Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Când Harul lucrează în sufletul celui ce se roagă, atunci îl inundă dragostea lui Dumnezeu, încât nu mai poate suferi ceea ce simte.
Când Harul lucrează în sufletul celui ce se roagă, atunci îl inundă dragostea lui Dumnezeu, încât nu mai poate suferi ceea ce simte. Apoi dragostea aceasta se răsfrânge asupra lumii şi a omului, pe care-l iubeşte atât de mult, încât cere să ia el asupra sa toată durerea şi nefericirea omenească pentru a-i slobozi pe ceilalţi. Şi, în general, pătimeşte împreună pentru orice întristare şi mâhnire, chiar şi pentru cele ale animalelor necuvântătoare, plângând atunci când înţelege că ele suferă. Acestea sunt însuşirile dragostei, pe care rugăciunea le pricinuieşte şi le pune în lucrare. De aceea şi cei sporiţi în rugăciune nu încetează a se ruga pentru lume. De aceştia depinde chiar şi prelungirea vieţii pe acest pământ, chiar dacă asta ar părea ciudat şi îndrăzneţ. Şi să știţi că dacă aceştia vor lipsi, atunci va veni sfârşitul lumii acesteia.


(Cuviosul Iosif Isihastul, Starețul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos, București 2009, p. 207)

[cristiboss56]

De aceea se cuvine să dispreţuim păcatele, greşelile semenilor, nu pe cei ce le-au săvârşit, îmboldiţi fiind de diavolul, din slăbiciune sau din deprindere proastă.
Diavolul face în aşa fel încât în loc să ne ridicăm împotriva lui, ne îndeamnă mintea să se preocupe de păcatele aproapelui, ca să ne înrăiască şi să ne aţâţe împotriva lui, să ne facă să-l dispreţuim şi să-l duşmănim şi în felul acesta să ne îndepărtăm nu numai de aproapele nostru, ci şi de Dumnezeu.
De aceea se cuvine să dispreţuim păcatele, greşelile semenilor, nu pe cei ce le-au săvârşit, îmboldiţi fiind de diavolul, din slăbiciune sau din deprindere proastă.
Pe aproapele să-l compătimim, cu blândeţe, cu dragoste, să-i deschidem ochii ca unui uituc, ca unui bolnav, ca unui captiv nevolnic al păcatului.
Fiindcă răutatea, dispreţul faţă de aproapele căzut în greşeală nu fac decât să-i agraveze aceluia boala, uitarea, captivitatea spirituală, nu să le diminueze; în acelaşi timp, ne fac şi pe noi obsedaţi, bolnavi, prizonierii propriilor noastre patimi şi ai diavolului - cel vinovat de ele.


(Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, Editura Sophia, 2005, p. 152)

[cristiboss56]

Sfinţii gândeau astfel: „Dacă omul e obosit şi nu are putere să se roage, atunci poate că oboseala aceasta este de la diavol”. Şi se ridicau să se roage.

De ce obosim sufleteşte? Oare sufletul poate fi pustiu?
De ce nu? Dacă este lipsit de rugăciune, sufletul poate fi pustiu şi obosit.
Sfinţii gândeau astfel: „Dacă omul e obosit şi nu are putere să se roage, atunci poate că oboseala aceasta este de la diavol”. Şi se ridicau să se roage. Atunci prindeau putere.
Astfel a făcut şi Domnul. Pentru ca sufletul să nu fie pustiu şi să aibă putere, trebuie să se înveţe cu Rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte- mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)!”


(Părintele Ambrozie Iurasov, Îndrumar creștin pentru vremurile de azi - vol I, Editura Sophia, p.90)

[cristiboss56]

Să-L întrebe pe Dumnezeu ce să facă şi să-I ceară și hotărâre. Nu există altă metodă. Altminteri, vom fi hotărâţi o lună şi, după o lună, putem cădea mai rău decât înainte.

Cum poate un om să devină hotărât, să ştie ce trebuie să facă?
Să-L întrebe pe Dumnezeu ce să facă şi să-I ceară și hotărâre. Nu există altă metodă. Altminteri, vom fi hotărâţi o lună şi, după o lună, putem cădea mai rău decât înainte. Asta e o lucrare a vrăjmaşului când pornim la o treabă fără Dumnezeu. Fără El nu putem face nimic. Nimic!
Şi să pornim de acolo de unde suntem, din neputinţa noastră, şi nu din înălţimile dorinţelor noastre. Un creştin adevărat îşi face semnul Sfintei Cruci toată ziua, în tot locul şi la toată treaba. De ce? Tocmai pentru a porni cu Dumnezeu şi cu puterea Lui de la neputinţa noastră.
Noi ne mirăm că nu putem ceva. Ăsta e un semn de necredinţă. Ar trebui să ne mirăm că ne trece prin cap să facem ceva fără ajutorul lui Dumnezeu! Aşadar, omule, să-ţi faci sfânta cruce şi să zici: „Dă-mi, Doamne, hotărâre!” Şi să nu ne mai gândim mult dacă suntem sau nu hotărâţi, ci să strigăm mereu la Domnul ca să fim cu El şi în El!


(Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul bucuriei - vol. 2, Editura Doxologia, 2009, p. 139)

[cristiboss56]

Aşa, Doamne, Cela ce pentru bunăvoirea Ta ne-ai adunat întruolaltă dela marginile lumii, fă-ne a fi cu adevărat întru o frăţie, vieţuind întru o inimă, întru o voie, întru o dragoste, ca ún om, dupre cel mai nainte de veci sfatul Tău pentru Adam, cel întâiu născut.

Iubirea nemărginită ce cuprindea întreaga ființă a Părintelui Sofronie poate fi mai bine cuprinsă de înțelegerea noastră citind cuvintele pe cale le folosea într-o rugăciune pe care o iubea foarte mult, rugăciunea de unire. Iată cuprinsul acesteia:
„Doamne Iisuse Hristoase, Mielul lui Dumnezeu, Cela ce ridici păcatul lumii, Carele suindu-Te pre muntele Golgothei, răscumpărat-ai pre noi din blestemul legii, şi ai preînnoit chipul Tău cel căzut, pre Cruce preacinstite mâinile Tale întinzând, ca pre fiii lui Dumnezeu cei risipiţi întru una să aduni, şi trimiţând pre Preasfântul Duh, la unime pre toţi ai chemat; Tu dar, fiind a Tatălui strălucire, înainte de a ieşi la această mare lucrare de sfinţenie, lumii răscumpărătoare, rugatu-Te-ai Părintelui Tău ca toţi una să fim, precum Tu eşti cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt: Însuţi dăruieşte nouă har şi înţelepciune, spre a împlini această poruncă în fiece zi, şi ne întăreşte în nevoinţa acelei iubiri carea ai poruncit nouă zicând: “Să vă iubiţi unul pre altul, precum Eu am iubit pre voi”. Prin Duhul Tău Cel Sfânt dăruieşte nouă puterea de a ne smeri unul altuia, amintindu-ne că cel ce mai mult iubeşte, acela mai mult se şi smereşte; învaţă-ne unul pentru altul a ne ruga, poverile unul altuia cu răbdare a purta, şi împreunează pre noi întru cea a dragostei nedespărţitei legături, întru ó turmă de oi ascultătoare, pentru numele Tău cel Sfânt, împrejurul Părintelui şi Povăţuitorului nostru iubit, dând nouă şi a vedea în fieştecare frate şi soră – chipul slavei Tale celei negrăite; şi a nu uita că fratele nostru este viaţa noastră.
Aşa, Doamne, Cela ce pentru bunăvoirea Ta ne-ai adunat întruolaltă dela marginile lumii, fă-ne a fi cu adevărat întru ó frăţie, vieţuind întru ó inimă, întru ó voie, întru ó dragoste, ca ún om, dupre cel mai nainte de veci sfatul Tău pentru Adam, cel întâiu născut.
Întăreşte, apără şi acoperă sălaşul acesta cel sfânt, pre carele a sădit dreapta ta, şi umbrează pre el subt acoperământul Preacuratei Maicii Tale, şi al Cuviosului Părintelui nostru Siluan, ocrotitorul nostru, pre fieştecarele binecuvântând şi ocrotind, cari aci vieţuiesc, păzindu-ne adică de gânduri de stricăciune făcătoare, de cuvinte sau de porniri protivnice ale inimii carile prăpăstuiesc sfântă lucrarea slujirii noastre; spre a se zidi sălaşul acesta pre piatra Evangheliceştilor Tale porunci, întru loc de tămăduire, loc de sfinţire şi de mântuire, nouă înşine, precum şi tuturor celor ce aleargă către dânsul, cei osteniţi şi împovăraţi fraţii şi surorile noastre, şi ca să aflăm toţi odihnă întru Tine, Cel blând şi smerit Împăratul nostru, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”


(Arhimandritul Sofronie, Cuvântări Duhovnicești Vol.1, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pp. 381-382)

[cristiboss56]

Omul trebuie să treacă prin încercări şi prin stări triste, ca să se îmbrace cu frumuseţe şi strălucire.


Să ştii că numai cel ce arată credinţă şi răbdare în necazuri dobândeşte slava si bunurile cereşti promise.
Într-adevăr, este necesar ca grâul aruncat sub brazdă şi sămânţa copacului mai întâi să putrezească şi în stare jalnică să ajungă, ca după aceea să dobândească haina cea minunată şi rodul nenumărat.
Tot aşa şi omul trebuie să treacă prin încercări şi prin stări triste, ca să se îmbrace cu frumuseţe şi strălucire.


(Sf. Macarie Egipteanul, Alte fapte omilii, Cuvânt Despre răbdare şi discernământ, 28, în PSB, voi. 34, p. 314)

[cristiboss56]

Pentru a păcătui, omul întoarce spatele lui Dumnezeu, cade în lene, amorţire...
Neştiinţa nu este nici ea o problemă exclusivă a raţiunii; deşertăciunile lumii care îşi au cuibar în mintea creştinului nu o lasă deloc să primească învăţătură din Scripturi, să-L descopere în poruncile Sale, cum îndemna acelaşi Marcu Ascetul, inspirându-se din Sf. Ioan Evanghelistul (I In. 3: 24); ca atare, se impune ca primă necesitate curăţirea ochiului minţii, care să ducă la o purificare totală, ca şi menţinerea lui în curăţie.
Nepăsarea, sau nesimţirea, le îmbracă pe celelalte două ca într-o armură, încoronându-le şi ajutându-le să depărteze pe om de Dumnezeu.
Pentru a păcătui, omul întoarce spatele lui Dumnezeu, cade în lene, amorţire, stare ce poate duce, fără cuvântul viu al Scripturii în minte, la deznădăjduire şi moarte duhovnicească;


(Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul, Doxologia, 2010, p. 306)