Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Iubirea nu abandonează
Cel mai măreţ lucru acum este a păstra învăţătura Sfântului Siluan precum o ancoră a nădejdii. Iubirea Domnului e aşa cum cântăm şi în paraclis. Dragostea nu abandonează, El nu a abandonat niciodată pe nimeni. Cei pierduţi l-au părăsit pe Domnul, dar El n-a părăsit niciodată pe nimeni. Iubirea Lui Dumnezeu se schimbă şi nu poate fi alterată, iubirea Sa nu poate abandona. În cele mai grele momente, Dumnezeu ne este alături şi nădăjduim că Dumnezeu ne va da în orice situaţie învăţăturile de care avem nevoie. Poate vom descoperi că Dumnezeu ne este mai aproape la vreme de necaz decât în momentele de bucurie.
Vă rog să nădăjduiţi pentru mine, şi eu nădăjduiesc pentru voi prin puterea rugăciunii. Astfel ne vom continua călătoria. Ne vom despărţi cândva, dar nu ştiu cine va fi următorul care va pleca. Moartea este tragică, însă nu este nici o tragedie în ea. Dumnezeu este atotputernic, iar acesta este lucrul sensibil în ce-L priveşte. Domnul să vă ajute în toate suferinţele voastre şi să vă bucure, nădăjduind că vom fi cu toţii împreună la poarta Raiului pentru a trăi viaţa veşnică!
Iadul Sfântului Siluan
Putem lua aminte la călătoriile marilor părinţi Siluan şi Sofronie. Sfântul Siluan L-a întrebat pe Dumnezeu: "De ce diavolul nu mă lasă să mă rog cu mintea curată?". Şi Domnul i-a răspuns: "Cei mândri suferă de la draci". Stareţul se ruga de 15 ani, iar acesta a fost singurul răspuns al Domnului după toată această vreme. Şi i-a zis Domnului: "Sufletul meu a văzut că eşti milostiv, învaţă-mă ce să fac". Iar Domnul îi răspunde: "Ai spus că sunt milostiv şi că sufletul tău M-a cunoscut, crede-te mie şi nădăjduieşte". Viaţa e o călătorie în care trebuie să ne încredem Domnului. Şi Sfântul Siluan a ascultat Cuvântul Domnului şi a început să se roage şi să cânte, că va rămâne în întuneric pe vecie, zicând: "Mintea mi s-a curăţit de diavoli şi de gânduri păcătoase".
Gândurile păcătoase au drept sursă duhurile rele. Dumnezeu a spus să avem credinţă în El până şi în iad. Sfântul Siluan aşa a făcut, iar Sfântul Duh mărturisea inimii sale şi astfel s-a mântuit. Şi-a parcurs călătoria vieţii şi îi rămăsese un singur lucru de înfrânt - propria mândrie, iar Domnul i-a arătat cum să o învingă. Părintele Sofronie ne-a zis de multe ori să nu facem asemeni Sfântului Siluan, să nu ne imaginăm în iad, căci aceasta nu este măsura noastră, ci calea perfecţiunii. Cei care au făcut astfel s-au îmbolnăvit. Fantezii ale mândriei!
Să adăugăm celule duhovniceşti sufletelor noastre
Vă mai spun că există trei perioade în viaţa omului: timpul petrecut în pântecele mamei, timpul ce-l petrecem acum şi veşnicia. În pântecele mamei celulele cresc până ajung la maturitate şi pot ieşi în această lume. Aşadar, viaţa noastră nu este viaţă, ci un fel de perioadă de gestaţie până ce vom fi renăscuţi în cealaltă lume. Mama noastră spirituală este Biserica. Suntem în pântecele Bisericii, însă nu ştim care e adevărata lume, aşa cum nici fătul nu ştie că se află în pântecele mamei până în momentul naşterii. Creşterea noastră în pântece se face cu poruncile Domnului. Astfel adăugăm celule duhovniceşti sufletelor noastre. Şi când ne vom naşte din nou, în altă lume, vom ieşi din trupurile noastre care vor ajunge în pământ, dar sufletele vor trăi. Căci sufletele sunt trupuri duhovniceşti. Până vom redobândi trupurile pentru a trăi întreg, vom avea trupul acesta duhovnicesc. Pentru a ajunge la această stare de fiinţare avem de împlinit o condiţie. Şi aceasta este iubirea. Ea cuprinde totul, văz, auz şi tot ce este important în lumea aceasta. Aşadar, venim în această lume. Mediul nostru înconjurător din uter a fost apa şi trecem la aer, de la întunericul pântecelui matern la lumină. După cum vedeţi, are logică.

[cristiboss56]

Cârtirea este ca bruma de toamnă care, când cade, distruge toată truda grădinarilor. Puţini înţeleg cât de pierzătoare pentru suflet este cârtirea.

Avem un vrăjmaş cumplit, care caută să strice tot ce e bine si să facă rău. Acesta este diavoul. El l-a minţit pe Adam în Rai că va ajunge dumnezeu dacă va gusta din roadele cele oprite ale pomului cunoştinţei binelui şi răului. Adam a gustat, a cunoscut răul, a pierdut binele şi nu s-a făcut dumnezeu, ci a căzut mai jos decât dobitoacele, în unele privinţe.
Astfel, diavolul i-a insuflat neascultare faţă de Dumnezeu, Care îi dăduse poruncă să nu mănânce din acest pom, şi astfel l-a dus la pierzanie. Iar acum, când Dumnezeu ne trimite iarăşi suferinţele spre binele nostru, diavolul caută să strice şi acest bine, încât nici din ele să nu avem folos, ci numai vătămare sufletului nostru.
Dar cum caută să facă el aceasta? Viclene si subţiri sunt mrejele Celui Viclean. Când Dumnezeu ne trimite suferinţe spre înţelepţirea noastră, ca să ne atragă către Sine şi să ne despartă de Cel Viclean, diavolul ne învaţă să cârtim împotriva lui Dumnezeu şi prin aceasta, în mijlocul suferinţelor, ne ţine în puterea sa.
Astfel, el îşi atinge un îndoit ţel întunecat: vom rămâne şi aici în suferinţe, căci nu avem putere să le îndepărtăm, vom fi şi în veacul ce va să vină în chinurile iadului, căci am cârtit - şi, prin cârtire, am pierdut roadele suferinţelor.
Cârtirea este ca bruma de toamnă care, când cade, distruge toată truda grădinarilor. Puţini înţeleg cât de pierzătoare pentru suflet este cârtirea. Aproape toţi osocotesc un păcat mic. De fapt, se poate să aibă înfăţişarea unui păcat mic, dar are multe urmări triste.
În vremea toamnei, înainte să cadă bruma, grădinarii cei bătrâni şi iscusiţi, văzând semnele răcirii vremii, îşi cheamă tinerele ajutoare să culeagă ardeii şi roşiile. Tinerii râd: „De ce să le culegem? Vremea este încă atât de frumoasă!” Dimineaţa următoare,însă, văd că a dat prima brumă şi a prăpădit grădinile. Rup un ardei, caută să-l încerce, dar acesta este amar ca otrava, nu poate fi mâncat! Puţină nebăgare de seamă a dus la pierderea întregii lor osteneli...
La fel, şi cârtirea mănează toate virtuţile sufletului şi face amare toate roadele pline de har ale suferinţelor. Adeseori, cârtirea poate ajunge, din înrâurirea diavolului, la nemulţumire şi chiar la hulă împotriva lui Dumnezeu. Nu aţi văzut, oare, oameni nefericiţi, aflaţi în suferinţă, căzuţi la pat, care mult timp, cu îndelungă-răbdare şi-au purtat crucea, dar din insuflarea diavolului, dintr-o dată, încep să cârtească, să fie nemulţumiţi, şi chiar să-l hulească pe Dumnezeu? Sărmanii, prin aceasta nu-şi uşurează soarta, ci dimpotrivă, şi-o fac mai rea, căci suferă şi aici, şi în veacul ce va să vină se vor chinui din pricina hulelor împotriva Ziditorului, dacă nu se pocăiesc de acest păcat mare a lor.
Diavolul i-a prins în mrejele sale şi-i ţine strâns, dacă nu se vor desprinde cu putere din ghearele lui.


(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, 2006, p. 257)

[cristiboss56]

Să ştiţi că numai oamenii răi se ceartă, oamenii buni nu se ceartă.


Să ştiţi că numai oamenii răi se ceartă, oamenii buni nu se ceartă. Un bun şi-un rău nu se ceartă, că cel bun cedează şi cearta-i gata. Zice că erau într-o pustie doi călugări şi tare bine se înţelegeau unul cu altul. Şi unul dintre ei o zis: Hai să ne certăm şi noi o dată cum se ceartă oamenii din lume. Şi celălalt o zis: Hai, da’ eu nu mă ştiu certa. Şi celălat o zis: Hai, că te învăţ eu. Şi l-o învăţat. Zice: Punem între noi o cărămidă şi tu să zici: Cărămida asta-i a mea şi eu o să zic: Ba nu-i a ta că-i a mea, şi din asta se face început de ceartă. Şi aşa or făcut. Primul o zis: Cărămida asta-i a mea. Şi celălalt o zis: No dacă-i a ta, ia-o şi te du cu ea cu tot! Şi n-o mai fost nici o ceartă. Bineînţeles că asta a fost, cum am zice noi acuma, o ceartă artificială, aşa ca o ceartă de scenă, de teatru. Da’ cei care se ceartă nu fac scene de teatru, ci se ceartă aşa cum le vine.
Mi-aduc aminte că atunci când eram copil se spunea în familie că şi din pricina sărăciei, şi din pricina necazurilor vin certurile. Şi mi se intamplă şi acum să-mi spună oamenii că se ceartă pentru lipsurile în care trăiesc. Şi eu zic întotdeauna: Bine, dar dacă vă certaţi, le rezolvaţi, treceţi de lipsuri prin ceartă? Şi toţi mărturisesc că nu. Deci, cearta nu e un mijloc de înlăturare a răului, ci e o slăbiciune a celor care se angajează în felul acesta, pentru că nu câştigi nici un ban când te cerţi, nu realizezi nici un avantaj când nu eşti în limitele bunei cuviinţe. Aşa că oamenii trebuie să evite tot ce nu aduce nimic pozitiv, ci aduce multă nemulţumire şi mult negativ în viaţa de toate zilele.


(Extras din Părintele Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie)

[cristiboss56]

sursa: http://www.pagesorthodoxes.net/



Este teribil acest fapt: această rugăciune ne coboară în adâncurile întunericului sălășluit înlăuntrul nostru după care ne unește cu Duhul Sfânt și ne dă, încă de aici, de pe pământ, să trăim veșnicia.

Putem vorbi despre rugăciunea lui Iisus chiar folosind termeni din Sfânta Scriptură și termeni din scrierile Sfinților Părinți. Mai exact, ea este foc mistuitor, este lumină care ne luminează mintea și o face înțelegătoare și capabilă să vadă de departe ceea ce se petrece înlăuntru. Îi pot fi aplicate pe bună dreptate cuvintele din Epistola către Evrei: „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii. Şi nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală.” Practicarea acestei rugăciuni ne face să descoperim nenumărate puteri sălășluite în univers; ea provoacă împotriva noastră o luptă feroce din partea acestor puteri cosmice, sau mai bine zis, din partea „stăpânitorilor întunericului acestui veac, din partea duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” Totuși, victoria se obține printr-o pocăință ce merge până la ura de sine. Felul acestei lupte este descris în Apocalipsa Sfântului Ioan: „Şi ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi nu şi-au iubit sufletul lor, până la moarte.”
Însoțită de o pocăință înflăcărată, această rugăciune ridică duhul omului în sfere situate în afara granițelor înțelepciunii învățaților acestei lumi. Este teribil acest fapt: această rugăciune ne coboară în adâncurile întunericului sălășluit înlăuntrul nostru după care ne unește cu Duhul Sfânt și ne dă, încă de aici, de pe pământ, să trăim veșnicia. În toate timpurile, părinții duhovnicești au fost uluiți de măreția acestui dar oferit lumii căzute. Doamne, Iisuse Hristoase, Singurule Adevărat Mântuitor, mântuiește pre noi și lumea Ta!
(Extras din cartea Arhimandritului Sofronie, Sa vie est la mienne, Éditions du Cerf, 1981)

[cristiboss56]

Sursa: http://theomitoros.blogspot.ro/2012/...g-post_30.html



Ca să ne nevoim în răbdare trebuie să ne lăsăm pe noi înșine, sufletul nostru și trupul nostru, toate, în voia lui Dumnezeu cel Preasfânt și Atotînțelept. Să zicem „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Pentru absolut toate. Cu aceste minunate și sfinte cuvinte se risipesc toate gândurile negre și pleacă de la noi împovărarea sufletului și vine în suflet pacea, mângâierea, bucuria.

„Aveți nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu să dobândiți făgăduința” (Evr. 10, 36).
Cei care rabdă fără cârtire și cu stăpânire de sine rămân credincioși voii lui Dumnezeu. Și aceia care rămân credincioși voii Lui vor primi răsplata pe care le-a făgăduit-o Hristos, Împărăția cerurilor. Răbdarea în încercări este un mijloc sigur pentru a ne uni cu Dumnezeu. Pe cât cârtirea ne desparte de Dumnezeu, pe atât răbdarea ne călește unirea cu El. Dacă, așadar, răbdăm cu mulțumire toate încercările pentru harul Lui, ne va răsplăti pe noi cu fericirea veșnică. Prin necaz și răbdare ajungem în tărâmul adevăratei cunoștințe și ne curățim de mulțimea păcatelor noastre.
Omul trebuie să privească și să nădăjduiască la mila lui Dumnezeu. Să ne amintim minunile Lui cele din veac și ajutorul Lui dat sfinților Lui, să ne amintim că nici într-o nevoie, nici într-un necaz nu ne lasă Dumnezeu și, mai ales, niciodată nu îngăduie să fim ispitiți peste puterile noastre. Și de aceea avem nevoie să purtăm cu curaj crucea noastră și toate necazurile ce ni se întâmplă să le răbdăm cu recunoștință și mulțumire față de Dumnezeu. Căci potrivit Apostolului : „Prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăția cerurilor” (Fapte, 14, 22) Prin această cale strâmtă și îngustă vom ajunge la cea mai înaltă desăvârșire a răbdării: „Răbdând am așteptat pe Domnul și a luat aminte la mine și a auzit rugăciunea mea” (Ps. 39, 1). Domnul primește ca pe o jertfă bineprimită răbdarea curajoasă, dar Își întoarce fața de la împuținarea sufletului. Oamenii răbdării merg cu credință pe urmele Lui, iar cei fricoși și puțini la suflet se îndepărtează de El.
Zicea un bătrân ucenicilor lui: „Nu mai înaintăm astăzi în virtute, nici nu mai reușim vreodată să ajungem la măsurile părinților din vechime pentru că nu avem răbdare să terminăm lucrul pe care l-am început. Dorim să dobândim harisme, dar fără osteneală, și de aceea așa de ușor alunecăm spre rău”. Care om, rănit fiind, s-a vindecat vreodată de rana lui fără să rabde mai întâi durerea și mijloacele terapeutice ale medicului? Cine poate să urmeze lui Hristos, fără să ridice pe umeri crucea răbdării? Nimeni. Toți cei care L-au urmat și Îl urmează au fost și sunt gata să înfrunte cu răbdare încercările pe care inevitabil le vor afla, după cum arată înțeleptul Sirah: „Fiule, dacă vrei să slujești Domnului, gătește-ți sufletul de ispită” (Sir. 2, 1). Fără răbdare și pogorământ față de aproapele nostru viața ajunge de nesuferit. Când răbdăm lucruri foarte grele, răbdăm după voia lui Dumnezeu. Uneori, ne spune starețul Varsanufie, Dumnezeu îl lasă pe om să simtă ca și cum l-ar fi părăsit și l-ar fi uitat. Același lucru s-ar putea întâmpla și cu o obște întreagă. În asemenea cazuri, treaba noastră este să avem răbdare și să păzim credința în Hristos. Dacă este păzită credința, este nădejde de mântuire. Iar credința se păzește într-un singur fel: prin depărtarea de orice păcat.
Ca să ne nevoim în răbdare trebuie să ne lăsăm pe noi înșine, sufletul nostru și trupul nostru, toate, în voia lui Dumnezeu cel Preasfânt și Atotînțelept. Să zicem „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Pentru absolut toate. Cu aceste minunate și sfinte cuvinte se risipesc toate gândurile negre și pleacă de la noi împovărarea sufletului și vine în suflet pacea, mângâierea, bucuria. Nu trebuie să deznădăjduim niciodată. Să nu uităm că și în necazurile noastre cele mai mari se ascunde mila lui Dumnezeu. Într-un mod necuprins – și pentru noi de neînțeles! – Domnul ne zidește. Chiar și în pierderea celor mai dragi persoane.
De multe ori se îndoiește cineva în sinea lui, zicând: „Dacă în nenorocirile care au venit asupra cuiva, acela păcătuiește din pricina necazului său, cum mai poate să creadă că toate câte i s-au întâmplat sunt spre folosul lui? Ne răspunde Sfântul Dorotei : „Nu am păcătui în nenorocirile noastre, dacă nu ne-ar lipsi răbdarea și dacă nu am refuza să răbdăm un mic necaz sau să pătimim ceva neașteptat. Pentru că Dumnezeu nu îngăduie niciodată să ni se întâmple ceva care depășește puterile noastre cum a zis Apostolul Pavel: ŤVrednic de crezare este Dumnezeu și nu va îngădui o ispită mai mare decât puterile voastreť (1 Cor. 10, 13). Dar noi nu avem răbdare, nu vrem să ne ostenim și nu primim nimic cu smerenie. De aceea suntem zdrobiți și cu cât ne străduim să fugim de ispite, cu atât mai mult suntem împovărați de ele și ne pierdem răbdarea și de aceea nici nu putem să ne izbăvim de ele”.
Fericitul Gherman Stavrovouniotis când a citit viața Sfântului Ioan Colibașul a zis: „De-ar fi să rabd chinurile pe care le-a răbdat Sfântul, le voi răbda. Și de-ar fi să rămân pe drumuri fără acoperiș și dacă mă voi îmbolnăvi și orice altceva ar fi să pătimesc, pe toate le voi răbda. Le voi răbda pe toate fără cârtire pentru dragostea lui Hristos și pentru mântuirea sufletului meu. Această făgăduință pe care mi-am făcut-o de la început mie însumi o am întotdeauna în minte și așa mă întăresc în încercări”.
Se povestește în Pateric că era un monah care cârtea fiindcă locuia într-un loc departe și trebuia să scoată apă pentru trebuințele lui de foarte departe. Într-o zi, în timp ce mergea aducând apă, s-a întâlnit cu cineva pe drum. „Cine ești?” l-a întrebat. „Sunt îngerul Domnului”, îi răspunde și m-a trimis Dumnezeu ca să măsor pașii tăi ca să primești răsplata ta pe măsura răbdării tale. Și îndată îngerul s-a făcut nevăzut. S-a gândit monahul și a zis: „Dacă pentru a străbate eu această distanță, Dumnezeu a trimis pe îngerul Lui ca să-mi măsoare pașii și pentru asta îmi păstrează plată, atunci îmi este de folos nu numai să nu mai cârtesc, ci cu bucurie să rabd și alte osteneli încă și mai mari”. De aceea a părăsit chilia lui și a zidit alta mai departe încă de izvorul de apă.
Omul răbdării iese întotdeauna câștigat, pentru că răbdând unele lucruri vremelnice, câștigă de multe ori și bunătățile pământești, și pe cele veșnice. Firește, pentru a dobândi virtutea răbdării trebuie să avem neîncetat nădejdea vieții viitoare pentru a putea răbda încercările care ne vor fi cununi pentru Împărăția cerurilor.
În această luptă să fim siguri că Îl avem împreună-călător cu noi pe Hristos, Care a umblat El mai întâi pe această cale și Care ne călăuzește pe noi la un liman sigur pe căile mântuirii.

[cristiboss56]

http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...j-b1-p2065.htm
Moartea fiintelor dragi, apropiate noua, ne vorbeste de iubire si ne cere socoteala asupra felului de a iubi; cum iubim, pentru cata vreme, pentru totdeauna, profund sau superficial, gandindu-ne doar la noi sau uitand de noi pentru a iubi, pentru a ne gandi din toata fiinta numai la celalalt?...Va suna ceasul regasirilor...Cum vor fi aceste regasiri?Pentru cei care de-a lungul intregii vieti au ramas credinciosi unei prietenii, unei iubiri care deunazi le-a incalzit inimile, ele vor fi un izvor de bucurie.Dar ce va fi daca la vremea regasirii vom constata cu groaza ca pe aceasta fiinta, asa-zis iubita in timpul vietii sale, am lasat-o sa cada in uitare la scurt timp dupa moartea sa?Negandind decat la noi si despre noi, nu am fost in stare sa pastram fiinta iubita in memoria inimii, in singura memorie capabila sa reziste timpurilor, imbatranirii, sa ramana nestirbita in calea vanturilor si a mareelor.

Noi Il rugam pe Dumnezeu pentru vesnica pomenire a raposatilor nostri, ca sa nu-i dea uitarii.Iubirea lui Dumnezeu merge pana la jertfa de Sine.El iubeste pana la a muri pe Cruce, pana la lepadarea deplina de Sine.Iar noi Ii apartinem lui Hristos, si Dumnezeu ne cere sa iubim cu iubirea Lui, sa ne aducem aminte cu memoria Lui, sa fim pe pamant marturie vie a faptului ca putem sa nu ne temem ca vom fi uitati - pentru ca nu vom fi dati uitarii, sa fim marturie a faptului ca omul poate sa se piarda in intregime pe sine din iubire pentru aproapele sau, fara a inceta totusi sa fie viu - pentru ca Dumnzeu, ca si toti ceilalti, il va pastra in amintirea Lui.

Taina uimitoare a iubirii sta in aceea ca suntem chemati sa iubim tot atat de mult pe cat ne-a iubit Dumnezeu, adica sa ne punem viata pentru ceilalti pana la totala daruire.Aceasta ni s-ar putea parea infricosator.Si ne spunem:daca ma uit pe mine si daca nimeni nu se mai gandeste la mine, atunci nu este oare posibil sa dispar cu totul din lumea celor vii?Daca nimeni nu-si mai aminteste de mine , daca am sa cad in uitarea generala, ce se va intampla?Dumnezeu nu va uita, Maica Domnului nu va uita, Sfintii nu vor uita, ingerul nostru si ostile ceresti nu vor uita; chiar si cei pacatosi, lipsiti de statornicie si slabi, nu vor uita, ei care de-a lungul vietii nu au stiut sa iubeasca pana la capat, dar au stiut sa iubeasca avand inima sfasiata de durere (de durerea pierderii), fara a putea uita vreodata.

Nadejdea noastra in viata vesnica sta in aceea de a fi iubiti; e inutil deci sa fortam nota, impunandu-ne celor din jur si facand apel la cele traite impreuna, repetand acel nu uitati! nu uitati! amintindu-le nu numai faptele bune, dar si acele fapte susceptibile de a-i irita, doar ca sa nu fim uitati si sa scapam de sentimentul acesta infricosator de a nu exista, de a nu vedea viata scurgandu-se pe langa mine, de a nu fi decat o umbra, propria mea fantoma, pe care nimeni nu o vede, nu o aude, nu o cunoaste...Putem sa alungam aceasta teama.Nu vom fi lipsiti niciodata de aceasta iubire, de la care nici inaltimea, nici adancul, nici lungimea, nici largimea nu ne vor putea smulge, dupa cum spune Apostolul Pavel (Rom.8, 39). Nimeni nu este exclus de la iubirea dumnezeiasca.( din Viata, boala, moartea, Ed.Sf.Siluan,p.160-162)
Link permanent catre articolul complet
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...j-b1-p2065.htm

[cristiboss56]

Tristeţea se lecuieşte prin dispreţuirea slavei şi demnităţilor lumeşti, sau şi mai bine printr-o deplină nepăsare faţă de ele, fie că le ai, fie că eşti lipsit.
O primă cauză a tristeţii poate fi lipsirea de o plăcere, fie existentă, fie nădăjduită, aşadar, concret vorbind, pierderea unui bun material sau neîmplinirea unei dorinţe trupeşti sau dezamăgirea adusă de ea. În acest caz, leacul tristeţii este în esenţă lepădarea dorinţelor şi plăcerilor „trupeşti”, înstrăinarea de „bunurile” materiale şi deplina lor dispreţuire. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „cel ce fuge de toate poftele lumeşti se aşază pe sine mai presus de toată întristarea lumească” şi dă ca leac al întristării dispreţuirea celor materiale. Sfântul Ioan Scărarul arată şi el că „acela care a urât lumea a scăpat de întristare; iar cel ce e împătimit de ceva din cele văzute încă n-a scăpat de ea. Căci cum nu se va întrista de lipsa a ceea ce iubeşte ?” Iar Evagrie spune: „Cel ce se fereşte de toate plăcerile lumeşti e o cetate de nepătruns pentru demonul tristeţii. Căci tristeţea e lipsa unei plăceri, ce stă de faţă ori nădăjduite. Şi nu poate fi biruit un astfel de vrăjmaş de avem vreo înclinare pătimaşă pentru vreun lucru pământesc. Căci el întinde năvodul şi naşte tristețea tocmai în locul de care vede că suntem atraşi cel mai mult”.
Întrucât toate patimile au la baza lor iubirea plăcerii, e de la sine înţeles că la tămăduirea tristeţii este în strânsă legătură cu tămăduirea de celelalte patimi. Evagrie tâlcuieşte lucrul acesta astfel: „tristeţea apare când nu dobândim ceea ce dorim în chip trupesc; or, de orice patimă e legată o dorinţă; de aceea, cel care a biruit patimile nu va fi stăpânit de tristeţe [...]. Cel care stăpâneşte asupra patimilor a biruit tristeţea, iar cel învins de plăceri nu va scăpa de lanţurile ei. Cel ce iubește lumea se va întrista adesea [...]. Dar cel care dispreţuieşte plăcerile lumeşti nu va fi tulb de cugetele tristeţii”.
Omul supus trupului pofteşte nu doar bunuri materiale, ci şi cinstea şi slava lumească, şi atunci când am vorbit despre patima tristeţii am arătat ce strânsă-i legătura dintre ea şi slava deşartă. De aceea, una dintre pricinile cele mai dese ale tristeţiie dezamăgirea omului că n-are parte de cinstiri şi onoruri ori că ele sunt prea modeste, prea mici.
În cazul acesta, tristeţea se lecuieşte prin dispreţuirea slavei şi demnităţilor lumeşti, sau şi mai bine printr-o deplină nepăsare faţă de ele, fie că le ai, fie că eşti lipsit. „Pentru întristare [...] dispreţuieşte şi slava, şi necinstea”, îndeamnă Sfântul Maxim.


(Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor mintale, Editura Sophia, p. 146-148)

[cristiboss56]

Nu uitați că viața pământească ne este dată doar ca să ne pregătim pentru viața veșnică, căci după cum veți trăi viața pământească, astfel va fi și viața veșnică pentru voi. Fiți credincioși lui Hristos, fiți credincioși Lui așa cum El Însuși a poruncit în Apocalipsa Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan Teologul. El vorbea despre cei șapte îngeri ai bisericilor din Asia Mică. Îi numea pe episcopii acestor biserici îngeri. Și iată, unuia dintre acești îngeri El i-a spus: Fii credincios până la moarte, și-ți voi da ție cununa vieții.

(Sfântul Luca al Crimeei )

[cristiboss56]

Trebuie să lăsăm libertatea harului şi intervenţiei lui Dumnezeu, în ceea ce priveşte căsătoria.

Oricât de sigur ar fi cineva, oricât de bine ar înţelege, oricât de ascuţită ar avea mintea, trebuie să se lase în mâinile lui Dumnezeu şi să se roage Lui, pentru a se căsători. Lucrul acesta nu se mai întamplă astăzi.

Eu v-aş îndemna, tinerilor şi tinerelor - preot fiind, să mi se ierte ceea ce voi grăi din multă iubire - ca tema căsătoriei să fie rugăciunea voastră ascunsă. Să faceţi o rugăciune tainică, de care să ştiţi doar voi. Să vă rugaţi ca Dumnezeu să vă ajute să reuşiţi în căsătorie. Dumnezeu să vă ajute şi să rânduiască astfel lucrurile, încât să vă trimită persoana care vi se potriveşte, care vă este pe măsură. Dumnezeu să rânduiască în aşa fel lucrurile, încât să deveniţi una, iar căsătoria voastră să fie reuşită.

(Arhimandrit Simeon Kraiopoulos )

[gpalama]

În prealabil postat de cristiboss56

Trebuie să lăsăm libertatea harului şi intervenţiei lui Dumnezeu, în ceea ce priveşte căsătoria.

Să vă rugaţi ca Dumnezeu să vă ajute să reuşiţi în căsătorie. Dumnezeu să vă ajute şi să rânduiască astfel lucrurile, încât să vă trimită persoana care vi se potriveşte, care vă este pe măsură. Dumnezeu să rânduiască în aşa fel lucrurile, încât să deveniţi una, iar căsătoria voastră să fie reuşită.

(Arhimandrit Simeon Kraiopoulos )

Eu as zice si mai mult. Dumnezeu si rugaciunea sa fie temelia vietii noastre.
Si orice lucru mare din viata noastra sa-l facem cu stradanie proprie dar si cu ragaciune multa.
Pentru ca degeaba te rogi daca nu muncesti (examen, altceva), si degeaba muncesti daca nu te rogi.
Fara rugaciune mergi pe directia pe care o arunca vantul si intamplarea, cu rugaciune mergi pe directia pe care o aseaza Dumnezeu corect in viata.


Iar Sfantul Paisie Aghioritul spune atat de frumos ca sa lasam pe Dumnezeu sa rezolve problemele noastre grele, pentru ca sa le rezolve corect si frumos, altfel ne chinuim si nu facem nimic sau stricam lucrurile.