Spovedanie

[cristiboss56]

sursa: http://www.pagesorthodoxes.net/



Este necesar să încep prin a mă întreba: de ce mi-e rușine în viața mea? Ce aș vrea să ascund de la fața Domnului și ce aș vrea să sustrag propriei mele judecăți, de ce mi-e teamă?

Mai întâi de toate, fiecare spovedanie, mai presus de orice, trebuie să fie personală, doar a mea, în niciun caz comună, pentru că ceea ce este în joc este destinul meu propriu. Iată de ce, oricât de imperfectă ar fi propria mea judecată despre mine însumi, prin aceasta trebuie să încep. Este necesar să încep prin a mă întreba: de ce mi-e rușine în viața mea? Ce aș vrea să ascund de la fața Domnului și ce aș vrea să sustrag propriei mele judecăți, de ce mi-e teamă?
Această problemă nu este întotdeauna ușor de rezolvat pentru că ne-am obișnuit atât de mult să ne sustragem propriei noastre judecăți (una dreaptă și echitabilă) încât, dacă am privi înlăuntrul ființei noastre, cu nădejdea și intenția de a descoperi adevărul despre noi înșine, acest lucru ar fi destul de dificil. Însă cu asta trebuie să începem. Iar dacă la spovedanie nu spun nimic despre altcineva, abia atunci aceasta va fi o spovedanie sinceră, a mea proprie.
Dar sunt încă și multe alte lucruri pe care este bine să le avem în vedere. Este suficient să aruncăm o privire în jurul nostru și să ne aducem aminte ce gândesc oamenii despre noi, cum reacționează în prezența noastră, ce se întâmplă când suntem cu ei și astfel vom găsi un nou câmp, o nouă bază de date pentru a ne judeca. Știm că nu aducem totdeauna bucurie și pace, adevăr și bine în viața și destinul celorlalți oameni. Este de ajuns să aruncăm o privire asupra prietenilor noștri, asupra apropiaților noștri, asupra celor pe care îi întâlnim mai mult sau mai puțin, și vom vedea foarte clar cum este viața noastră, câți oameni am rănit, câți oameni am ignorat, câți oameni am ofensat și dus în ispite, într-o manieră sau alta.
Și iată că trebuie să ne înfățișăm înaintea unei noi judecăți, căci Domnul ne avertizează că ceea ce am făcut celor mai mici dintre ei, adică unora dintre aceste persoane, i-am făcut chiar Lui Însuși.
Să ne amintim apoi cum ne judecă oamenii: adesea judecata lor este acerbă și justă iar noi preferăm să ignorăm ceea ce ei gândesc despre noi pentru că este adevărat și pentru că judecata lor ne condamnă. Dar uneori se întâmplă un alt lucru: oamenii ne urăsc sau ne iubesc pe nedrept. Ne urăsc pe nedrept pentru că acționăm conform adevărului dumnezeiesc și pentru faptul că acest adevăr nu-și află loc înlăuntrul inimilor lor. Cât despre dragostea lor, și ea este pe nedrept uneori, pentru că ne iubesc pentru ușurătatea cu care acceptăm nedreptatea în viața noastră: ei nu ne iubesc pentru virtuțile noastre, ci pentru felul nostru de a trăda adevărul dumnezeiesc.
Astfel, este necesar să ne judecăm iarăși și trebuie să conștientizăm faptul că uneori trebuie să ne pocăim pentru faptul că oamenii sunt amabili cu noi, pentru faptul că ne aduc fel de fel de laude. Hristos ne-a avertizat: vai vouă atunci când oamenii vă vor vorbi de bine!
În sfârșit, putem să ne îndreptăm privirea spre judecata evanghelică și să ne întrebăm cum ne-ar judeca Mântuitorul dacă ar vedea un pic viața noastră, căci de altfel, El o vede foarte bine!
Să ne punem toate aeste întrebări și vom observa că spovedania noastră va deveni serioasă și bine pregătită și nu vom mai fi obligați să aducem la spovedanie tot acest vid, toate aceste copilării, căci nu mai suntem copii de mulă vreme, așa cum auzim adesea la spovedanie.
Și mai ales, nu spovediți pe alții: ați venit să vă mărturisiți propriile păcate și nu pe cele ale altora. Circumstanțele în care ați păcătuit nu au sens decât dacă ele evidențiază propriul vostru păcat și propria voastră responsabilitate, în timp ce povestirea a ceea ce s-a întâmplat, de ce și cum, nu are nicio legătură cu spovedania; asta nu face decât să vă slăbească conștiința și vina și, mai ales, duhul de pocăință.


(Cuvântare a Mitropolitului Antonie Bloom publicată în revista Viața creștină, Klin, Rusia, 1999)

[fallen]

De fiecare data dupa ce o fac, la un timp variabil, zic ca n-artrebui s-o mai fac niciodata, pentru ca, dupa o vreme, destul de scurta de obicei, incep sa-mi vina ganduri din cele mai urate, adica nu dinastea lumestiu, de desfranare, etc, ci ganduri cu adevarat urate, pe care prefer sa nu le destainui aici si acum. Stiu ca e "normal" sa se intample asta, dar pana cand? Cand o sa "evoluez" indeajuns? Unii dintre dvs ati mai afirmat ca ar putea fii si vina duhovnicului, insa nu prea vad ce amestec ar putea avea d-lui in treaba asta, gandurile se formeaza in capul meu, nu are el nici o treaba, nici macar nu cred ca l-am mai vazut de atunci, deci chiar nu mi se pare ca ma influenteaza cu nimic in sens negativ.

Când ni se întâmplă așa, e posibil ca spovedania să nu fi fost deplină, făcută cu toată sinceritatea și cu atentă cercetare a cugetului și a faptelor înainte. Poate că, nemărturisind totul, am plecat nevindecați, cum ne avertizează și preotul înaintea spovedaniei.
Sau poate să fie ispita vrăjmașului care, găsind casa măturată... se întoarce și mai aduce șapte duhuri necurate cu el. E semn că lupta trebuie intensificată, nu abandonată. E nevoie de rugăciune și de o nouă spovedanie, pentru a ne ușura și de noile păcate.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de fallen

De fiecare data dupa ce o fac, la un timp variabil, zic ca n-artrebui s-o mai fac niciodata, pentru ca, dupa o vreme, destul de scurta de obicei, incep sa-mi vina ganduri din cele mai urate, adica nu dinastea lumestiu, de desfranare, etc, ci ganduri cu adevarat urate, pe care prefer sa nu le destainui aici si acum. Stiu ca e "normal" sa se intample asta, dar pana cand? Cand o sa "evoluez" indeajuns? Unii dintre dvs ati mai afirmat ca ar putea fii si vina duhovnicului, insa nu prea vad ce amestec ar putea avea d-lui in treaba asta, gandurile se formeaza in capul meu, nu are el nici o treaba, nici macar nu cred ca l-am mai vazut de atunci, deci chiar nu mi se pare ca ma influenteaza cu nimic in sens negativ.

Din câte cunosc, ca psiholog vorbesc acum, acesta este un mecanism de bază în conflictul nevrotic. Ne munceşte pe mulţi dintre noi.
Consider că sunt două căi principale de lucru:
a) intrarea într-o psihoterapie de factură analitică (destul de lungă, costisitoare şi dureroasă, însă cu rezultate bune, de obicei); conceptele cheie aici: "conflict" şi "compulsie"; în Analiza Tranzacţională ar fi vorba de: "energii nelegate", "scenariu şi contra-scenariu" etc. Sunt lucruri care capătă sens şi rost doar în relaţie terapeutică, dacă voieşti şi dacă îţi permiţi, ca resurse de tot felul (emoţional, financiar etc.);
b) lucrul mult mai serios în plan duhovnicesc. Legat de aceasta, ucenicul Cuviosului Gheron Iosif primeşte de la Stareţ, cu ocazia unui gând asemănător cu ale tale, următoarea remarcă (redau aproximativ, din memorie):
"Mă mir de tine, fiule... Să ştii că dintr-o inimă curată nu pot izvorî astfel de gânduri..."

M-aş bucura să mergi pe linia monahului Efrem, după ce a auzit ce i-a spus Gheron Iosif Isihastul (la care mă rog acum să se roage şi pentru noi, păcătoşii şi nevrednicii).
Ce a făcut monahul Efrem, poţi afla citind minunata carte "Stareţul meu, Gheron Iosif Isihastul". Se găseşte în librării; a citat din ea, adeseori, colegul nostru CristiBoss.

Curaj şi Doamne ajută!

[cezar_ioan]

http://www.razbointrucuvant.ro/categ.../gheron-iosif/
http://www.razbointrucuvant.ro/recom...-folos-postul/

[cristiboss56]

În prealabil postat de cezar_ioan

http://www.razbointrucuvant.ro/categ.../gheron-iosif/
http://www.razbointrucuvant.ro/recom...-folos-postul/

Multumim frate Ioane , multumim frumos !
Vreau sa adaug si eu ceva care pe mine nu numai ca ma mira , dar ma pune pe ganduri , ma doare efectiv sa mai aud pe la unii oameni scoliti in toate cele , ca ce rost mai are marturisirea daca nu se savarsesc pacate mari , sau chiar deloc ! ! ! Am auzit chiar o discutie odata ca ce poate fi mai grav : sa te spovedesti mereu , regulat savarsind mai mereu aceleasi pacate , sau sa te marturisesti rar , foarte rar , evitand sa gresesti si alte bla , blauri ciudate . . . !
Pentru toti care gandesc astfel , am gasit un cuvintel de folos , chiar daca nu-l citesc sau il ignora voit , eu imi fac datoria . . . :

<<Dacă vederea păcatelor proprii ar fi fost ceva uşor, atunci Sfântul Efrem Sirul nu s-ar mai fi rugat cu aceste cuvinte: „Aşa, Doamne împărate, dăruieşte mie, ca să văz păcatele mele.”
„De ce să mă spovedesc? Eu nu am nici un păcat mare. Să se mărturisească cei ce au ucis, au jefuit, au săvârşit nelegiuiri sau vreun alt fel de păcat.”
În cea dintâi împrejurare, omul nu crede că va fi iertat din pricina apăsătoarei conştiinţe a păcătoşeniei sale, iar aici lipseşte orice conştiinţă a păcătoşeniei.
„Nu am păcate mari...” Dar este, oare, cu adevărat aşa? Dacă un om stă mai multă vreme închis într-o cămăruţă, se obişnuieşte cu aerul stricat şi nici nu simte cât este de neplăcut. Însă de va intra cineva de afară, nu va putea răbda duhoarea adunată în cameră şi va ieşi îndată.
Să răspundă cei ce spun „Nu am păcate mari” dacă Îl au pe Hristos în inima lor? Acestuia îi place să locuiască în inimi curate. Sunt, însă, inimile lor curate? Greu de zis! Ei se închipuie curaţi, însă închipuirile nu pot fi luate drept adevăr.
„De vom zice că păcat nu avem, pre noi înşine înşelăm şi adevăr nu este întru noi.” 1 In. 1,8 Şi acolo unde este minciuna, nu se află Hristos!
Ce este, atunci, de făcut? Să ne spovedim. „De vom mărturisi păcatele noastre, credincios este şi drept (Domnul), ca să ierte nouă păcatele şi să ne curăţească de toată nedreptatea.” In. 1,9
Sfinţii Părinţi ne învaţă că anevoie lucru este pentru om să-şi vadă păcatele. Acest lucru se tâlcuieşte prin orbirea pe care-o pricinuieşte diavolul.
Dacă vederea păcatelor proprii ar fi fost ceva uşor, atunci Sfântul Efrem Sirul nu s-ar mai fi rugat cu aceste cuvinte: „Aşa, Doamne împărate, dăruieşte mie, ca să văz păcatele mele.” Nici Sfântul Ioan din Kronstadt nu ar fi spus: „Este, cu adevărat, un dar de la Dumnezeu să-ţi vezi păcatele în mulţimea şi josnicia lor.” Astfel, cei ce socotesc că nu au păcate mari sunt, de fapt, orbi. Ei ar trebui să se roage lui Dumnezeu ca să le dăruiască vederea păcatelor lor şi ca să-i izbăvească de această pierzătoare neştiinţă ce i-a cuprins, cum că n-ar avea păcate mari. Chiar de le-ar fi păcatele precum firele de praf, dacă nu se vor curăţi prin spovedanie neîncetată, acestea se vor aduna şi vor murdări cămara inimii, încât înaltul Oaspete Ceresc nu va mai putea intra în ea.
Păcatele mărunte sunt adesea mult mai primejdioase decât cele mai mari nelegiuiri, căci cele din urmă apasă greu cugetul şi vor fi în cele din urmă răscumpărate, mărturisite, îndreptate şi şterse, pe când păcatele mărunte nu apasă sufletul în chip anume, însă au o însuşire ucigătoare - îl fac nesimțitor față de harul lui Dumnezeu si față de mântuire.
Mai puţini oameni au pierit răpuşi de fiarele sălbatice, decât de microbii cei mici si nevăzuţi cu ochiul liber. Păcatele mărunte, fiind socotite neînsemnate, sunt adeseori, din nebăgare de seamă, trecute cu vederea. Ele sunt lesne uitate şi, pe deasupra, slăbesc cugetul moral şi nasc în om cel mai cumplit obicei - deprinderea de a păcătui. Astfel, păcătosul cel vrednic de milă ajunge la înşelarea de sine cum că nu este păcătos, că în el totul se află în rânduială, pe când, de fapt, nu este altceva decât un jalnic şi vrednic de milă rob al păcatelor.
Păcatele mărunte nasc în viaţa duhovnicească a omului un adevărat pustiu. Aşa după cum pendula de pe perete se opreşte din pricina depunerii prafului mărunt, la fel şi pulsul duhovnicesc al omului se stinge treptat sub stratul gros de păcate mărunte, lăsate să se adune. Pentru ca să pornească din nou ceasul, trebuie curăţat praful. Pentru ca omul să se însufleţească spre o viaţă duhovnicească, trebuie să-şi spovedească şi cele mai mici păcate.>>
(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, 2006, p. 107)

[cezar_ioan]

Zice poporul, din bătrâni, că: încet, încet şi vinul se face oţet...
Să luăm aminte!

[cristiboss56]

Uşurându-se neîncetat de mulţimea păcatelor sale, prin deasa mărturisire, acestea rămân tot mai puţine.

Cine se spovedeşte des, are mare uşurinţă întru a-şi cerceta cu amănunţime cugetul şi a-şi afla numărul păcatelor sale.
Deoarece, uşurându-se neîncetat de mulţimea păcatelor sale, prin deasa mărturisire, acestea rămân tot mai puţine. Pentru aceasta, poate şi el să le găsească mai bine şi să şi le amintească.
Iar cel care nu se mărturiseşte des, datorită numărului mare de păcate care se îngrămădesc asupra lui nu poate nici să le afle ca amănunţime şi nici să şi le amintească, ci, de multe ori, uită multe şi grele păcate de ale sale care, dacă rămân nemărturisite, rămân, prin urmare, şi neiertate.
Pentru aceea, diavolul are să i le amintească în ceasul morţii sale, şi atât de mult îl va stânjeni, încât îl vor trece sudorile morţii şi va plânge, sărmanul, dar fără nici un folos, fiindcă atunci nu mai poate să le mărturisească.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare pentru suflet, Editura Fotini, 2007, p. 179)

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de cezar_ioan

http://www.razbointrucuvant.ro/categ.../gheron-iosif/

Si pentru ca am intinat mintea noastra si inima noastra si trupul nostru cu cuvantul, cu fapta, cu cugetul, acum nu mai avem indrazneala. Nu avem haina de nunta. De aceea trebuie sa ne curatim; cu spovedanie, cu lacrimi, cu durere in suflet; si peste toate, cu rugaciunea, care curateste si desavarseste pe om.

Deci și Gheron Iosif confirmă că, pe lîngă Spovedanie, și rugăciunea curățește și chiar desăvîrșește pe om.

Apropo, cine nu are acasă ”Mărturii din viața monahală” să caute cele două volume și să le cumpere neapărat.

În prealabil postat de cezar_ioan

"Mă mir de tine, fiule... Să ştii că dintr-o inimă curată nu pot izvorî astfel de gânduri..."

Dintr-o inima curata nu pot izvori asemenea ganduri; dar si o inima curata este ispitita. Totul e sa lasam sa plece gandul, asa cum a venit, fara a-l alimenta cu alte ganduri de acelasi fel.
Spunea un parinte, ispitele sunt precum avioanele: vin rapid si pleaca. Totul e sa nu ne insusim acel gand.