Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Limba ta să rostească cuvinte pline de bună mireasmă; cuvinte de mângâiere, curaj și nădejde.

Fii atent la limba ta, dar mai întâi, la minte; să nu permiți gândurilor rele să înceapă a vorbi cu tine.

Să nu-i permiți limbii să scoată cuvinte care l-ar răni pe fratele tău.

Limba ta să rostească cuvinte pline de bună mireasmă; cuvinte de mângâiere, curaj și nădejde.

Limba omului este cea care-i dezvăluie inima, omul cel lăuntric.

(Comori duhovnicești din Sfântul Munte Athos, Culese din scrisorile și omiliile Avvei Efrem, Editura Egumenița, p.195)

[cristiboss56]

Când Domnul Hristos S-a pogorât întru cele mai de jos ale pământului, respectiv El S-a pogorât la iad acolo unde este iadul. Noi nu considerăm o spaţialitate oarecare a iadului. Şi până la urmă adevărul este că iadul e acolo unde e omul căzut. Şi în viaţa aceasta pământească poate avea cineva stări de iad, şi dacă este cu stări de iad e în iad chiar trăind în lumea aceasta, în viaţa aceasta pământească, în Sf. Scriptură nu este nici un loc în care să se spună că iadul a fost creat de Dumnezeu, sau de cine a fost creat. Şi totuşi iadul există. Cine a creat iadul? L-au creat aceia care au fost vrednici de iad. Mai întâi îngerii cei căzuţi şi după aceea oamenii cei căzuţi. Fiul lui Dumnezeu S-a dus acolo unde era omul, cât era de căzut, până acolo S-a coborât Domnul Hristos ca să-l ridice pe om. Şi noi credem, şi spunem, şi mărturisim că atunci când a murit Domnul Hristos pe cruce, a fost luat de pe cruce şi înmormântat în mormânt, a fost pus în mormânt cu trupul, a fost în iad cu sufletul, cu sufletul îndumnezeit, şi cu dumnezeirea pretutindenea, şi în rai cu tâlharul şi împreună cu Tatăl şi cu Duhul Cel ce este necuprins. Aşa gândeşte Biserica iadul, aşa gândeşte Biserica mântuirea, aşa gândeşte Biserica raiul, aşa gândeşte Biserica pe Mântuitorul în care credem, aşa ne raportăm noi cei credincioşi la Mântuitorul.
(Arhim. Teofil Părăian, Prescuri pentru cuminecături, Editura Arhiepiscopiei Timișoarei, p. 307)

[cristiboss56]

“Noi ca oamenii nu putem să nu păcătuim unul împotriva celuilalt, dar datoria noastră este să ne iertăm unii pe alţii şi să ne reluăm, să continuăm, călătoria pocăinţei şi a mântuirii”
Dragostea iartă celui păcătos. Şi acuma vă spun că iertarea nu este un procedeu. Iertarea este o parte integrantă a iubirii. Dacă de câteva ori m-am dus la duhovnicul meu când am făcut vreo boroboaţă şi am cerut iertare, mi-a spus: “Părinte Rafail, eşti iertat înainte să ceri, dar dacă eşti aşa, noi cum putem să trăim cu tine?”
Iertarea este data înainte să o cerem. “Dumnezeu este dragoste”, zice Apostolul. Putem să zicem: “Dumnezeu este iertare.” Iertarea este deja dată, noi trebuie să ne-o însuşim, trebuie să ne ridicăm la vrednicia acestei iertări, şi atuncea vom vedea cum iertarea face parte integrantă din Iubire. Aşa trebuie să devenim şi noi. În sensul acesta iertarea se poate înţelege ca vocaţie a omului, adică să învăţăm să devenim precum este Dumnezeul nostru, să învăţăm să împărtăşim aproapelui nostru ceea ce şi noi dorim să primim de la Dumnezeu, ba şi de la aproapele. Sau, cum ne spunea stareţul într-o cuvântare în Duminica de dinainte de Post, Duminica Iertării: “Noi ca oamenii nu putem să nu păcătuim unul împotriva celuilalt, dar datoria noastră este să ne iertăm unii pe alţii şi să ne reluăm, să continuăm, călătoria pocăinţei şi a mântuirii”.
(Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, p. 120-121)

[cristiboss56]

Dumnezeu nu ne-a făcut ca pe nişte buşteni, ci a pus în noi o minte care este mai mult sau mai puţin luminată...
Nu este de ajuns să crezi în Mântuitorul ca să te şi mântuieşti, cum spun protestanţii.
Noi ştim că dacă unim fapta cu credinţa noastră, suntem mântuiţi. Şi mai ştim ceva: că Dumnezeu nu ne-a făcut ca pe nişte buşteni, ci a pus în noi o minte care este mai mult sau mai puţin luminată... însă orice om cu minte şi chiar şi cei care au probleme mintale ştiu că nu este voie să ucizi, şi nu ucid, decât dacă sunt demonizaţi, ştiu că nu este voie să furi, şi nu fură, decât dacă sunt bolnavi, cleptomani, ştiu că este păcat să deposedezi pe cineva de plata muncii sale, şi nu fac aceasta.
Însă este adevărat că harul lui Dumnezeu este cu noi atâta timp cât rămânem în poruncile Lui.
Dumnezeu ne-a dat libertate deplină. Niciodată Dumnezeu nu ne sileşte.
În rugăciunile pe care le facem, spunem: „Căci Tu nu ai venit să ne înspăimânţi pe noi cu tot felul de arătări, ci dimpotrivă, ca să ne chemi pe noi prin Duhul Tău cel ceresc”.
Dumnezeu ne-a respectat voinţa, libertatea şi în nici un fel nu ne sileşte, ci numai prin dragoste şi prin înţelegerea dumnezeirii Lui vrea să ne întoarcem către Dânsul.
(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, 2009, p. 60)

[cristiboss56]

Astăzi nimeni nu mai strigă că se întâmplă aşa sau că se întâmplă aşa, sau că Iisus este batjocorit, sau că toată credinţa noastră este transformată într-un fel de joc murdar.



Astăzi ne-am obişnuit cu toate ereziile. Aşa ne-am obişnuit cu ele, încât nu se mai tulbură nimeni de nici o erezie nouă care apare. Nu se mai tulbură nici de homosexuali, nu se mai tulbură nici de „Codul lui da Vinci”. Ne-am obişnuit cu răul. Aceasta este partea cea mai grea pentru societatea noastră. Ne-am obişnuit cu răul în aşa măsură, încât nu-l mai sesizăm. Aceasta a ajuns situaţia noastră morală, în momentul de faţă, în lume. Orice erezie care apare, în primul rând îşi câştigă prezenţa în cetate prin legea murdară a societăţii. Toate societăţile contemporane au legi murdare. Toate sunt antihristice, toate sunt pentru distrugerea morală, pentru izolarea individului, pentru dezbinarea lui, pentru a face din el un sclav, o rotiţă a Guvernului. Indiferent unde este, în cea mai mare democraţie! Toate acestea, încet-încet ne-au obişnuit cu răul. Astăzi nimeni nu mai strigă că se întâmplă aşa sau că se întâmplă aşa, sau că Iisus este batjocorit, sau că toată credinţa noastră este transformată într-un fel de joc murdar. Creştinii sunt socotiţi înapoiaţi mintal fiindcă cred în Iisus Hristos. Nu avem altă credinţă, spun cei de azi, decât credinţa care este palpabilă: avem dreptul la bucuria vieţii acesteia, fără frâu!
(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, p. 96)

[cristiboss56]

"Altădată, când vei vedea lucrurile creştinilor, să te închini lor de departe şi să o iei la sănătoasa."


Când s-a sfârşit săptămâna i-a citit, i s-a întors capul la locul său, şi Părintele i-a făcut observaţie: "Altădată, când vei vedea lucrurile creştinilor, să te închini lor de departe şi să o iei la sănătoasa."
Un turc din satul Telelides a spurcat aghiazma de la Sfântul Ioan Gură-de-Aur, iar Sfântul (Arsenie Capadocianul), ca să-l înveţe puţin minte, l-a pedepsit şi i s-a întors capul înspre spate. L-au adus şi pe el la Hagi efendi, ca să-i citească şi să se facă bine. Părintele însă l-a ţinut o săptămână, fără să-i citească. Cântăreţul său, văzând că ţine pe turc o săptămână, s-a mirat şi a spus Părintelui Arsenie:
- Să am binccuvântarca ta, dar de ce-l ţii pe turcul acesta o săptămână, în vreme ce altora, bolnavi mai grav decât el, numai ce le citeai şi se făceau bine îndată.
- Îl ţin să facă canon, deoarece acesta are cap greu şi netrebnic. Dacă-l voi face bine, va merge iarăşi să-şi bage capul său cel chel în aghiazmă.
Când s-a sfârşit săptămâna i-a citit, i s-a întors capul la locul său, şi Părintele i-a făcut observaţie: "Altădată, când vei vedea lucrurile creştinilor, să te închini lor de departe şi să o iei la sănătoasa."
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Sfântul Arsenie Capadocianul, Chilia "Bunei-vestiri" Schitul Lacu, Sf. Munte Athos, p. 80-81)

[cristiboss56]

Pocăinţă, pocăinţă, pocăinţă. Unde eşti, pocăinţă?

Să nu amânăm pocăinţa noastră, ca să nu păţim ca tânărul acela care, pentru că nu ducea o viaţă creştină, duhovnicul său l-a rugat să se pocăiască, dar el zicea: „Acum sunt tânăr şi trebuie să mă distrez, să mă bucur de plăcerile trupeşti. Când voi îmbătrâni o să mă pocăiesc". Duhovnicul i-a spus: „Ştii tu că vei îmbătrâni? Ai făcut vreo învoială cu Dumnezeu? Moartea, fiule, nu-i ia doar pe cei bătrâni, ci şi pe cei tineri. Aşadar, pocăieşte-te acum, cât mai e timp". Însă tânărul nu l-a ascultat şi şi-a continuat viaţa păcătoasă. „Ştiu eu - zicea -nu sunt aşa prost. Când voi îmbătrâni o să mă spovedesc, o să fac milostenii şi astfel îmi voi şterge păcatele, însă nu acum".
Când tânărul nostru s-a îmbolnăvit, bunul duhovnic a alergat iarăşi la patul lui şi l-a rugat cu dragoste să se spovedească; căci spovedania şi împărtăşania cu Preacuratele Taine de multe ori îi vindecă şi-i întăreşte pe cei bolnavi. „Aşadar, acum că am venit - i-a spus - nu mă lăsa să plec aşa; fă-mi plăcerea..." Însă tânărul l-a rugat să nu-l deranjeze. Duhovnicul a plecat, dar nici Dumnezeu nu obligă pe nimeni şi-l lasă pe om liber. „Cine vrea, să-mi urmeze...", zice Domnul.
Boala lui s-a înrăutăţit şi duhovnicul s-a dus din nou lângă el, şi i-a zis cu discernământ că dacă vrea, starea lui nu este o piedică pentru a se spovedi, dar n-a vrut. În cele din urmă, a murit fără spovedanie, în ceasul morţii sale, a spus de trei ori: „Pocăinţă, pocăinţă, pocăinţă. Unde eşti, pocăinţă?", şi a închis ochii fără să se pocăiască.
Aşa păţesc mulţi oameni, care socotesc că se vor pocăi la bătrâneţe. Aşadar astăzi, în ceasul acesta, în clipa aceasta, să ne pocăim, căci ceasul când vom pleca din lumea aceasta zadarnică este neştiut. Să ne pocăim aşadar toţi cu sinceritate, ca să ne învrednicim a ne mântui cu harul şi milostenia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu mijlocirile Maicii Sale, ale Sfântului Nectarie făcătorul de minuni şi ale tuturor Sfinţilor. Amin.


(Arhim. Filothei Zervakos, Ne vorbește părintele Filothei Zervakos, Editura Egumenița, p. 219-220)