Fenomenul obedienţei

[laurastifter]

În prealabil postat de Ekaterina

Citind postarea ta, m-am dus cu gandul la filmul rusesc Secta. Acolo este descris exact acest tip de comportament. Credinta nu inseamna credulitate. Daca nu avem spiritul gandirii libere, putem usor sa alunecam in diverse rataciri, de multe ori fara sa stim.

Da, sunt întru totul de acord cu opinia dvs. Cred că, din acest punct de vedere, există două categorii de persoane: cei care au curajul de a explora şi de a crea (cei liberi în gândire şi lipsiţi de prejudecăţi, consecvenţi convingerilor lor şi având curajul căutării); cei care se limitează la a repeta ideile altora, idei pe care le înţeleg mai mult sau mai puţin, dar au impresia că, repetându-le, vor urma exemplul celor care le-au creat. În realitate, urmăm exemplul înaintaşilor noştri, al celor pe care ni i-am ales drept modele, fiind, asemenea lor, creativi şi consecvenţi totodată, fiind exploratori şi avându-i pe ei drept ghizi.
Doamne ajută!

[florin.oltean75]

În prealabil postat de laurastifter

Hristos a înviat!
Am citit, acum mai mult timp, într-o revistă de psihologie, un articol interesant şi bine argumentat despre calamităţile pe care fenomenul obedienţei le poate produce în relaţiile noastre sociale. Articolul este adresat mai ales celor neavizaţi în domeniul psihologiei şi prezintă un experiment ştiinţific, realizat acum mai mult timp, ce demonstrează până unde poate merge obedienţa... şi de ce sunt capabili cei care au se supun orbeşte, necreştineşte, oricărei persoane pe care ei o pot asocia cu ideea de autoritate.
http://www.infopsihologia.ro/2011/12...ul-obedientei/

Un experiment similar a fost pus in scena de Dumnezeu cand l-a testat pe Avraam.

Nu i-a fost testata capacitatea de discernamant, ci nivelul obedientei.

In ce masura a afectat acest experiment psihicul 'copiilor' lui Avraam, generatie dupa generatie?

Poate fi o tema de doctorat.

Păi eu înţeleg că îl ascultăm necondiţionat pe duhovnic, ca intermediar între noi şi Dumnezeu. Faţă de alţi oameni, e recomandabil să avem discernământ.

[florin.oltean75]

În prealabil postat de Annyta

Păi eu înţeleg că îl ascultăm necondiţionat pe duhovnic, ca intermediar între noi şi Dumnezeu. Faţă de alţi oameni, e recomandabil să avem discernământ.

Si daca Dumnezeu prefera sa ne vorbeasca si prin ceilalti oameni?

(Nu stim noi cum vrea Dumnezeu sa ne vorbeasca.)

Urmam exemplul lui Avraam sau ne impotrivim?

În prealabil postat de florin.oltean75

Si daca Dumnezeu ne vorbeste prin ceilalti oameni?

(Nu stim noi cum vrea Dumnezeu sa ne vorbeasca.)

Urmam exemplul lui Avraam sau ne impotrivim?

Cred că vă pierdeţi în ipoteze. Depinde de câtă încredere avem în percepţia noastră... uneori îţi dai seama dacă ce îţi spune cineva e demn de ascultat sau nu. Dar percepţia ne poate juca feste.
Partea noastră este să trăim după poruncile lui Dumnezeu, în ascultare faţă de duhovnic şi să luptăm împotriva păcatului. Astfel mintea noastră se curăţeşte şi poate discerne mai bine ce şi pe cine să asculte.

[florin.oltean75]

În prealabil postat de Annyta

Cred că vă pierdeţi în ipoteze. Depinde de câtă încredere avem în percepţia noastră... uneori îţi dai seama dacă ce îţi spune cineva e demn de ascultat sau nu. Dar percepţia ne poate juca feste.
Partea noastră este să trăim după poruncile lui Dumnezeu, în ascultare faţă de duhovnic şi să luptăm împotriva păcatului. Astfel mintea noastră se curăţeşte şi poate discerne mai bine ce şi pe cine să asculte.

Nu exista acest risc de "pierdere in ipoteze" ...
pentru ca in principiu sunt doar doua:

cand Dumnezeu iti cere sa actionezi in conformitate cu "bunul simt" si stim raspunsul: 'e firesc sa ascult pentru ca am discernamant'

si cand iti cere sa nu actionezi conform "bunului simt" (cazul Avraam).

De ce obedienta lui Avraam este virtuoasa?

[laurastifter]

În prealabil postat de florin.oltean75

Un experiment similar a fost pus in scena de Dumnezeu cand l-a testat pe Avraam.

Nu i-a fost testata capacitatea de discernamant, ci nivelul obedientei.

In ce masura a afectat acest experiment psihicul 'copiilor' lui Avraam, generatie dupa generatie?

Poate fi o tema de doctorat.

În primul rând, cred că textul poate fi înţeles şi-ntr-un sens mesianic: aşa cum credinciosul Avraam ar fi fost capabil să-şi sacrifice propriul copil, tot ceea ce avea mai drag, pentru Dumnezeu, la fel, peste veacuri, Tatăl ceresc n-a ezitat să-L dea pe Unicul Său Fiu la moarte, pentru ca noi viaţă veşnică să avem întru El.
În sens strict istoric, în opinia mea, Dumnezeu i-a testat lui Avraam credinţa (a se vedea, în acest sens, numeroasele referiri nou-testamentare la exemplul credinţei lui Avraam - referiri argumentate tocmai prin disponibilitatea patriarhului de a-l sacrifica pe Isaac).
Mai cred că Dumnezeu i-a testat lui Avraam, înainte de toate, dragostea! Se spune că ne este dumnezeu acel lucru (idee, persoană, obiect etc) de dragul căruia am fi capabili să ne sacrificăm copilul (adică tot ce-i poate fi mai scump unui om). Cred că-n acest sens simbolic (fără a pune la îndoială istoricitatea relatării biblice) ar putea fi înţeles cel mai potrivit episodul jertfirii lui Isaac pe muntele Moria - jertfire care, până la urmă, nu a mai avut loc, nu fiindcă Avraam şi-ar fi dovedit deplina obedienţă, ci fiindcă şi-a atins scopul de a prefigura, prin gestul său, o cutremurătoare profeţie mesianică, şi-a mărturisit credinţa şi, nu în ultimul rând, a arătat că este gata să abandoneze, să sacrifice totul din dragoste pentru Dumnezeu. După ce a auzit porunca: "ieşi din pământul tău... şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta eu", acum, rămas pribeag şi fără patrie pentru dragostea lui Dumnezeu, acum renunţă la tot ceea ce i-a mai rămas: Isaac, copilul şi mângâierea bătrâneţilor sale.
Dumnezeu nu avea ce să testeze (căci El cunoaştea în mod desăvârşit sufletul lui Avraam), ci l-a ales pe robul său nu doar ca strămoş al poporului ales şi al tuturor celor credincioşi, ci şi ca model de autodăruire iubitoare în relaţia cu Sfânta Treime (cf. Facerea18, 1-16).
Dumnezeu n-a vrut ca Avraam să fie obedient sau să treacă vreun examen în acest sens, ci a hotărât ca exemplul acelui gest să rămână peste veacuri un simbol, o mărturie adevărată a capacităţii de a renunţa la totul, de a pierde totul, pentru Cel Care este totul.
Personal aşa înţeleg, în doar câteva cuvinte, pasajul atât de profund şi tainic al relatării despre Avraam şi Isaac:
1. prefigurare a Jertfei supreme a lui Hristos;
2. mărturisire de credinţă neîndoielnică;
3. în strânsă legătură cu aceasta, exemplu de iubire necondiţionată până la capăt!
Care este opinia dvs? Consideraţi că poate conţine vreun sâmbure de adevăr interpretarea mea?...

[catalin2]

În prealabil postat de laurastifter

Capacitatea de a avea iniţiative, gândirea liberă şi simţul critic sunt daruri ale lui Dumnezeu, iar obedienţa, ca şi sora ei bună slugărnicia, constituie un păcat grav, o nesocotire a libertăţii noastre pe care ne-a dat-o bunul Dumnezeu.
P. S. Ascultare totală şi necondiţionată, bazată pe încredere, libertate şi iubire, I se cuvine doar lui Dumnezeu.
În relaţiile dintre noi, însă, orice exces de virtute devine păcat. Tot astfel, ascultarea (care, înflăcărată de încredere şi dragoste faţă de semeni, poate fi o virtute), atunci când devine iraţională, exagerată, "necondiţionată", se transformă în exces, aşadar în... păcat, fiindcă se opune libertăţii şi datoriei de a gândi cu propria raţiune.
Doamne ajută!

Daca te referi doar la relatiile dintre oameni e adevarat ce spui, dar in cadrul Bisericii e doar partial adevarat. Se spune sa nu ascultam de ierarh sau cler doar cand ne invata ceva gresit in legatura cu invatatura de credinta sau morala. In rest ascultam nu doa rde Iisus, dar si de invatatura Sa, de Biserica Sa, de duhovnic, etc. In manastire ascultarea e una dintre cele trei voturi monahale.
Uite un articol pe care l-am gasit chiar pe site-ul pe care il indragesti, ortodoxia tinerilor: http://www.ortodoxiatinerilor.ro/lib...ea-e-libertate
Titlul este sugestiv, "Ascultarea e libertate", si sunt multe articole ortodoxe in aceeasi intelegere.
Citez: "Noi, ca şi creştini ortodocşi, ştim că baza vieţii noastre în Hristos o are ascultarea. Ascultarea, după Sfinţii Părinţi, e mai importantă decât orice virtute deoarece "ascultarea e cea care aduce smerenie" sau "după cum Adam a căzut din Rai prin neascultare noi vom ajunge înapoi în Rai prin ascultare".
Hristos a schimbat sensul capului într-o familie sau o societate: "Cine vrea să fie mai mare ca toţi să fie slujitorul tuturor". Aşa că nu e cel mai mare cel care ordonă, sau cel care îşi impune punctele de vedere ci cel care slujeşte cel mai mult.
O ascultare pe care o facem pentru a fugi de responsabilităţi nu e o ascultare ortodoxă şi în Duhul lui Hristos care în primul rând ne-a făcut liberi. Cei din secte de obicei când fac ascultare ei renunţă la libertatea lor, la tot ce ţin de ei şi preferă o ascultare oarbă în schimbul de a scăpa de responsabilităţi.
Rafail Noica care ne spune ca înainte să facem o ascultare oarbă de un duhovnic să îl certăm foarte atent şi dacă simţim că Hristos e în el atunci ne putem preda cu totul în mâinile acestui duhovnic."