Din Patmos:Maranatha!

Repere ideatice şi istorice ale întâlnirii dintre gândirea filosofică greacă şi Revelaţie

,,La Sfinţii Părinţi ai Bisericii teologia şi filozofia, deşi au domenii, metode şi scopuri diferite, se află într-o relaţie specială inevitabilă, într-o corespondenţă şi într-o corelaţie reciprocă. Având un statut şi scop propriu, nici una din ele nu vrea, nu poate şi nu trebuie să se substituie celeilalte, fiecare răspunzând unei alte necesităţi a spiritului uman. Dar totuşi ele nu pot fi nici separate. În cele din urmă, întâlnirea dintre credinţa creştină şi filosofia greacă a avut ca rezultat o dublă împlinire. Chiar dacă poate fi considerată deviată, căutarea înţelepciunii poate oricând să fie mai avansată în raport cu gândirea creştină într-un aspect sau altul al domeniului metafizicii, antropologiei, ştiinţei, filosofiei. Aceste valori, achiziţii, au fost mereu integrate patrimoniului revelat, contribuind, astfel, la amploarea sa recapitulativă. Pe de altă parte, credinţa poate conferi cercetărilor şi căutărilor umane o lumină asupra sensului şi adevărului lor ultim, le poate purifica, transfigura şi, în cele din urmă, le poate evangheliza şi boteza.

Originalitatea şi dinamismul teologiei Sfinţilor Părinţi de limbă greacă ai Bisericii unifică în mod organic reprezentarea elină ca formă exterioară care slujeşte liturgic dogma înomenirii, cu spiritualitatea şi gândirea bisericească ca substanţă. Teologia patristică exprimă unitatea organică, sintetică şi magistrală dintre limba filosofică grecească şi conţinutul învăţăturii creştine. Iar cele două sunt atât de legate ca formulare, încât pot fi distinse doar metodologic. Principiile filosofice sunt reprezentări formale care slujesc exprimării adevărului teologic. Sfinţii Părinţi de limbă greacă nu creează raţional, silogistic şi dialectic învăţătura dogmatică, ci o exprimă şi o expun în acest mod (...) Fără a considera creştinismul o transmutare a tuturor valorilor antice şi considerând Întruparea un fapt istoric, adică o împlinire şi o culminare a istoriei iar nu negarea ei, Sfinţii Părinţi înrădăcinaţi în Tradiţia biblică, liturgică, ascetică şi mistică de origine vechi-testamentară şi apostolică a Bisericii au găsit în vocabularul filosofic elin şi elemente bune şi valorificabile."

Articolul integral poate fi citit aici

"Eu sunt Invierea si Viata. Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai. Si oricine traieste si crede in Mine nu va muri niciodata."(Iisus din Nazaret)

,,Descrierea generală a vieţii comunităţii creştine apostolice se regăseşte în sumarele narative ale Faptelor Apostolilor. "Epistola către Diognet" este un alt text care descrie paradoxala cetăţenie a creştinilor în lume şi mai presus de ea.Descrierea generală a vieţii comunităţii creştine apostolice se regăseşte în sumarele narative ale Faptelor Apostolilor. "Epistola către Diognet" este un alt text care descrie paradoxala cetăţenie a creştinilor în lume şi mai presus de ea.Anumite aspecte socio-morale ale comunităţilor creştine primare, precum comuniunea spirituală şi materială, comuniunea şi vânzarea bunurilor, cei şapte diaconi şi organizarea asistenţei sociale, colecta antiohiană ca expresie a dragostei între comunităţi, practica ospitalităţii misionare, dimensiunea cultică a comunităţii apostolice, au fost abordate şi analizate în spaţiul teologiei româneşti.

Creştinii din Ierusalim

Comunitatea creştină ierusalimiteană reprezintă Biserica-mamă şi comunitatea arhetipală, paradigmatică, exemplară, la care se vor raporta ulterior toate comunităţile creştine din decursul istoriei. Sumarul redă cele patru elemente esenţiale ale ethosului creştin originar: "stăruiau în învăţătura apostolilor şi în părtăşie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni" (Faptele Apostolilor 2, 42). Dintre toţi aceşti patru termeni, cel care a rămas până în prezent învestit cu o excepţională relevanţă ecleziologică este "părtăşie", "comuniune" (koinonia). Regăsirea paradigmei comunionale în ecleziologia ortodoxă neopatristică, în cea catolică modernă (după Conciliul Vatican II) şi chiar în dezbaterile ecleziologice ecumenice este de la sine grăitoare pentru relevanţa teologică generală a acestui termen. Koinonia creştină are, aşa cum demonstrează exegeţii, conotaţiile unei comuniuni noetice (de gândire), liturgice, ierarhice, materiale şi spirituale (folosirea în comun a bunurilor materiale şi participarea la aceeaşi viaţă duhovnicească întru Acelaşi Domn Iisus Hristos): "Koinonia primilor creştini evocă în primul rând modul în care ei foloseau bunurile materiale, dar este evident că nu se poate limita sensul acestui termen numai la folosirea în comun a bunurilor, ci ea implică şi o comuniune spirituală. Dimensiunea comuniunii fraterne se bazează pe comuniunea verticală cu Dumnezeu. Punerea în comun a bunurilor nu constituie decât manifestarea exterioară a unirii duhovniceşti profunde care animă comunitatea creştină. Nu se poate separa folosirea în comun a bunurilor de participarea la aceeaşi viaţă spirituală şi la aceeaşi mărturisire de credinţă" (pr. conf. dr. Constantin Preda, Credinţa şi viaţa Bisericii primare. O analiză a Faptelor Apostolilor).

Atitudinea creştină vizavi de comuniunea bunurilor prezintă anumite aspecte asemănătoare cu cele ale comunităţii secesioniste şi naţionaliste de la Qumran, dar şi deosebiri radicale: "Comuniunea bunurilor în comunitatea primară nu a constituit niciodată un fenomen de masă, nici o obligaţie, după cum reiese din episoadele despre Barnaba şi despre Anania şi Safira. Dreptul proprietăţii în Biserica primară a fost întotdeauna recunoscut, iar generozitatea a fost totdeauna spontană potrivit libertăţii şi disponibilităţii fiecărui membru al comunităţii. De aceea folosirea bunurilor avea un aspect mai mult harismatico-caritativ decât instituţional. Pentru Faptele Apostolilor comuniunea bunurilor subliniază aspectul religios al situaţiei economice, unde o astfel de comuniune este semnul expresiv al dragostei (agape) creştine" (pr. Constantin Preda).

Prin cartea Faptele Apostolilor, Evanghelistul Luca prezintă modul de viaţă al comunităţii ierusalimitene pentru un mediu elenistic care cunoştea idealul comuniunii bunurilor materiale între prieteni. Sumarele descriptive din F. Ap. 4, 42: "Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una; şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte" şi din F. Ap. 4, 32: "Şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte", nu redau pe "a avea" în sensul unei proprietăţi juridice, ci redau o situaţie a unei comunităţi în cadrul căreia toate realităţile, inclusiv proprietatea şi folosirea bunurilor, derivă din impactul spiritual al Învierii Domnului şi revărsării Duhului, al Paştilor şi al Cincizecimii. Creştinismul aduce un salt calitativ de la idealul comunional antropologic al prieteniei la cel hristologic al comunităţii euharistice. Comportamentul creştin derivă din această realitate comunională, care constituie comunitatea eclezială, conferindu-i o dinamică interioară şi exterioră, în solidaritate şi misiune. Cei care veghează la respectarea acestei rânduieli comunionale, inclusiv sub aspect social, sunt apostolii care formează grupul martorilor privilegiaţi ai Învierii Domnului, didascalii şi iconomii comunităţii.

Barnaba, Anania şi Safira

Unul dintre aspectele fundamentale ale vieţii comunităţii primare este activitatea caritativă ca urmare a vânzării de bunuri: "Şi îşi vindeau pământul şi bunurile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare" (F. Ap. 2, 45). În ceea ce priveşte comuniunea bunurilor, Faptele Apostolilor ne prezintă într-un diptic narativ, cuprinzând episoadele generozităţii lui Barnaba (F. Ap. 4, 36-37) şi pe cel al ipocriziei perechii Anania şi Safira (5, 1-11), starea de tensiune între divin şi uman, ideal şi real, generozitate şi egoism, comunitarism şi egocentrism. În primul episod, cipriotul Barnaba, supranumit Fiul Mângâierii (4, 36b), şi-a vândut ţarina moştenită de la părinţi şi "a adus banii şi i-a pus la picioarele Apostolilor". Gestul lui Barnaba permite să cunoaştem organizarea caritativă incipientă a comunităţii creştine primare, coordonată la început chiar de către Apostoli şi încredinţată ulterior celor şapte diaconi (F. Ap. 6, 1-6). Caracterul excepţional al gestului lui Barnaba demonstrează că vânzarea bunurilor şi punerea în comun a câştigului dobândit prin aceasta nu era un act obligatoriu, ci benevol. Legat de al doilea episod, cel al morţii lui Anania şi Safira, ca urmare a unei grave infracţiuni împotriva sfinţeniei comunităţii, sustragerea unei sume din câştigul dobândit de pe urma vânzării bunurilor lor şi depunerea la picioarele Apostolilor a restului se poate spune că este condamnat gestul unei generozităţi ipocrite, al dărniciei prefăcute, care este sancţionată de Dumnezeu cel Care dă viaţă şi unitate comunităţii: "Oare nu ţie îţi rămânea dacă o păstrai? Şi, odată vândută, nu a ta era stăpânirea ei? Cum de ai pus în inima ta lucrul acesta? Nu oamenilor ai minţit, ci lui Dumnezeu" (F. Ap. 5, 4).

"Epistola către Diognet"

De la Hristos la Apostoli, de la aceştia la Părinţii Apostolici, şi apoi la Părinţii Bisericii, Biserica a sporit prin misiune întru koinonia trinitară, nepărăsind deloc socialul, în pofida tensiunilor dintre comunitas şi societas. Gândirea socială a Bisericii reprezintă un capitol fascinant regăsit în prezent şi actualizat în ceea ce unii numesc etică socială, iar alţii teologie socială. Unul dintre textele care descriu într-un mod adecvat paradoxala cetăţenie a creştinilor este "Epistola către Diognet": "Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în oraşe ale lor, nici nu folosesc o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină. Învăţătura lor nu e descoperită de gândirea şi cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotinţă, nici nu o arată ca unii, ca pe o învăţătură omenească. Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum i-a venit soarta fiecăruia, urmează obiceiurile băştinaşilor şi în îmbrăcăminte, şi în hrană, şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca fiind nemaivăzută. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar, ca străini, iau parte la toate ca cetăţeni, dar, pe toate le rabdă ca străini, orice ţară străină le este patrie şi orice patrie le e ţară străină. Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. Întind masa comună, dar nu şi patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar prin felul lor de viaţă biruiesc legile. Iubesc pe toţi, dar de toţi sunt prigoniţi. Nu îi cunoaşte nimeni, dar sunt osândiţi, sunt omorâţi, dar dobândesc viaţa. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi, sunt lipsiţi de toate, dar în toate au de prisos. Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi cu toate aceste înjosiri, sunt huliţi, dar sunt îndreptăţiţi. Sunt ocărâţi, dar binecuvântează, sunt insultaţi, dar cinstesc. Fac bine, dar sunt pedepsiţi ca cei răi, sunt pedepsiţi, dar se bucură, ca şi cum li s-ar da viaţa. Iudeii le poartă război ca unora de alt neam, elinii îi prigonesc, dar cei care îi urăsc nu pot spune pricina duşmăniei lor. Ca să spun pe scurt ce este sufletul în trup, aceea sunt creştinii în lume".(sursa: ziarul Lumina)

,,Iata,Eu vin curand;si rasplata Mea este cu Mine,ca sa dau fiecaruia dupa fapta lui.Eu sunt Alfa si Omega,Cel Dintai si Cel de pe Urma,Inceputul si Sfarsitul"(Iisus Hristos)

,,Realizat după piesa şi scenariul lui Cormac McCarthy, filmul regizat de Tommy Lee Jones oferă un regal actoricesc al tandemului Samuel L. Jackson şi Tommy Lee Jones. Este drept, cuvintele lui McCarthy sunt acolo, bine puse şi bine spuse, dar ele trasează nu doar o direcţie de intepretare, ci şi o stranie întoarcere a textului asupra lui însuşi care-şi are ca reflex introspecţia personajului. Un alb şi un negru devin la nivelul discursului „alb” şi „negru”, viaţă şi moarte, lumină şi întuneric etc., însă printr-o inversiune semnificativă. Evit ceea ce ţine de corectitudinea politică, aşa cum face şi dramaturgul; rolurile trangresează culorile şi prejudecăţile şi tocmai acest fapt revendică un joc mult mai complicat de poziţionare simbolică.

„Profesorul” (Tommy Lee Jones) a fost salvat de la o tentativă de sinucidere de către celălalt, îi putem spune oricum – Profesorul i se adresează cu termenul de „Pastor”, „Predicator” –, pentru că nu-i aflăm numele. Într-un fel, acesta îşi asumă rolul de înger păzitor. Abia această salvare îi introduce în scenă pe cei doi ca adversari; miza însă nu este moartea, ci, mai degrabă, raţiunea de a trăi. Între cei doi există un ecart sensibil, unul, Profesorul, are formaţia unui intelectual cu sute de cărţi la activ, mai puţin Biblia, celălalt are experienţa unei perioade lungi de detenţie şi a unei lecturi sistematice a Bibliei. Dialogul dintre cei doi transgresează însă formaţia fiecăruia. Existenţa Profesorului s-a golit de conţinut în timp şi nu există jaloane precise ale acestei scufundări. În cazul celuilalt, evenimente traumatice au provocat metanoia, l-au reconstruit, au făcut din el un Predicator, un ghid al celor debusolaţi. De ce sunt adversari? Nu doar pentru că unul refuză gestul salvator şi celălalt se încăpăţânează să-l fructifice, ci pentru că, prin cei doi se ciocnesc două viziuni asupra raţiunii de a exista.

O bună parte din discuţie se învârteşte predictibil în jurul vanităţii intelectuale, asupra orgoliului celui care construieşte motivaţii, sofistica dezgustului de viaţă, care-şi construieşte moartea întâi ca idee înainte de a o transpune în act. Sfera religiosului nu ţine nicidecum de practica liturgică sau de lectura textului biblic, ci de consistenţa pe care actul trăit o reflectă asupra ideilor. În definitiv, acest Predicator îi vorbeşte în sensul biblic, nu prin sentinţele de acolo, ci prin parabole. Anecdoticul deghizează un sens, paradoxul reflectă nu un impas al sofistului şi nici absurdul existenţei, ci lumescul oricărei contradicţii, sâmburele de gratitudine şi înţelegere în locul reacţiei impulsive sau al amarelor ruminaţii filozofice. Ceea ce lipseşte din celălalt este ceva esenţial, şi anume dragostea de viaţă, gratitudinea, un cât de mic sâmbure de bucurie. Este remarcabil felul în care amprenta stilistică a discursului unuia se ciocneşte de o anume directeţe a discursului celuilalt. De fapt, asistăm la un meci, nu unul dintre Diavol şi Bunul Dumnezeu, ci unul dintre doi maeştri ai discursului. A-ţi găsi cuvintele nu este aici o vorbă goală, miza este foarte mare, anihilarea, sau mai precis autoanihilarea, însă înainte ca ea să devină act, discursul este cel care o validează. Tehnic vorbind, spaţiul nu permite o elaborare complicată a mutărilor, camera surprinde grosplanuri, cadrele sunt limitate, avem terenul de luptă care are graniţe fixe, constrângerea cuştii.Adversarii stau faţă în faţă, dar se şi rotesc unul în jurul celuilat, se clatină sub „lovitură” când unul când celălalt, apoi revin cu o nouă tactică, cu un nou tertip. Knock-out-ul se lasă aşteptat, există şi perioade de temporizare când adversarii se tatonează, se examinează reciproc, perioade staţionare când şi unul şi celălalt acceptă de comun acord o scurtă pauză de respiraţie. Apoi unul dintre ei revine în forţă, lupta se reia.

Faţa Profesorului are ceva devastat şi aspru, ca un câmp crăpat de secetă, forţa sa este însă una a vacuumului care absoarbe orice lumină. El nu este victima cum înşelător putem crede, ci aşa cum se intitulează un „Profesor al întunericului”. Nu este vorba aici de o penibilă ipostaziere a îngerului întunericului, ci de o dorinţă de neant similară unei complicate forme de autoconsum nihilist, de disperare rece, fără obiect, care-şi devine propriul obiect. Aparent, nu există nicio dimensiune militantă a acestei dorinţe de autodistrugere până spre final, când Profesorul se transformă în Predicator, în sumbru profet. „Umbra toporului atârnă asupra fiecărei bucurii.”, iată o frază care i-ar putea servi drept deviză pe scut. El are acum cuvintele şi celălalt nu. Este şi reproşul timid pe care salvatorul îl aduce lui Dumnezeu. Discursul celuilalt a învins. Predicatorul nu a reuşit să-l convingă să rămână, nu a reuşit să-l convingă să nu se sinucidă. Eşecul ipostaziază ceva mai mult decât un impas, caracterul emblematic al acestei întâlniri. Nu există un argument pentru dorinţa de a deveni nimic, împotriva nimicului. Cel care iese pe uşă nu este un bărbat care a eşuat în viaţă, ci unul în cazul căruia viaţa a eşuat. Aşa cum cel care rămâne nu este un bărbat care a câştigat în viaţă, ci unul în cazul căruia viaţa a câştigat. Viaţa-Moartea? Misterul rămâne intact, o nouă repriză îşi aşteaptă răsăritul la capătul liniei."(comentariu de Angelo Mitchievici publicat in ,,Romania literara")

,,€Era foarte fericit. Iubea viat›a si tot ce avea legătură cu ea. Voia să schimbe lumea, de aceea s™i-a dorit să devină medic. Ît›i aduci aminte ce t›i-a spus ultima dată? Ai grijă, copile, te iubesc! Mi-a promis că va fi bine, a continuat în lacrimi Alexandra Anghel."

O racheta de lupta nu salveaza, nu mangaie,nu da viata si nu aduce lumina.Aduce moarte,fara logica,fara reguli si fara mila.Poti fi intr-un loc,indiferent de credinta ta,de visele tale sau de ceea ce crezi ca va urma in viata ta cand o asemenea stafeta a mortii(prozaic numita M1,un fel de moarte-1)te transforma intr-o bucata diforma de sange si oase,undeva in aer,cazand spre pamant fara sa apuci sa-ti dai seama cum de se intimpla asta.Langa tine alti oameni,diferiti sau asemanatori cu tine,batrani sau copii,femei sau barbati,se transforma dintr-o fiinta in cadavre carbonizate.Prin bucatile in flacari si fum privesti la resturi de haine,jucarii,sau ce o mai fi ramas din ceea ce,cu cateva clipe in urma,se puteau numi oameni,sau viata.Acum este doar o moarte oribila,ilogica,monstruoasa,de parca ar fi fost vreodata altfel mortii pe timp de conflict,cand mori fara sa ai nici o legatura cu blestemata de inclestare a altora,facut bucati de o chestie de metal asamblata tot de oameni si botezata cu un numar,ca nu cumva sa se incurce moartea-n socoteli,la finalul zilei.Doar ca ai trecut pe acolo si te-a izbit efectul inclestarii unor interese pentru care viata sau moartea ta nu este nici macar o cifra statistica.Puteai scapa,schimband biletul cum facuse cel dinaintea ta.Sau poate scapai si trei zile mai tarziu mureai pe plaja,in vacanta,in urma unui atac cerebral.Sau poate mai traiai multi ani si vedeai asa ceva doar la stiri,undeva departe de tine.Poate nu ai apucat sa mai spui o rugaciune,in limba sau religia ta si cu siguranta nu te va mai interesa ce cred altii despre nenorocirea care te-a lovit pe tine.Nu mai ai luxul impartialitatii,esti implicat prin propria moarte,esti subiectul macabru al propriei tale povesti.

In toata aceasta inclestare moartea ta nu este prima de acest tip si nici ultima.Peste o perioada lumea te va uita sau te va comemora sporadic.Banuiesc ca asta nu-ti astampara cu nimic setea dureroasa de a primi un raspuns la intrebarea ,,de ce".Undeva in fasia Gaza,in luptele dintre alti oameni,un bebelus a fost spulberat si el de o racheta.Cred ca este la fel de dureros de mirat ca si tine,poate in lumea lui inocenta si abia la rasarit nu stia ca poate patrunde ceva intunecos si had care opreste viata.Nu stiu ce ar trebui sa va spun si poate nu pot sa va spun ceva.In fata unui asemenea absurd poti sa te simti vinovat ca traiesti,dar in egoismul nostru ne trece repede pana cand,poatee,vom muri la fel de fara sens si parca la intimplare.Si apoi vom privi si noi mirati,la propria moarte,cautand sa vedem intelesul la ce nu putem vedea aici.Undeva,dincolo de nori,trebuie sa existe un motiv,un sens pentru asa ceva.-Altfel,dupa cum spunea cineva,pentru fiecare om sfarsitul lumii vine la moartea sa.Eu as mai adauga ca fara sa credem,in ciuda durerii,in ciuda absurdului,ca undeva exista un sens nici macar sfarsitul lumii nu ar mai avea nici un sens,decat un banal,cotidian act cand viata se duce-n moarte si nimic nu urmeaza.Decat o privire golita,insangerata si mirata de copil care in inocenta lui nu intelege inca de ce alti oamenii il pot ucide,oriunde,oricand,in timp ce el vrea sa traiasca si totusi moartea trimisa de ei poate invinge viata lui.Undeva trebuie sa existe un sens,nu te supara pe mine Doamne,fac ce spunea Grigore Vieru:,,Doamne,eu stiu ca multi se roaga bunatatii si rabdarii Tale numai de aceea ca nu pot lingusi moartea.Si Tu ii ierti"

Cortina a cazut,aplauzele vor continua.Drum bun Szobi,sa-ti fie calea lina si stelele aproape.Dumnezeu te va veghea si chiar daca acum treci prin valea umbrei mortii nu iti va fi teama,caci El va fi cu tine.Mergi in pace.

[tabitha]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Cortina a cazut,aplauzele vor continua.Drum bun Szobi,sa-ti fie calea lina si stelele aproape.Dumnezeu te va veghea si chiar daca acum treci prin valea umbrei mortii nu iti va fi teama,caci El va fi cu tine.Mergi in pace.

E vorba de cascadorul Szobi Cseh? Îmi pare rău să aud.. acum am căutat s™i eu pe net s™i am văzut vestea.
Dumnezeu să-l odihnească în pace. Amin.

Oamenii nu mai au idealuri si refuza sa mai fie eroi.Este concluzia,poate prea drastica,la care am ajuns intr-o discutie cu un polonez,in mica vacanta,departe de tara mea in fierbere,pe care mi-am permis-o cu sotia mea.Privind amandoi in trecut am ajuns la concluzia ca generatia noastra avea idealuri,poate subversive sau utopice,dar avea idealuri,era dispusa sa genereze eroi,poate chiar fara mari sanse de reusita.Departe de mine ideea rasuflatului cliseu ,,pe vremea mea..." dar totusi speram in ceva desi,de multe ori,visele noastre au fost crancen contrazise de realitatea care le-a urmat.Totusi eram dispusi sa mergem pe un drum,sa incercam ceva,sa nu tacem.Privind in prezent nu am vazut amandoi decat o salbatica lupta pentru supravietuire,o diluare a increderii ca lumea actuala poate genera oameni dispusi sa ridice capul si vocea.Daca totusi exista sunt putin sustinuti de societatea civila,asfixiata de egoism si spirit de consum.Unii se refugiaza in trecut,deziluzionati de lipsa unor modele,altii le cauta cu disperare si pe cei mai multi pur si simplu nu-i intereseaza.De multe ori in istorie momentele tulburi au generat eroi,sau cel putin oameni cu un crez.Oare in ce mai crede lumea astazi,dincolo de comodele aparente si in afara spiritului de trib pe stil,,eu si cei apropiati mie si in rest Dumnezeu cu mila"? Polonezul imi spunea ca prima data cand a citit ,,Crima si pedeapsa"a fost,timp de cateva saptamini,intr-o transa intelectuala,intrebarile il asaltau,il macinau,se strangea impreuna cu amicii lui noaptea,discutau aprig,era o efervescenta culturala intr-un fel.Ne-am simtit amandoi bizar,ca doua exponate expirate intr-o lume parca din ce in ce mai stranie.

Polonezul meu,zambind,mi-a spus ca poate idealismul nostru a fost cauza tristetii din prezent dar daca s-ar intoarce in trecut ar proceda la fel,precum in clipele cand alaturi de alti tineri participa la adunarile ,,Solidaritatea",se croiau vise,sperante,oamenii se rugau si luptau impreuna,pasnic dar crezand in ceva.L-am intrebat daca este un om credincios si mi-a spus ca da,si ca in acele clipe parca se ruga cu adevarat,credea ca poti schimba lumea,sau macar o farama din ea.Mi-a spus ca si acum se roaga dar il doare faptul ca cei din jur parca au uitat ce i-a aprins atunci,parca,cumva,au preferat sa se multumeasca cu mult prea putin,prea putin in comparatie cu idealurile acelor clipe.S-a impacat cu sine dar nu felul cum a ajuns lumea.Eu cred ca cei din aceea generatie de fapt nu ne-am impacat cu noi insine,lumea nu este deloc asa cum visam noi si poate tocmai de aceea nici nu trebuie sa ne impacam cu noi insine.Poate depasiti,poate demodati,poate anacronici,dar undeva,in strafunduri,inca dispusi sa credem ca mai exista speranta si nu doar tristete,eroi si nu doar imitatii,curaj si nu doar lasitate,cultura si nu doar spirit de consum,lupta si nu doar abandonare comoda.

Asta ne facem sa fim niste eroi ? :) Nici vorba,este doar inceputul :) dar eu inca cred ca cei mai tineri pot si trebuie sa fie eroi,sa incerce sa schimbe,sa ajute,sa creada,sa se sacrifice.In aceste timpuri este nevoie de idealuri si modele de urmat si ele exista,cateodata chiar langa tine,poate trebuie doar descoperite sau regasite.Cred foarte mult in cei tineri,la fel cum si altii au crezut in generatia mea.Am reusit ceva sau am esuat asa se va vedea in cat de mult am reusit,sau reusim,sa transmitem ideea ca eroii nu sunt doar poze prafuite din trecut,modele depasite ci certitudinea ca in om exista capacitatea de a invinge rautatea timpurilor,ca te poti ridica deasupra celor care te vor doar masa de manevra.In ziua de azi sa fii erou este foarte greu,de psrca a fost vreodata usor,dar totul poate incepe cu un mic gest,cu un refuz in fata indiferentei,cu un mic sacrificiu in fata egoismului,cu un zambet in fata intoarcerii capului,cu o rugaciune sau pur si simplu cu o intrebare:,,Frate esti bine,ai nevoie de ceva,simti nevoia sa te asculte cineva?Frate imi era dor de tine si vroiam sa stiu ce mai faci.."

Polonezul meu imi spunea ca a ajuns la concluzia,citind NT,ca din punct de vedere crestin Dumnezeu te cheama sa fii erou,nu mai putin de atat,si inclin sa-i dau dreptate,nu caldut,nu rece,ci fierbinte,adica un erou :) un om care refuza chipul acestei lumi,dar nu prin anihilarea ei ci prin transformarea ei,si pentru asta trebuie lupta,trebuie sa-ti asumi prima linie,sacrificiul,din toate punctele de vedere.Am continuat amandoi sa ne plimbam pe malul marii discutand si stiti ceva?Parca ne simteam iar tineri :) sau poate doar visam iar si totusi...nu spunea Par.Arsenie Papacioc ,,Asa sa fie un tanar: un mare erou pentru Hristos"? Doar nu credeati cumva ca erou inseamna mai putin de atat :) Eu nu am fost un erou dar am vazut eroi si credeti-ma : ei chiar exista,poate in fiecare dintre dvs.In Imparatie nu se ajunge tarandu-te pe burta sau tacand,dragi tineri viitori eroi :) si daca cumva credeti ca nu puteti fi eroi,sau daca altii va spun sa va multumiti cu mai putin...sa nu credeti asta.Din clipa in care va asumati in gand si fapta acest frumos vis..ati inceput sa deveniti,incet,incet,ceea ce v-a chemat Dumnezeu sa fiti.Fie ca EL sa va calauzeasca.