Despre spovedanie, formalism si nepasare duhovniceasca

[sophia]

În prealabil postat de glykys

Am citit de curand o carte, "Duhovnicul si ucenicul"de pr. Vladimir Vorobiev, care vorbea, printre altele, despre dificultatile pe care le intampina duhovnicul la spovedanie cu diferiti penitenti, cu copii, cu oameni care vin pentru prima oara la spovedanie, cu incepatori care nu prea stiu cum sa se spovedeasca, dar si cu oamenii imbisericiti, care nu au ei pacate grosiere, dar care se scalda intr-o nepasare duhovniceasca si nu mai au traire:

"Aici noi avem de-a face cu oameni care deja cunosc Evanghelia, cunosc ca trebuie sa se impartaseasca des, ca nu trebuie sa savrseasca pacate de moarte, si cu adevarat, nu le mai savarsesc. Nu desfraneaza, nu fura, nu beau, nu fac avorturi, nu se leapada de credinta, nu merg la alte rataciri... Astazi sunt membri ai Bisericii si duc o viata in sanul ei. Vietuire in Biserica si in har este insa aceasta?... Nici lacrimile nu mai curg, nici rugaciunile lor nu mai izvorasc din inima, cu mare greutate isi citesc rugaciunile de seara si de dimineata. Toate au devenit o povara. Evanghelia nu-i mai atrage deloc, iar literatura duhovniceasca nu-i mai aprinde atat de mult. Chiar si slujbele Bisericii au devenit, iata, un obicei. Ei merg la acestea, le asculta, caci li se pare ca ele sunt de trebuinta, insa asculta formal, inima lor tacand. Nu se roaga lui Dumnezeu, ci doar asculta. Flaacara inimii lor s-a stins."

"Dar de ce se intampla astfel? De ce atunci cand s-au intors la Dumnezeu din ateismul lor si si-au jertfit fara crutare patimile, viciile si obisnuintele lor, s-au rupt de viata pacatoasa pe care o duceau, pasind pe calea nevointei, iar nevointa lor a dat indata, fara zabava, rod bogat? Acum viata lor a incetat sa mai fie o nevointa, a devenit un obicei. De indata ce nevointa s-a dus din viata lor, au disparut si roadele duhovnicesti...

Duhovnicul trebuie sa stie sa explice ca acum nevointa este alta, ca acum este nevoie de osteneala rugaciunii, de smerenie, de dragoste, de ascultare, de nevointa necontenitei lupte cu patimile, cu mandria, cu iubirea de sine, cu iubirea de stapanire, cu irascibilitatea, cu oricare alta patima. Trebuie sa ai permanenta luare aminte catre tine insuti, catre viata ta duhovniceasca, o atentie deosebita. Trebuie sa iti observi fiecare pas inselator, sa te caiesti, sa te indrepti. Fara o asemenea viata duhovniceasca, fara osteneala duhovniceasca, nu aflam har dumnezeiesc in inima omului. Si in cel mai mare grad este nevoie de smerenie."

Se vorbeste apoi despre formalismul caldicel al oamenilor din biserica, aceia care "doresc sa treaca prin urechile acului: sa nu aiba nicio nevointa, dar si de viata duhovniceasca sa se bucure!". Acestia sunt intr-o situatie mai proasta decat cei incepatori, pentru ca se complac in starea lor.

Se mai vorbeste si despre diferenta dintre viata sufleteasca si cea duhovniceasca, despre oamenii bolnavi sufleteste, cum ar trebui sa aiba loc imbisericirea copiilor...

Au fost destule dati in care si eu am alunecat in starea descrisa in fragmentele citate de mai sus, si poate ca si altii, de aceea mi-ar placea sa avem o discutie asupra lor.

Marturisesc ca eu nu stiu la ce va referiti aici? Ce anume doriti pe acest fir? Mi se pare cam dur si Ioan Cezar in mesajul lui.

1. Cum adica oameni imbisericiti dar se scalda in nepasare duhovniceasca?
Tot citatul acela ma inspaimanta? Pai adica ce mai trebuie facut/avut? Stiu Evanghelia, nu fac pacate, fac aia si aia, nu fac ce nu trebuie. Si tot nu este bine?
De unde vin concluziile acestea? De unde judecatile acestea? Cat de bine ii stie/vede pe oameni? Ca sa stie ce face el acasa, ce-l intereseaza, si ce nu si cum simte si gandeste.
Doamne, ma ingroziti!

Mai intai ce inseamna imbisericit si ce inseamna nou? Unde este granita?
Eu una nu stiu. Merg de zeci de ani la biserica si stiu si fac multe, dar tot noua ma consider, pentru ca stiu atat de putin. Pentru ca stiu atat de putin practic...

Eu cred ca toti cei care merg la biserica si practica ortodoxia fara a fi monah, preot sau teolog, se afla de la un moment dat in faza de rutina. Caci la rutina se refera auorul, cred eu. Le faci pe toate bine, zi de zi, dar automat.
In credinta nu apare nimic nou. De 2000 ani sunt mereu aceleasi lucruri: facem aia si aia si aia si nu facem aia si aia.

Singurul lucru care este nou, dinamic, este implicarea sociala, iubirea de aproapele. Asta trebuie sa ne scoata din monotonie si rutina.

Este ca si in casnicie: exista iubirea tot timpul, exista respect etc. Dar pana la urma apare rutina si trebuie sa mai inventam ceva care sa invioreze relatia.

2. In credinta inviorarea aceasta poate veni de la preot. El trebuie sa discute cu noi, sa ne mai invete, sfatuiasca.
Nevointa (eu stiu ca acest termen inseamna efort, greutate, obligatie, lupta etc.) exista la noi toti. Nu lipseste.

Eu ma si va intreb cum sa se invioreze ceva cand ne ducem la biserica, preotul face slujba, spune predica si plecam acasa? Cand altceva nu se intampla in biserica? Bun noi putem sa citim mereu, sa ne informam. pe cont propriu. Dar facut ceva practic, moblizator. Sa putem intreba si discuta cu preotul, sa ne adunam exact ca aici pe forum sa discutam probleme, sa intrebam preotul. Nimic. Sa facem ceva impreuna in comunitate. Iar nimic.

3. Da, si eu tot spun aici pe forum: diferenta intre sufletesc si duhovnicesc. Unde este granita? Si cum facem cu cei cu probleme sufletesti, pe care biserica pana la urma ii pierde daca nu intervine si nu-i ajuta concret?

De copii nu-mi fac asa probleme: ei fac astazi religie in scoli, au de unde sa invete, mai mult decat noi cei in varsta.
Sigur ca si ei trebuie ajutati si invatati.

Eu de exemplu ma intreb un lucru, vazandu-i pe copiii din biserica noastra: de micuti (bebelusi) vin cu parintii si sunt impartasiti, inchinati, ajuta apoi preotul in altar, vin regulat la biserica.
Dar la o anumita varsta se produce o ruptura. Ceva nu mai functioneaza. Nu stiu ce anume. Ca si cum s-ar termina drumul lor la un moment dat si nu mai stiu incotro s-o apuce.

Apare anumite probleme in biserica. Autorul citat de glykys le vede putin altfel, dar este mai simplu de obicei.
Omenii se plictisesc cumva, se simt singuri, nu mai stiu ce sa faca, poate sunt chiar dezamagiti de rutina asta.
Ca un copil care e cuminte, face tot ce trebuie dar pana la urma intreaba: "Mama, eu ce sa mai fac acum?" Caci nu stie sa-si gaseasca singur preocupari.