrie este pentru ei o tara straina.Ei sunt carne dar ei nu traiesc dupa carne.Ei isi traiesc viata pe pamant dar cetatenia lor este in ceruri.Prin trairea lor in mijlocul lumii,si nu prin retragerea lor din lume,si-au aratat crestinii adevarata lor cetatenie.

Archibald Duff,misionar scotian,calatorind in India in 1849,in voiajul intreprins pe cursul superior al Gangelui,in orasul Futehpur-Sikri,care se afla la douazeci si patru de mile la vest de Agra,a intalnit o moschee mahomedana.Poarta avea o inaltime si o latime de aprox treisprezece metri iar in interiorul portii,pe partea dreapta,a observant o inscriptie in araba care spunea: ,,Isus,asupra caruia sa fie pacea,a spus: ,,Lumea nu este decat un pod:voi trebuie sa treceti peste el si sa nu va claditi locuintele voastre pe el”.Pentru crestin lumea nu poate sa insemne niciodata sfarsitul si un scop in sine;crestinul este intotdeauna un peregrin in calatoria sa”(William Barclay)

,,The Shadow of the Galilean" (by Gerd Theissen)

,,The Shadow of the Galilean is a fictional account of Andreas, a Jewish merchant in first century Palestine. After being imprisoned by the Romans for attending a demonstration against Pilate, he is forced to choose between being prosecuted for his suspected ties to rebels (Bannus and Barabbas) or gathering information about the various Jewish movements that might be a threat to Roman dominion in the land. Choosing the latter Andreas decides not to pass on information with any incriminatory content, opting in favor of things that Jews would have an interest in the Romans knowing (p. 24). Through repeated meetings with the Roman officer Metilius, Andreas reports his findings and embarks on his own spiritual pilgrimage.

Fearing the Essenes’ antagonism towards the Temple and the difficulty in ascertaining their political allegiances, the Romans send Andreas to discover more about this secretive community. On the journey through the Dead Sea wilderness Andreas and his companions encounter Baruch, a banished Essene who the travelers encourage to join their band. Through him they are given enough information to formulate a report. Ignoring the Essenes’ hatred for Rome and riches, claims of an end times religious war, and prophecy of imminent political change (43,44), Andreas details the community as one concentrating on religious affairs that practices stern monogamy, follows a different calendar and still pays taxes to the Temple.

The execution of John the Baptist as well as the recent activity of “terrorists” in the area provides the backdrop for Andreas’ next commission: to determine any threat Jesus might pose to Roman rule. His quest for answers takes Andreas to Nazareth where he encounters a couple who have lost their sons, two to economic concerns and the third to the call of Jesus. After this he is kidnapped by zealots and learns of the injustice that has led many to join these rebel communities. Andreas then visits the family of Mattias, whose sick daughter expects Jesus to heal her, and while there engages in theological debate with a rabbi and a scribe. Passing through the toll collector’s booth he speaks with the man who has assumed Levi’s position and the problems associated with it, namely a bunch of beggars who expect handouts because of the hope they have found in Jesus. These events culminate in a conversation Andreas has with his friends Joanna and Chuza. During this interchange it is revealed that Joanna has, unbeknownst to her husband who is a Sadducee, become a follower of Christ.

Amazed by the influence and allure of this elusive character, Andreas sets out to write a report on Jesus that will protect Him from the wrath His controversial ways could incur. Defining the Galilean as poet, prophet and itinerant philosopher, Andreas seeks to hide the Jesus who preaches a reliance on conscience over that of regulation and laws, who elevates the esteem of the masses and views the current powers as transient. Delivering this report to Metilius, Andreas proposes a means by which the tensions of rebellion can be satiated: a full pardoning of criminal acts against the state, the remission of debts and the settling of landless people on the frontier. In suggesting this he hopes to win the freedom of a friend imprisoned, create a more equitable society and portray Jesus as a benefit, not a detriment, to the Romans. This proposal leads to a meeting with Pilate who contorts Andreas’ vision into a tool to gauge the sentiments of the people and orders that Jesus and two of the three rebels who were recently captured face execution. After the crucifixion Andreas has one final conversation with Metilius (now a God-fearer) about what factors caused the death of Christ.

Dejected and depressed Andreas receives word from Barabbas about the debt the young zealot owes to Christ, discovers Baruch has joined the messianic following of Jesus and dreams of the Son of Man defeating the beast of Roman power and influence. Recognizing Christ’s triumph over even the adversity of the grave, Andreas joins Baruch in fellowship and celebration as the story concludes."

Repere ideatice şi istorice ale întâlnirii dintre gândirea filosofică greacă şi Revelaţie

,,La Sfinţii Părinţi ai Bisericii teologia şi filozofia, deşi au domenii, metode şi scopuri diferite, se află într-o relaţie specială inevitabilă, într-o corespondenţă şi într-o corelaţie reciprocă. Având un statut şi scop propriu, nici una din ele nu vrea, nu poate şi nu trebuie să se substituie celeilalte, fiecare răspunzând unei alte necesităţi a spiritului uman. Dar totuşi ele nu pot fi nici separate. În cele din urmă, întâlnirea dintre credinţa creştină şi filosofia greacă a avut ca rezultat o dublă împlinire. Chiar dacă poate fi considerată deviată, căutarea înţelepciunii poate oricând să fie mai avansată în raport cu gândirea creştină într-un aspect sau altul al domeniului metafizicii, antropologiei, ştiinţei, filosofiei. Aceste valori, achiziţii, au fost mereu integrate patrimoniului revelat, contribuind, astfel, la amploarea sa recapitulativă. Pe de altă parte, credinţa poate conferi cercetărilor şi căutărilor umane o lumină asupra sensului şi adevărului lor ultim, le poate purifica, transfigura şi, în cele din urmă, le poate evangheliza şi boteza.

Originalitatea şi dinamismul teologiei Sfinţilor Părinţi de limbă greacă ai Bisericii unifică în mod organic reprezentarea elină ca formă exterioară care slujeşte liturgic dogma înomenirii, cu spiritualitatea şi gândirea bisericească ca substanţă. Teologia patristică exprimă unitatea organică, sintetică şi magistrală dintre limba filosofică grecească şi conţinutul învăţăturii creştine. Iar cele două sunt atât de legate ca formulare, încât pot fi distinse doar metodologic. Principiile filosofice sunt reprezentări formale care slujesc exprimării adevărului teologic. Sfinţii Părinţi de limbă greacă nu creează raţional, silogistic şi dialectic învăţătura dogmatică, ci o exprimă şi o expun în acest mod (...) Fără a considera creştinismul o transmutare a tuturor valorilor antice şi considerând Întruparea un fapt istoric, adică o împlinire şi o culminare a istoriei iar nu negarea ei, Sfinţii Părinţi înrădăcinaţi în Tradiţia biblică, liturgică, ascetică şi mistică de origine vechi-testamentară şi apostolică a Bisericii au găsit în vocabularul filosofic elin şi elemente bune şi valorificabile."

Articolul integral poate fi citit aici

"Eu sunt Invierea si Viata. Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai. Si oricine traieste si crede in Mine nu va muri niciodata."(Iisus din Nazaret)

,,Descrierea generală a vieţii comunităţii creştine apostolice se regăseşte în sumarele narative ale Faptelor Apostolilor. "Epistola către Diognet" este un alt text care descrie paradoxala cetăţenie a creştinilor în lume şi mai presus de ea.Descrierea generală a vieţii comunităţii creştine apostolice se regăseşte în sumarele narative ale Faptelor Apostolilor. "Epistola către Diognet" este un alt text care descrie paradoxala cetăţenie a creştinilor în lume şi mai presus de ea.Anumite aspecte socio-morale ale comunităţilor creştine primare, precum comuniunea spirituală şi materială, comuniunea şi vânzarea bunurilor, cei şapte diaconi şi organizarea asistenţei sociale, colecta antiohiană ca expresie a dragostei între comunităţi, practica ospitalităţii misionare, dimensiunea cultică a comunităţii apostolice, au fost abordate şi analizate în spaţiul teologiei româneşti.

Creştinii din Ierusalim

Comunitatea creştină ierusalimiteană reprezintă Biserica-mamă şi comunitatea arhetipală, paradigmatică, exemplară, la care se vor raporta ulterior toate comunităţile creştine din decursul istoriei. Sumarul redă cele patru elemente esenţiale ale ethosului creştin originar: "stăruiau în învăţătura apostolilor şi în părtăşie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni" (Faptele Apostolilor 2, 42). Dintre toţi aceşti patru termeni, cel care a rămas până în prezent învestit cu o excepţională relevanţă ecleziologică este "părtăşie", "comuniune" (koinonia). Regăsirea paradigmei comunionale în ecleziologia ortodoxă neopatristică, în cea catolică modernă (după Conciliul Vatican II) şi chiar în dezbaterile ecleziologice ecumenice este de la sine grăitoare pentru relevanţa teologică generală a acestui termen. Koinonia creştină are, aşa cum demonstrează exegeţii, conotaţiile unei comuniuni noetice (de gândire), liturgice, ierarhice, materiale şi spirituale (folosirea în comun a bunurilor materiale şi participarea la aceeaşi viaţă duhovnicească întru Acelaşi Domn Iisus Hristos): "Koinonia primilor creştini evocă în primul rând modul în care ei foloseau bunurile materiale, dar este evident că nu se poate limita sensul acestui termen numai la folosirea în comun a bunurilor, ci ea implică şi o comuniune spirituală. Dimensiunea comuniunii fraterne se bazează pe comuniunea verticală cu Dumnezeu. Punerea în comun a bunurilor nu constituie decât manifestarea exterioară a unirii duhovniceşti profunde care animă comunitatea creştină. Nu se poate separa folosirea în comun a bunurilor de participarea la aceeaşi viaţă spirituală şi la aceeaşi mărturisire de credinţă" (pr. conf. dr. Constantin Preda, Credinţa şi viaţa Bisericii primare. O analiză a Faptelor Apostolilor).

Atitudinea creştină vizavi de comuniunea bunurilor prezintă anumite aspecte asemănătoare cu cele ale comunităţii secesioniste şi naţionaliste de la Qumran, dar şi deosebiri radicale: "Comuniunea bunurilor în comunitatea primară nu a constituit niciodată un fenomen de masă, nici o obligaţie, după cum reiese din episoadele despre Barnaba şi despre Anania şi Safira. Dreptul proprietăţii în Biserica primară a fost întotdeauna recunoscut, iar generozitatea a fost totdeauna spontană potrivit libertăţii şi disponibilităţii fiecărui membru al comunităţii. De aceea folosirea bunurilor avea un aspect mai mult harismatico-caritativ decât instituţional. Pentru Faptele Apostolilor comuniunea bunurilor subliniază aspectul religios al situaţiei economice, unde o astfel de comuniune este semnul expresiv al dragostei (agape) creştine" (pr. Constantin Preda).

Prin cartea Faptele Apostolilor, Evanghelistul Luca prezintă modul de viaţă al comunităţii ierusalimitene pentru un mediu elenistic care cunoştea idealul comuniunii bunurilor materiale între prieteni. Sumarele descriptive din F. Ap. 4, 42: "Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una; şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte" şi din F. Ap. 4, 32: "Şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte", nu redau pe "a avea" în sensul unei proprietăţi juridice, ci redau o situaţie a unei comunităţi în cadrul căreia toate realităţile, inclusiv proprietatea şi folosirea bunurilor, derivă din impactul spiritual al Învierii Domnului şi revărsării Duhului, al Paştilor şi al Cincizecimii. Creştinismul aduce un salt calitativ de la idealul comunional antropologic al prieteniei la cel hristologic al comunităţii euharistice. Comportamentul creştin derivă din această realitate comunională, care constituie comunitatea eclezială, conferindu-i o dinamică interioară şi exterioră, în solidaritate şi misiune. Cei care veghează la respectarea acestei rânduieli comunionale, inclusiv sub aspect social, sunt apostolii care formează grupul martorilor privilegiaţi ai Învierii Domnului, didascalii şi iconomii comunităţii.

Barnaba, Anania şi Safira

Unul dintre aspectele fundamentale ale vieţii comunităţii primare este activitatea caritativă ca urmare a vânzării de bunuri: "Şi îşi vindeau pământul şi bunurile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare" (F. Ap. 2, 45). În ceea ce priveşte comuniunea bunurilor, Faptele Apostolilor ne prezintă într-un diptic narativ, cuprinzând episoadele generozităţii lui Barnaba (F. Ap. 4, 36-37) şi pe cel al ipocriziei perechii Anania şi Safira (5, 1-11), starea de tensiune între divin şi uman, ideal şi real, generozitate şi egoism, comunitarism şi egocentrism. În primul episod, cipriotul Barnaba, supranumit Fiul Mângâierii (4, 36b), şi-a vândut ţarina moştenită de la părinţi şi "a adus banii şi i-a pus la picioarele Apostolilor". Gestul lui Barnaba permite să cunoaştem organizarea caritativă incipientă a comunităţii creştine primare, coordonată la început chiar de către Apostoli şi încredinţată ulterior celor şapte diaconi (F. Ap. 6, 1-6). Caracterul excepţional al gestului lui Barnaba demonstrează că vânzarea bunurilor şi punerea în comun a câştigului dobândit prin aceasta nu era un act obligatoriu, ci benevol. Legat de al doilea episod, cel al morţii lui Anania şi Safira, ca urmare a unei grave infracţiuni împotriva sfinţeniei comunităţii, sustragerea unei sume din câştigul dobândit de pe urma vânzării bunurilor lor şi depunerea la picioarele Apostolilor a restului se poate spune că este condamnat gestul unei generozităţi ipocrite, al dărniciei prefăcute, care este sancţionată de Dumnezeu cel Care dă viaţă şi unitate comunităţii: "Oare nu ţie îţi rămânea dacă o păstrai? Şi, odată vândută, nu a ta era stăpânirea ei? Cum de ai pus în inima ta lucrul acesta? Nu oamenilor ai minţit, ci lui Dumnezeu" (F. Ap. 5, 4).

"Epistola către Diognet"

De la Hristos la Apostoli, de la aceştia la Părinţii Apostolici, şi apoi la Părinţii Bisericii, Biserica a sporit prin misiune întru koinonia trinitară, nepărăsind deloc socialul, în pofida tensiunilor dintre comunitas şi societas. Gândirea socială a Bisericii reprezintă un capitol fascinant regăsit în prezent şi actualizat în ceea ce unii numesc etică socială, iar alţii teologie socială. Unul dintre textele care descriu într-un mod adecvat paradoxala cetăţenie a creştinilor este "Epistola către Diognet": "Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în oraşe ale lor, nici nu folosesc o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină. Învăţătura lor nu e descoperită de gândirea şi cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotinţă, nici nu o arată ca unii, ca pe o învăţătură omenească. Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum i-a venit soarta fiecăruia, urmează obiceiurile băştinaşilor şi în îmbrăcăminte, şi în hrană, şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca fiind nemaivăzută. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar, ca străini, iau parte la toate ca cetăţeni, dar, pe toate le rabdă ca străini, orice ţară străină le este patrie şi orice patrie le e ţară străină. Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. Întind masa comună, dar nu şi patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar prin felul lor de viaţă biruiesc legile. Iubesc pe toţi, dar de toţi sunt prigoniţi. Nu îi cunoaşte nimeni, dar sunt osândiţi, sunt omorâţi, dar dobândesc viaţa. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi, sunt lipsiţi de toate, dar în toate au de prisos. Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi cu toate aceste înjosiri, sunt huliţi, dar sunt îndreptăţiţi. Sunt ocărâţi, dar binecuvântează, sunt insultaţi, dar cinstesc. Fac bine, dar sunt pedepsiţi ca cei răi, sunt pedepsiţi, dar se bucură, ca şi cum li s-ar da viaţa. Iudeii le poartă război ca unora de alt neam, elinii îi prigonesc, dar cei care îi urăsc nu pot spune pricina duşmăniei lor. Ca să spun pe scurt ce este sufletul în trup, aceea sunt creştinii în lume".(sursa: ziarul Lumina)