Apostolul Pavel

Frumos ce spui si desi eu,in raport de nasterea din nou,am o intelegere monergista,ma voi stradui sa ramin in registrul ortodox abordat de tine.In Efeseni 2:5 si Coloseni 2:13 exista o sintagma la Pavel tradusa prin ,,adusi la viata",in greaca suzoopoieo.Am ales-o ca o punte de legatura spre baza transformarii descrise de tine,eu,neavand nici o aptitudine poetica, ma limitez la aspecte tehnice mai plictisitoare.Literar s-ar traduce prin ,,a face pe cineva viu impreuna cu altcineva".Verbul din text este la timpul aorist,ceea ce indica o actiune din trecut drept baza insa ideea de baza este ca aceiasi putere care L-a ridicat pe EL din morti ne-a dat si noua viata. Esenta semintei,puterea Lui de viata datatoare,nu o vede nimeni in felul cum gandeste chipul acestei lumi,dar ea invie,schimba si transforma in fiecare clipa,chiar si in clipa cand noi vorbim acum ea este la lucru.Ioane tu te-ai gandit vreodata ca puterea lui Dumnezeu a gasit de cuviinta sa lucreze pana si intr-o bucata nesemnificativa de lut? :) Insa ca sa subliniez mai bine ce spui tu voi incerca sa definesc prin opozitie,prin a sublinia opusul starii descrise de tine.

In acest sens as recomanda cartea unui regretat teolog ortodox,Panayotis Nellas,numita ,,Omul,animal indumnezeit: perspective pt o antropologie ortodoxa".Acolo,la pagina 185,se spune asa: ,,In aceasta alcatuire si functionalitate de dupa cadere functiile somatice si psihice ale omului sunt numite de traditia biblica si patristica ,,haine de piele".Autolimitarea omului la spatiul creat ,,a cusut"neamului omenesc aceste ,,haine de piele"in locul vesmantului nepatimas tesut de har ,,Cusutu-mi-a haine de piele pacatul si mie dezbracandu-ma de vesmantul cusut de Dumnezeu". Cred ca este un citat din Canonul cel Mare dar nu prea ma pricep,trebuie verificat.Nellas continua ,,Acest vesmant psihosomatic al persoanei de dupa cadere poate,desigur,redeveni spiritual prin asceza si viata spirituala,pentru ca omul sa vietuiasca cu viata divina.".Dar,in acelasi timp poate ,,sa se deterioreze devenind ,,haina impestritata si sangerata rusinos prin curgerea vietii de placeri".

Ca sa copiez o expresie a lui Wilhelm Bousset,recunoasterea acestor pretentii ale lui Dumnezeu in raport de noi semnifica pt intelegerea moderna arderea corabiilor cu care ne-am intoarce din timpul lui Isus in prezentul rational,ramanand ca unica varianta cuvinte precum cele din rugaciunea lui Bernard de Clairvaux: ,,O Dumnezeule,un adanc cheama un alt adanc.Adancul netarmuritei mele nefericiri cheama adancul milei Tale fara sfarsit".Daca asta este esenta bazei pt pocainta si kenoza la care te referi atunci ai mari sanse,drag prieten,sa auzi acele cuvinte pe care le-a auzit si acel evreu din gura Mantuitorului:,,Tu nu esti departe de Imparatia lui Dumnezeu" (Marcu 12:34).

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Ioane tu te-ai gandit vreodata ca puterea lui Dumnezeu a gasit de cuviinta sa lucreze pana si intr-o bucata nesemnificativa de lut? :)

Ecumenică

În acceleratul 321, care circulă pe ruta
dintre iad şi rai, se făcuse
dintr-odată frig, mie îndeosebi

iar tu mi-ai dat atunci cămaşa ta. Zdrenţuită
de atâtea alte călătorii
în care altcineva îţi dăruise cămaşa, dăruită lui de altcineva şi

aşa mai departe...

Fericiţi aceştia!
a exclamat (îţi aminteşti?) un înger,
că le-a dat Dumnezeu
acelaşi număr, iată, la cămaşă!

Stii Ioane mie imi place mult poezia,in general,dar nu stiu sa o comentez.Pot sa o las sa-mi vorbeasca,sa scoata din amortire corzi ale sufletului pe care s-a pus praful,sa o ascult in timp ce,in picioarele goale precum in copilarie,as privi trantit pe spate,in iarba cerul.Dar cand incerc sa o comentez simt ca ucid ceva din frumusetea ei,in liniste si tacere simt ca o pastrez undeva in mine.Chiar asa,demult nu am mai colindat prin natura,departe de toata nebunia asta,cu o carte de poezii la subtioara.Sau sa ascult poezia unui fluier.Multumesc mult pentru versuri si nu numai,ai grija de tine.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Stii Ioane mie imi place mult poezia,in general,dar nu stiu sa o comentez.Pot sa o las sa-mi vorbeasca,sa scoata din amortire corzi ale sufletului pe care s-a pus praful,sa o ascult in timp ce,in picioarele goale precum in copilarie,as privi trantit pe spate,in iarba cerul.Dar cand incerc sa o comentez simt ca ucid ceva din frumusetea ei,in liniste si tacere simt ca o pastrez undeva in mine.Chiar asa,demult nu am mai colindat prin natura,departe de toata nebunia asta,cu o carte de poezii la subtioara.Sau sa ascult poezia unui fluier.Multumesc mult pentru versuri si nu numai,ai grija de tine.

Ai răspuns ca un gentleman şi totodată ca un amabil critic literar care îşi menajează, cu clemenţă, un amic care se încăpăţânează să scrie versuri...:)
Voi face eu ceea ce ţie îţi e greu: voi încerca să comentez textul, legat de un cuvânt cheie: "zdrenţuită". Cămaşă zdrenţuită...
Am tresărit când, scriind, am realizat că vine acest cuvânt şi, drept să-ţi spun, am optat imediat pentru el întrucât avea sonoritatea potrivită şi mi-a părut că îi intuiesc un sens care pe moment scăpa zonei mele de conştiinţă clară. Dar în mod obişnuit nu mă las învins cu uşurinţă de şuvoiul cuvintelor, nu de al tuturor, când transcriu "transele" mele. Aceasta, în primul rând pentru că sunt laş (mi-e frică să mă abandonez în totalitate), iar în al doilea rând pentru că am convingerea că nu am talent la poezie. Însă mă învinge mereu simţământul cântecului şi de aceea las să curgă până la capăt conţinutul lui. Reformulez, ici-colo. Uneori, fericire mare, nu ating nimic.

Aş fi putut totuşi să renunţ la acest cuvânt şi să reformulez. Nu am făcut-o, credincios intuiţiei mele că atributul acela are rostul lui. Eram, îndeosebi, curios cum de a atribuit mintea mea însuşirea de zdrenţuită, cămăşii. Nu ştiam, când am mers la culcare.

Acum însă spun: mesajul paulin se zdrenţuieşte în timp, în sufletele creştinilor, de prea multă folosire şi împrumuturi. Se zdrenţuieşte, îmbogăţindu-se necontenit, cu fiecare purtător care îi foloseşte puterea lăuntrică şi îl dă mai departe.
Fiecare exegeză, fiecare tâlcuire zdrenţuieşte Scriptura, îmbogăţind-o. Oamenii, prin tensiunea pe care o pun între Cuvânt şi vieţile lor personale, pe măsură ce viaţa lumii se depărtează tot mai mult de Cruce, purtînd amprenta sutelor de generaţii, subţiază şi tocesc fibra mesajului dintâi, aşa cum fusese el răsucit în textura relaţiei dintre inimile apostolilor şi Inima Domnului.

Cu toate acestea, iar aici e miracolul, cămaşa aceasta tot mai zdrenţuită a milosteniei pauline ţine mereu de cald! E suficientă o singură atingere a firului ei, fie şi pe un colţ de umăr, că iată, sufletul credinciosului se încălzeşte în întregime, ca şi cum cămaşa ar fi fost croită special pentru el, ca şi cum a primit-o nou-nouţă şi impecabil croită anume doar pentru el.
Cum e posibil aşa ceva, eu nu ştiu. Chiar şi îngerul din acceleratul vieţii noastre se miră de acest fapt!..., zice textul. Acelaşi număr la cămaşă îmi spune de fapt că există o potrivire tainică între cămaşă şi trup, că ne e pe măsură, chiar dacă trupul nostru pare/este diferit. Este trupul dragostei, universal.

Presupun că scânteia din afară, scânteia cuvântului Apostolului, aprinde singură un foc interior care este întotdeauna pe măsura potrivită sufletului fiecărui creştin.

În prealabil postat de cezar_ioan

Acum însă spun: mesajul paulin se zdrenţuieşte în timp, în sufletele creştinilor, de prea multă folosire şi împrumuturi. Se zdrenţuieşte, îmbogăţindu-se necontenit, cu fiecare purtător care îi foloseşte puterea lăuntrică şi îl dă mai departe.Fiecare exegeză, fiecare tâlcuire zdrenţuieşte Scriptura, îmbogăţind-o. Oamenii, prin tensiunea pe care o pun între Cuvânt şi vieţile lor personale, pe măsură ce viaţa lumii se depărtează tot mai mult de Cruce, purtînd amprenta sutelor de generaţii, subţiază şi tocesc fibra mesajului dintâi, aşa cum fusese el răsucit în textura relaţiei dintre inimile apostolilor şi Inima Domnului.

Cu toate acestea, iar aici e miracolul, cămaşa aceasta tot mai zdrenţuită a milosteniei pauline ţine mereu de cald! E suficientă o singură atingere a firului ei, fie şi pe un colţ de umăr, că iată, sufletul credinciosului se încălzeşte în întregime, ca şi cum cămaşa ar fi fost croită special pentru el, ca şi cum a primit-o nou-nouţă şi impecabil croită anume doar pentru el.Cum e posibil aşa ceva, eu nu ştiu. Chiar şi îngerul din acceleratul vieţii noastre se miră de acest
fapt!..., zice textul.Presupun că scânteia din afară, scânteia cuvântului Apostolului, aprinde singură un foc interior care este întotdeauna pe măsura potrivită fiecărui creştin.

Am sa ma gandesc foarte serios daca aceste ganduri nu mi-ar fi bune drept epitaf.Probabil as muri fericit si impacat cu mine insumi.O sa iti scriu si eu ceva,ca un dar pentru cele scrise mai sus,aveam tristul sentiment ca nimeni poate nu va fi framantat de aceasta problema dar acum sunt linistit,nu sunt singurul nebun :)

Am refuzat mereu Ioane sa fiu sclavul unui dogmatism arid si plin de moartea impietririi in regula limitata a libertatii Duhului.Insa,pe de alta parte,am inotat cat am putut de departe de pericolul pulverizarii intr-o multitudine de pareri subiective a intelesului unor cuvinte rostite din inima catre alte inimi pe tarmurile insorite ale Galileii,unde cerul este altfel decat in oricare alta parte a acestei lumi,parca a pastrat ceva in el din bucuria si taina acelor inceputuri ale semintei Imparatiei.Nu am putut si nici nu am vrut sa fiu prizonierul unui anume interpretari,am preferat sa las viata din cuvintele Lui sa-si urmeze cursul ei tamaduitor prin istorie independent de egoista mea dorinta de a strange oceanul intr-un pahar de apa.Poate ca acele cuvinte,ale acelui tanar din Nazaret ce a infruntat timpul cu constiinta vocatiei de a fi Fiul Omului si Fiul lui Dumnezeu,constiinta pe care cred ca a trait-o,cum spunea cineva,nu in mod matematic ci la fel cum stii ca oriunde ai fi Tatal tau de iubeste,aceea certitudine tainica si eliberatoare,ei bine,acele cuvinte se scriu cel mai bine nu pe hartie ci in sufletul oamenilor.Dupa cum spunea parca un duhovnic ortodox daca Scriptura s-ar pierde oamenii ar trebui sa o poate rescrie prin vietile lor.Este singurul scop si singura ratiune pe care le consider justificate ca sens al pastrarii acelor cuvinte in istorie.Altfel ele ar ramine doar un frumos vis,dureros de putin posibil, care la primele rationamente ce-l sfasie,la fel cum intrebarile fara raspuns rasar ca niste stanci de sub zapada timpului,acel frumos vis ar fi murit demult,ingropat sub prabusirea interna a insasi elementelor din care s-a nascut:o vie,profunda si cutremuratoare certitudine ca Cel caruia ii spunem ,,Tata"in rugaciune nu este un concept abstract sau rationalizat ci un Tata viu si adevarat,singurul Dumnezeu adevarat.Mereu m-a intrebat cum a fost posibil ca acele cuvinte,cum frumos ai spus tu,prinse in textura relatiei ce a insotit mesajul dintai,sa fi fost parca transformate in ceva strain de ele,in ceva explicabil,prea explicabil,in loc de a le lasa dreptul de a-si pastra si latura lor tainica,nesupusa sclaviei exodului spre ratiune si definire.

Cred,la fel ca tine,ca pe masura imputinarii trairii,litera a luat locul Duhului si regula a luat locul trairii,o traire care pastrata in forma ei aratat de Hristos isi era ea insasi canon.Definim,luam si adaugam pe masura ce ne imputinam,zidurile si praful cartilor iau locul unei mese euharistice intre frati,simpla si curata in simplitatea ei,insotita de rugaciune si trairea bucuriei de a fi copii Lui.Cred ca ceea ce am pierdut cel mai mult este acest lucru,trairea in comunitate si trairea simpla ca a unui copil,am crescut,suntem adulti acum,impreuna si atat de straini unii fata de altii.Frate,cine ne rapeste lumina din noi,cine ne transforma in straini pe cei cate trebuiau sa rupa paine impreuna,iar cel mai mare dintre noi ar fi fost cel cate ii slujea pe toti.Multi spun ca lucrurile trebuiau sa ajunga la forma de acum,trebuiau sa tina pasul cu mersul umanitatii,ca este doar un vis sa poti crede ca vor ramine la simplitatea de atunci.Cred ca de aceea ne tot zbatem atat sa le tinem cu disperare in orezent,sa le gasim mereu justificari si o forma compatibila,pt ca se rateaza trairea lor,oricat de dureros ar fi acest verdict nemilos.Ele isi mentin apa vie din ele in masura in care sunt crezute si traite,altfel ramin doar un pod prea indepartat.

Cuvinte si iar cuvinte,saracie in forma intelectuala,robi ai faraonilor moderni.Frate,prietene,noi cand plecam spre casa,cand ne vom avanta in pustiul construit de noi pentru a-l invinge?Stii Ioane,nu toti vom ajunge la capat,la fel cum s-a intimplat si evreilor,dar este singurul drum care chiar merita facut,restul sunt doar morti anuntate in asteptare.Las in seama altor oameni definirea a ce este bine si ce este rau,eu as vrea,precum acel orb,sa spun ca Cel pe care l-am vazut cand mi-au cazut solzii de pe ochi este Cel care m-a vindecat si nu simt nevoia,in bucuria eliberarii,sa-mi explic asta prea mult.Vreau doar sa ma bucur fericit ca o mica scanteie care se intoarce in mana Tatalui,convinsa ca acolo este locul ei si ca marsul durerii prin pustiu s-a terminat.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Frate,cine ne rapeste lumina din noi, cine ne transforma in straini pe cei care trebuiau sa rupa paine impreuna,iar cel mai mare dintre noi ar fi fost cel care ii slujea pe toti?

Stim bine cine: vanitatea noastră. Dragostea infantilă de toate ale noastre. Sclipiciul lumii. Insolenţa minţii. Grosolănia cărnii. Frica de moartea moştenită şi autoîntreţinută. Punga cu arginţi, pe care o ţinem strâns şi trişti la piept, acolo unde şade închisă, zăvorâtă cu peceţile fanfaronadei, scânteia iubirii şi a vocaţiei noastre: ne-murirea în Domnul.
Dispreţuirea Harului, Pelerinule. Dispreţuirea Harului...