Traditia ortodoxa despre viata de dupa moarte

[cristiboss56]

În prealabil postat de cezar_ioan

Sfârşitul vieţii acesteia de aici socotesc că nu e drept să se numească moarte

Traditia ortodoxa despre viata de dupa moarte

Jean-Claude Larchet

Editura Sophia

Trei zile dupa moarte, trupul isi pastreaza forma sa.
Cei vechi credeau ca in tot acest timp sufletul poate inca sa se inapoieze in trup, si cel mort sa se intoarca la viata. Din istorisirile despre ridicari minunate din moarte aflam ca mai intotdeauna ele s-au petrecut in acest rastimp. De aici obiceiul ca mortul sa nu se ingroape decat in a treia zi. Aceasta credinta este legata simbolic de faptul ca mai inainte de a invia a treia zi, Hristos s-a pogorat cu sufletul la iad.
Istorisirile unor crestini intorsi la viata sau a celor care au avut parte de experiente limita indreptatesc aceasta credinta. Astfel, Sfantul Atanasie scrie: ,,Cum se face ca unii oameni [...] murind, au vedenii, iar apoi se intorc la viata dupa doua ori trei zile si povestesc ce-au vazut? Oare nu pentru ca sufletul lor n-a parasit cu totul trupul?" Se impune totusi o rezerva: medicina moderna, cu aparatura ei, sesizeaza mult mai precis decat medicina antica clipa mortii, cu toate ca definitia pe care ea o da mortii continua sa fie relativa si fluctuanta, iar posibilitatea unor erori nu este cu totul exclusa. Nu este mai putin adevarat ca limita intoarcerii la viata dupa moartea clinica, potrivit nivelului de astazi al cunostintelor medicale, este de cateva ore sau chiar de cateva minute atunci cand nu s-a acordat asistenta respiratorie prin care se evita leziuni grave si definitive la nivelul creierului. Lucrul acesta insa nu infirma istorisirile despre invieri minunate petrecute dupa mai multa vreme, pentru ca minunea tocmai aceasta inseamna, biruirea legilor firii in chip de nespus.
Moartea e un proces in desfasurare
Moartea, potrivit traditiei ortodoxe, nu este un fapt care se petrece cu mare precizie, intr-o clipa, in chip ireversibil, asa cum considera medicina moderna. Exista, intr-adevar, un moment al mortii care corespunde asa-zisei ,,morti clinice"; aceasta inseamna, cat priveste trupul, lipsa oricarui semn de viata; iar cat priveste sufletul, iesirea lui din trup. Insa, asa cum am vazut, vreme de trei zile nu se poate vorbi de o iesire deplina si definitiva a sufletului; in acest rastimp, dupa cuvantul Sfantului Atanasie, ,,sufietul nu paraseste cu totul trupul".


Traducere din limba franceza de Marinela Bojin


"Sfarsitul vietii acesteia de aici socotesc ca nu e drept sa se numeasca moarte, ci izbavire de moarte si despartire de stricaciune si slobozire din robie si incetarea tulburarii si oprirea razboaielor si risipirea intunericului si odihna de osteneli si linistirea fierberii si acoperirea rusinii si scaparea de patimi si nimicirea pacatului si, ca sa zic pe scurt, hotarul tuturor relelor", spune Sfantul Maxim Marturisitorul.

Viata vesnica la Dumnezeu nu putem afla decat in Hristos si prin Hristos, dupa cum sta scris: "Dumnezeu ne-a dat viata vesnica si aceasta viata este intru Fiul Sau. Cel ce are pe Fiul are viata: cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viata" (I In 5, 11-12).

[cezar_ioan]

Da, aceasta e cartea, pe care o vesteam în postările 48-49, aici:
http://www.crestinortodox.ro/forum/s...t=15205&page=5

Minunată sinteză a unor texte fundamentale din comoara Bisericii.

Un topic ce si-a propus drept tema un subiect atat de profund,complex si cutremurator nu trebuie lasat in uitare,epuizat facil,nesistematizat sau ignorat.A fost o frumoasa si inspirata idee de a se deschide la sectiunea patristica aceasta tema si ar fi frumos ca dvs,ortodocsii,sa sprijiniti acest topic,extinzand analiza in iconografie,cantari sau alte fatete ale credintei dvs pt ca intrebarile legate de acest subiect au framantat mereu omul,in cel mai inalt grad si continua sa o faca.Un mare iubitor al patristicii,Antonio Orbe,spunea ca ,,Parintii se daruiesc din adanc acelora care li-se daruie din adanc,in urma unei indelungi conversatii cu dansii"si cat de profund au analizat Parintii conditia si perceptia sufletuluu uman in raport de acest subiect.Este o invitatie pt dvs de a invinge ne-simtirea,indolenta,incultura si mediocritatea comerciala a acestei lumi care va asalteaza,care vrea sa va schimbe dupa chipul ei diform,gol,trist si trecator.Orice zi pe care o pierdeti fara a studia scrierile patristice este o zi de credinta pierduta pt ca veti gasi cu mare dificultate un toiag si un indreptare mai bun pe drumul dvs in credinta.Tertulian, in ,,Apologeticum"spunea ca ,,Adevarul nu se roaga de nimic in sprijinul cauzei sale,fiindca nu se mira de conditia existentei sale.El traieste ca un strain pe acest pamant,intre straini isi gaseste usor dusmani,pentru ca familia,locuinta,speranta si buna lui cinstire se afla in ceruri.El cere un singur lucru:sa nu fie condamnat fara a fi cunoscut."

Sprijiniti cu timpul si efortul dvs aceasta sectiune de patrologie,pe care multi o cereau foarte vocal in trecut,nu ramineti tacuti,nu va multumiti cu putin,daruiti ca sa primiti,luptati ca sa aparati.Este trist ca o asemenea sectiune se bucura de un asa mic interes,uniti-va eforturile si priceperea pt un scop nobil si vindecator pt suflet,nu va potriviti chipului lumii,unde niste morti ingroapa alti morti.Dumnezeu sa va ajute.

[cezar_ioan]

"O bucurie neîmpărtăşită este un pas către tristeţe..."

Dorinţa de a propune acest subiect a răsărit din bucuria înţelegerii unor legături făcute de Larchet între scrierile Părinţilor pe tema morţii şi a vieţii veşnice. Conexiuni care m-au ajutat să vin mai cu picioarele pe pământ, cât încă nu e prea târziu...
Citesc de câteva zile extraordinara lui carte, una care face chiar ce spuneai tu, Pelerinule: expune şi sistematizează, nuanţează şi îmbogăţeşte cu amănunte bine ponderate un aspect sau altul din problematica vieţii de după moarte.

Am observat şi primul rod al lecturii: pe măsură ce devin mai conştient de experienţele care ne aşteaptă pe toţi după moarte, mă surprind mai liniştit şi totodată mai înfricoşat. Mai liniştit, întrucât am câştigat o certitudine: voi continua experienţa vieţii de aici în cea mai dreaptă dintre lumile posibile. Mai înfricoşat, întrucât privesc acum cu alţi ochi faptele mele... Cu ochii sufletului care va trăi veşnic în funcţie nu doar de Mila Domnului, ci şi de fiecare faptă, vorbă, gând de aici, de acum, de ieri şi de când mă ştiu.

Poate că multora, în special celor mai tineri, subiectul topicului li se pare nepotrivit, chiar morbid.
Sunt sigur că, treptat, pe măsură ce topicul va înainta, această perspectivă se va schimba. Creştinul are un folos de nenumit, un câştig fără egal din meditaţia la viaţa de după moarte, aşa cum e prezentată ea în scrierile Părinţilor.

P.S. Uneori, când discut cu soţia mea despre una sau alta dintre nevoile copiilor noştri, despre bucuria de a-i avea lângă noi, de a le fi părinţi... pe soţia mea o străbate o adâncă frică şi îmi spune: "Eu nu cred că e posibil ca Tudor şi Maria să moară!" şi izbucneşte în plâns şi mie îmi e tare greu să o liniştesc... E de-a dreptul îngrozită când realizează că nu numai noi vom muri, ci şi copilaşii noştri, pe care ea îi iubeşte aşa cum numai o mamă poate să iubească pe copilul ei ...
Nădejdea mea e că, citind această carte şi dezvoltînd în viaţa noastră învăţătura Bisericii despre vieţuirea creştină, groaza mamei la gândul că îi vor muri copiii, se va potoli iar perspectiva noastră, a părinţilor, asupra vieţii şi a morţii se va rostui cu dreptate întru Hristos şi slava lui Dumnezeu. Iubirea noastră pământeană va dura sau nu în veşnicie, va fi schimonosită sau dimpotrivă, transfigurată luminos de harul Duhului Sfânt, după cât de mare şi de bună ne va fi pocăinţa în vremelnica noastră trecere pe pământ. Cartea pe care o arată Cristiboss în postarea de mai sus ne poate fi tuturor un învăţător de nădejde.

Drag prieten voi hotarati,prin ceea ce faceti,ce chip dati acestui loc.Poate fi un comod loc de discutii,ca multe altele,sau poate fi un loc al comuniuni reale,din care multi am avea de invatat.Timpul nostru este limitat,si trebuie sa ne concentram pe ceea ce conteaza sau ne putem risipi in ceea ce nu conteaza.Pentru prima varianta se cere timp,munca,efort dar mai ales dragoste.Pentru a doua varianta nu se cere nimic pt ca nu ofera nimic.Am citit un comentariu la Sfantul Maxim Marturisitorul in care acesta afirma faptul ca daca un credincios doreste sa ,,aprinda"pe altii trebuie ca mai intai el insusi sa ,,arda"de prezenta Duhului.Patristica este istoria celor care au indeplinit aceasta conditie.Oricine poate,in acest sens,deschide Filocalia vol I si poate citi in chiar primul paragraf definitia omului rational la Antonie cel Mare.Prin urmare fiecare poate apoi aprecia,precum in Didahia,pe ce drum se gaseste dar eu continui sa cred ca putine lucruri va pot lega mai trainic,duhovniceste,unii de altii,decat patristica.Subiectul ales poate fi considerat morbid doar daca nu ai citit in viata ta Eclesiastul 11:9,este un apel la realism,la omul rational al lui Antonie.

Poate totusi,undeva candva,bucuria va fi impartasita de cat mai multi.Poate.. :)

Din perspectiva acestei vieți, da, subiectul este morbid. Dar, după cum știm din Biserică, moartea este nedespărțită de Viața cea adevărată.

Suntem prea firești, prea sufletești încă, nu vrem deloc să trecem prin moarte ca să ajungem la Viață.

Însă după cum adevărata viață nu e cea biologică, care începe și se sfârșește aici, tot așa nici adevărata moarte nu este cea biologică, a trupului, ci – cum amintea părintele Galeriu în predica la duminica de ieri – nesimțirea duhovnicească.

Și trăim, în cea mai mare parte a timpului în această nesimțire, părându-ni-se că suntem vii și iubind tare mult viața cea trecătoare, refuzând să înviem.

Dar dacă nu înviem acum și aici, dacă nu ne naștem cu adevărat de sus, dacă nu începem să trăim viața în har (cea la care tot sf. Maxim Mărturisitorul spunea că suntem chemați după Hristos), nu vom fi vii nici în veci.

Subiectul pe care l-ai abordat este, cu adevărat, foarte profund și foarte potrivit pentru zilele Învierii pe care le parcurgem acum, în timpul Penticostarului.

[adam000]

În prealabil postat de N.Priceputu

nici adevărata moarte nu este cea biologică, a trupului, ci – cum amintea părintele Galeriu în predica la duminica de ieri – nesimțirea duhovnicească.

Adica lipsa simtirii celor duhovnicesti? Lipsa (ne) simtirea perceptiei Harului?

În prealabil postat de N.Priceputu

Și trăim, în cea mai mare parte a timpului în această nesimțire, părându-ni-se că suntem vii și iubind tare mult viața cea trecătoare, refuzând să înviem.

Iubind viata trecatoare cu iubirea noastra, in loc sa iubim pe Dumnezeu si pe aproapele cu iubirea (Harului?) pe care chiar Dumnezeu o daruieste celor ce il iubesc pe El (iubirea Lui Dumnezeu, Harul care invie sufletele celor ce il iubesc pe Dumnezeu si se straduie sa nu mai pacatuiasca, din dragoste pt El)?

În prealabil postat de N.Priceputu

Dar dacă nu înviem acum și aici, dacă nu ne naștem cu adevărat de sus, dacă nu începem să trăim viața în har (cea la care tot sf. Maxim Mărturisitorul spunea că suntem chemați după Hristos), nu vom fi vii nici în veci.

Cred ca exista un cerc vicios pe undeva, cumva. Omul neiluminat de Har (fara intelegerea pe care o da Harul Lui Dumnezeu), cred ca nici nu constientizeaza, nu face foarte clar diferenta intre bine si rau, intre ce este pacat si ce e voia Lui Dumnezeu. Este ca un orb in intuneric care nu vede si nu intelege nimic in jur. Fara ca cineva (duhovnicul) sa il indrume, nu stie nici macar binele sa il faca pt ca nu il poate discerne clar (deoarece este intinat de pacat, de rau), deci fara indrumator duhovnic face (poate nu la un nivel f grosier, dar face) in continuare multe pacate, care ii vor tine in continuare in intuneric (si de care nu poate scapa decat prin spovedanie si dezlegarea preotului).
Ce sparge acest cerc vicios? Mila (dragostea) Lui Dumnezeu pe care omul o cere prin rugaciune si dorinta sincera (dar lipsita de putiinta prin ea insasi), insa manifestata prin stradanie, de a face binele si de a se apropia de Dumnezeu. Oare mai este ceva in afara de Sfintele Taine si de rugaciunea si stradania omului de a se apropia de Dumnezeu implinind poruncile?

Of, (N)Priceputule, cat de fine si delicate sint lucrurile acestea!!!
Iubirea discreta a sfintilor, dragostea delicata a lor, nobletea, delicatetea si discretia lor!... pina nu (ne straduim din rasputeri si continuu sa) dobandim acea finete... sintem ca un lut greoi si opac... atat de opaci si greoi (in inima noastra) ca piatra de pe mormant de care se intrebau mironositele cine le-o va pravali lor?

[DragosP]

Am mai spus-o: să citeşti frate şi cartea lui Serafim Rose "Sufletul dupa moarte. Experiente contemporane de dupa moarte in lumina invataturii ortodoxe"

[cezar_ioan]

Luasem deja aminte...:)
Îţi mulţumesc foarte mult, frate Dragoş!

Până atunci, bun lucru ar fi să ne dai o mână de ajutor la topicul de faţă. De pildă, poate selectezi câte ceva din cartea recomandată. (Dacă ai cartea prin preajmă, desigur.)

Încă o dată, mii de mulţumiri pentru recomandare! Voi citi cu prima ocazie, prin Mila lui Dumnezeu.

[Parascheva16]

VAMEŞII VĂZDUHULUI

Când a sunat ceasul ieşirii din lume sufletul se retrage din trup şi se adună înspre cap. De aceea, pentru cei ce au dus o viaţă duhovnicească intensă, li se înseninează faţa cu o lumină neobişnuită. La mulţi dintre sfinţii nevoitori ai pustiei, în vremea ieşirii sufletului le străluceau feţele ca soarele. Sufletul e o făptură spirituală care nu are îngrădirea pe care o are trupul şi nici nu-i stau în cale piedicile trupului. În vremea aceea o conştiinţă împăcată răsfrânge o faţă senină, pe când o conştiinţă tulburată răsfrânge o faţă îngrozită.

De aceea înţeleptul dă sfatul:

1. "Adu-ţi aminte de Ziditorul tău, în zilele tinereţii tale, înainte ca să vină zilele de restrişte"...
5. ... "fiindcă omul merge la locaşul său de veci...
6. (Adu-ţi aminte de Ziditorul tău) mai-nainte ca să se rupă funia de argint...
7. Şi ca pulberea să se întoarcă în pământ,precum a fost, iar sufletul să- se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat."

Desfacerea sufletului de trup se face în vreme de trei zile pământeşti, începând de la momentul pe care-1 numim noi moarte. Slujba înmormântării corespunde cu dezlegarea deplină a sufletului de trup.

Să urmărim, aşadar, călătoria sufletului dezlegat de trup. La ieşirea din cortul pământesc, sufletul trece în lumea asemenea cu el, a făpturilor nevăzute, fie cu îngerii buni, dacă a fost bun, fie cu îngerii căzuţi, dacă faptele lui au fost rele. De unde pe pământ erau ceasuri, zile şi ani, dincolo e un veşnic "astăzi", o veşnicie luminoasă pentru sufletul care a dobândit sfinţenia, sau o veşnicie întunecoasă, neagra veşnicie, pentru sufletul care a iubit stricăciunea.

Acum dă sufletul de datoria cunoaşterii.

Dacă sufletul n-a ajuns, sau n-a vrut să ajungă pe pământ la desăvârşita cunoştinţă de sine însuşi, el trebuie neapărat, ca fiinţă spirituală, să se cunoască dincolo de mormânt. Sufletul trebuie să-şi dea seama de ceea ce şi-a câştigat; trebuie să-şi recunoască şi să-şi pronunţe judecata, înainte de a-i judeca Dumnezeu.

Pe pământ avea ajutorul Harului dumnezeiesc din Sfintele Taine, care-1 ajuta să se cunoască şi să-şi judece purtarea. Dincolo nu se mai poate cunoaşte pe sine însuşi prin propria lui libertate, căci misiunea de-a descoperi sufletului starea sa de stricăciune o au îngerii căzuţi. Demonii, stăpânii răului pe pământ, au să-i dea acum pe faţă toate faptele sale rele, pe care sufletul şi le va recunoaşte şi se va teme cumplit. Prin recunoaşterea aceasta va preveni judecata lui Dumnezeu, cea asupra sa. Deci toate greşelile mărturisite la duhovnic, cu inimă înfrântă şi smerită şi pentru care sufletul şi-a făcut canonul, nu se mai află ca piedică în cale, la trecerea printre cumpliţii vameşi ai văzdu*hului, căci puterea lui Dumnezeu le-a şters pe acestea din cărţile lor. La această înfricoşată cercetare a sufletului stă de faţă şi îngerul păzitor, care însoţeşte sufletul toată călătoria aceasta.

Vămile cunoştinţei sunt pentru sufletele de mijloc, care mai văd faţa lui Dumnezeu, chiar dacă vor fi osândite. Vrăjmaşii lui Dumne*zeu, ateii, care se înnebunesc, zicând cu ură că nu este Dumnezeu, nu mai trec prin vămi, ei fiind cu totul fiii pierzării. Sufletul acestora îl trag din trup cu silă mare o droaie de diavoli şi osânditul suflet n-are nici măcar mângâierea să vadă- de departe faţa îngerului păzitor, dacă necredinciosul acela era dintre cei botezaţi.

Precum nu se apropie îngerii buni de sufletul ce s-a dat pierzării, aşa nu se apropie îngerii răi de sufletele sfinţilor care, într-o stare de contemplaţie, se suie la Dumnezeu ca un şuvoi de foc. Acum, sufletul se închină lui Dumnezeu, Tatălui său, nu prin credinţă, ci prin vedere. Cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu - asta-i fericirea.

Cunoştinţa trebuie să fie deplină, pentru stadiul în care se află sufletul acum. De aceea e condus de înger să vadă Raiul, fericirea drepţilor, răsplata faptelor bune, dar mai ales e condus să-şi vadă fap*tele sale bune pe care le-a făcut, sau pe care le-ar fi putut face, dar nu le-a făcut: Acum va pricepe sufletul ce înzestrare îi dăduse Tatăl, şi ce putea să facă, iar din acestea, cât a făcut. Acum cunoaşte care-i era măsura dată lui de Dumnezeu şi cât a împlinit-o el.

Iar ca la a noua zi pământească (a şasea zi de la îngroparea trupului) sufletul se reîntoarce la Dumnezeu şi I se închină. Pe pământ, Biserica face rugăciune a noua zi pentru cel ce s-a mutat. Cunoscuţii şi rudeniile de pe pământ, în obştea Bisericii fiind, ridică rugăciune către Dumnezeu şi iubire către fratele lor, ca să fie rânduit în ceata drepţilor, cu îngerii buni.
De la aceasta, a doua închinare a sufletului, din porunca lui Dumnezeu, sufletul merge să vadă şi iadul, suferinţele păcătoşilor, scrâşnirea dinţilor, focul cel veşnic, întunerecul cel mai de dinafară, unde e plângerea deznădejdii ultime.

Dincolo nu e timp, ca la noi, ci veşnicia. Totuşi călătoria asta a sufletului prin iad, ţine ca la 30 de zile pământeşti. în vremea aceea sufletul cunoaşte cu de-amănuntul plata păcatului, urmările relelor pe care le-a făcut el. Dacă s-a pocăit de ele, se va teme mai puţin; dacă nu se pocăise de ele şi-ş prinsese moartea într-însele, îngrozirea lui va fi cumplită. Acum îşi cunoaşte "locul" după dreptate, în care are să se muncească şi tremură de frică. '