crestinismul "schizofrenogen"?

În prealabil postat de fallen

Asta ar insemna ca ateii care fac bine si nu fac rau semenilor sunt mai bine intentionati decat credinciosii care ar face rau dar se abtin, de frica lui Dumnezeu ( frica de legea laica nu are legatura neaparat cu credinta si morala cat mai degraba cu puterea si influenta, cred eu) ??? Si in conditiile astea primii nu ar trebui sa fie mai bine vazuti de Dumnezeu decat ultimii?

Inspirat de o cartea lui Pleșu (mi s-ar părea nedrept să nu-l pomenesc), îmi vine în minte un răspuns:

Fapta bună lipsită de credință, deși poate fi de un folos temporar celui asupra căruia se răsfrânge, are o însemnătate relativă, limitată: îi oferă omului ceva din viața asta: o haină de îmbrăcat, o pâine de mâncat, un acoperiș deasupra capului. Care sunt bune, toate.

Însă Hristos nu ne-a chemat doar la acte de caritate; n-ar fi fost nevoie ca Dumnezeu să se întrupeze pentru asta; ar fi putut vorbi în continuare prin profeți, prin sfinți. Dar a luat viață omenească, pentru a mărturisi cu viața Sa însăși.

Pentru credincios, fapta bună este în același timp o mărturisire a credinței lui, a părtășiei pe care acesta o are cu Hristos, un fel viu de a i-L face cunoscut pe Domnul și celui aflat în nevoie (după cum bine arăta Mihailc).

Pe de altă parte nici credința nu este de ajuns, Domnul spunându-ne foarte clar că cel care aude și nu face își clădește casă pe nisip. Deci credința se transmite nu doar prin vorbă, ci prin vorba făptuitoare. Altfel nu este sau nu are viață; este moartă.

De altfel, consider că asta este dreapta credință: cea făptuitoare, vie. Dacă este moartă nu poate fi adevărată. Iar a crede drept nu înseamnă să-ți bați mintea cu subtilități teologice sau să repeți cu precizie învățătura pe care o auzi în Biserică, ci să crezi toată ființa, credința să te transforme, să-ți schimbe sensul vieții. Și, în paranteză, dacă așa stau lucrurile, repet și aici ceea ce am spus pe topicul privind ecumenismul: Cum putem să ne preocupăm cu atâta intensitate de pericolul ecumenismului, când noi, ca popor (dar și ca credincioși) suntem mai curând morți în credință din perspectiva faptelor. De ce ne temem atât de mult că nu ne vom conserva credința dreaptă, în loc să înțelegem că nu trebuie s-o punem la borcan, ci la lucru?

Dacă Dumnezeu îl privește cu mai multă bucurie pe ateul care face binele din milă de om decât pe credinciosul care face același lucru din frică de Dumnezeu este greu de spus. Amândurora le lipsește ceva esențial: primului credința fără de care nu se poate uni cu Dumnezeu, celui din urmă iubirea, fără de care nici el nu se unește cu Dumnezeu.