Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

sursa: http://vie-orthodoxe.blogspot.ro

Atunci când ispita ne dă năvală, atunci vine și harul lui Dumnezeu.

În momentul în care suntem ispitiți, trebuie să dăm dovadă de răbdare și să ne rugăm. Ispita este un meșter iscusit. Ea este în stare să facă în așa fel încât lucrurile mărunte să pară grandioase. Ispita aduce neliniște, întristare și creează conflicte exterioare. Cunoaște multe trucuri și, mai ales, aduce omului îndoială. Pentru aceasta ea ne face să naufragiem de multe ori. Atunci când ispita ne dă năvală, atunci vine și harul lui Dumnezeu.
Când o persoană este ispitită, atunci ea își recunoaște slăbiciunea, se smerește și astfel atrage harul lui Dumnezeu. Nu lăsa furtuna ispitelor să te afecteze. Ea nu poate să îți facă rău. Bătăliile duhovnicești trebuie să poarte pecetea onestității și smereniei. Doar cel care poartă această pecete nu este afectat de greutățile acestei vieți, nici de josniciile diavolului și nici de dușmănia pe care i-o poartă cei care îi fac voia lui.
Bătrânul Amfilohie

[cristiboss56]

Să ne exprimăm fără a căuta expresii elegante sau chiar o succesiune logică. Adesea acest mod de a ne adresa lui Dumnezeu este începutul rugăciunii - conversaţie.
Rugăciunea autentică, cea care ne uneşte cu Cel de Sus, nu este altceva decât lumina şi puterea care se pogoară asupra noastră din ceruri. Prin esenţa ei ea transcende planul nostru uman. În lumea aceasta nu există pentru ea izvor de energie. Dacă eu mă hrănesc bine pentru ca trupul meu să fie puternic, atunci carnea mea se răzvrăteşte, si cerinţele ei se măresc, ea nu vrea să se roage. Dacă eu îmi smeresc trupul cu post peste măsură, atunci, după un oarecare timp, printr-o dureroasă abţinere, se creează un teren prielnic pentru rugăciune, dar trupul slăbeşte şi refuză să urmeze duhului. Dacă eu mă aflu într-o societate de oameni de bună condiţie, încerc câteodată sentimente de mulţumire sufletească, altădată împărtăşesc o nouă experienţă psihică sau intelectuală, dar foarte rar se întâmplă să primesc un impuls pentru rugăciune adâncă. Dacă sunt dăruit mintal pentru o muncă intelectuală serioasă sau pentru creaţia artistică, atunci succesele mele pot fi prilej de slavă deşartă şi este cu neputinţă să aflu adâncul inimii, locul rugăciunii duhovniceşti. Dacă eu sunt bine situat materialiceşte şi preocupat de folosirea puterii prin bogăţie, sau să traduc în realitate ceva din ideile mele să-mi satisfac gusturile duhovniceşti sau estetice, în felul acesta sufletul meu nu se trage către Dumnezeu, aşa cum L-am cunoscut noi prin Hristos. Dacă plec în pustie, lepădându-mă de toate averile mele, chiar şi atunci rezistenţa tuturor energiilor cosmice îmi va paraliza rugăciunea, şi aşa mai departe.
Adevărata rugăciune este legătura cu Duhul Dumnezeiesc. Care Se roagă întru noi; El înalţă duhul nostru la starea de contemplare a veşniciei. Asemenea harului care se pogoară de Sus, rugăciunea depăşeşte firea noastră pământească. Rugăciunii i se împotriveşte trupul stricăcios, neputincios să se înalţe în sfera duhului; i se împotriveşte intelectul, care este neputincios să încapă neîncăputul, este zguduit de incertitudini şi respinge tot ceea ce depăşeşte priceperea lui. Rugăciunii îi stă împotrivă mediul social în care vieţuim şi care o rânduieşte viaţa prin alte mijloace, diametral opuse rugăciunii. Rugăciunea nu o pot suferi duhurile vrăjmaşe. Dar numai singură rugăciunea poate sa regenereze făptura din starea ei de cădere, să biruiască inerţia şi stagnarea, printr-o mare încordare a duhului nostru întru urmarea poruncilor lui Hristos. Rugăciunea este un lucru deosebit de greu. Stările duhului nostru sunt într-o necontenită schimbare; câteodată rugăciunea curge în noi ca un râu prea puternic, altădată însă inima pare a fi uscată. A te ruga - adesea - înseamnă a-I grăi lui Dumnezeu despre starea noastră dezastruoasă: neputinţă, mâhnire, îndoiala, frică, neputinţă, tristeţe, deznădejde - într-un cuvânt, despre tot ceea ce ţine de condiţiile existenţei noastre. Să ne exprimăm fără a căuta expresii elegante sau chiar o succesiune logică. Adesea acest mod de a ne adresa lui Dumnezeu este începutul rugăciunii - conversaţie.
(Arhim. Sofronie Saharov, Despre rugăciune, Mănăstirea Piatra-Scrisă, p. 7-8)

[cristiboss56]

Hrana care întreţine viaţa duhovnicească sunt faptele săvârsite în numele lui Dumnezeu, cu adâncă smerenie, nu pentru a fi văzuţi. Hrana sufletului este chiar smerenia. Ea înlocuieşte şi faptele, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, cea ridicată pe cuvântul lui Dumnezeu.
Spre zidirea noastră, Mântuitorul ne-a istorisit pilda plină de înaltă învățătură a Vameşului și a Fariseului, care ne învaţă smerenia. Vameşul nu avea fapte bune, dar se căia sincer înaintea lui Dumnezeu pentru multele sale păcate şi a plinit lipsa de fapte bune cu smerenia. Astfel, el s-a mântuit (Lc. 18, 10-14). Şi Fariseul ar fi putut să se mântuiască prin faptele sale bune, dacă le-ar fi înveşmântat în smerenie. Dar el s-a trufit şi tocmai din această pricină faptele sale bune nu i-au slujit spre mântuire.
Din cele spuse desprindem două învăţăminte:
1. Faptele bune săvârsite cu mândrie nu sânt aducătoare de mântuire.
2. Pocăinţa smerită pentru prilejurile pierdute de a săvârşi fapte bune duce la mântuire.
Dar există şi o a treia situaţie: săvârşirea de fapte rele. Care este soarta celui ce săvârșește răul în locul binelui și nici nu se gândeşte să se pocăiască pentru aceasta?
Cel ce săvârşeşte fapte rele în locul faptelor bune este asemenea unui om care bagă otravă în organismul său duhovnicesc. Nimic altceva nu slăbește mai mult viața duhovnicească decât urmarea căii răului şi împlinirea poftelor firii cu care am fost dăruiţi. Calea aceasta duce spre greaua îmbolnăvire duhovnicească. Ea slăbeşte voinţa, împătimeşte mintea şi perverteşte inima. Omul acesta, continuând să trăiască trupeşte, moare pentru viaţa duhovnicească şi pe bună dreptate poate fi numit un „mort viu”. Fireşte, Dumnezeu poate să învieze şi pe el, prin taina pocăinţei. Dumnezeu dă chip de pocăinţă fiecărui om şi mai cu seamă fiecărui creştin ortodox, care a primit harul înnoitor (dătător de viaţă nouă) al Sfintelor Taine ale Botezului şi Mirungerii.
Odată primit, harul nu se mai ia de la om până la sfârşitul vieţii lui, astfel încât orice păcătos poate, dacă vrea, să se folosească de harul ceresc primit în dar spre a se pocăi şi a fi viu. (Iez. 18,23; 33,11) Dacă omul alege, însă, să meargă pe calea coborâtoare a păcatului, Domnul îi dă libertatea să facă ce voieste. Şi, cu toate acestea, în dragostea Sa părintească îi trimite, la felurite prilejuri din viaţă, îndeosebi prin boli, necazuri şi nenorociri, pricină de amintire şi îl cheamă la pocăinţă. Chiar şi celui mai îndârjit păcătos, potrivnic Lui, Ziditorul nu îi ia harul Său.
Doar la Înfricoşata Judecată îi va lipsi cu totul de harul Său pe păcătoşii ce nu s-au pocăit, poruncind slujitorilor Săi, îngerii, să îi taie înaintea Lui. (Lc. 19, 27) Într-un înţeles duhovnicesc, această tăiere, după tâlcuirea Sfântului Vasilie cel Mare, este despărţirea pentru totdeauna şi luarea harului de la cei ce nu l-au folosit spre mântuirea lor. De aceea, pentru ca omul să nu ajungă la o astfel de moarte duhovnicească, trebuie a se păzi să nu săvârşească ceva oprit de conştiinţă şi să nu lase ceva pe care îl încredinţează ca datorie legea lui Dumnezeu.
(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a crestinului ortodox, Editura Predania, 2006, p. 37)

[cristiboss56]

„Încercările ce le aduce cuiva diavolul nu întrec puterea aceluia de a le răbda. Căci, dacă ar întrece această putere, omul n-ar avea nici o vină în cazul că nu le-ar putea răbda şi depăşi. Deci, cei ce cad nu pot da ca scuză că încercările sau ispitele au fost peste măsura puterii lor de a le înfrânge. Desigur, lucrurile se complică, dat fiind că omul nu le biruie numai cu puterea sa, ci şi cu puterea lui Dumnezeu. Dar puterea dată lui de Dumnezeu i se dă în aşa fel, ca să nu focă de prisos efortul lui maxim sau să nu ceară un efort pe care omul nu l-ar putea face. Excepţie fac minunile ce se fac în unele cazuri prin unii. Dar poate şi în aceste cazuri puterea mai presus de fire dată unora e pe măsura credinţei lor mai presus de fire. În general însă, hotarul dintre ordinea firii şi cea mai presus de fire e foarte greu de trasat şi e foarte mobil. În cei credincioşi puterile mai presus de fire, pătrunzînd în fire, ridică înseşi puterile acesteia la diferite niveluri.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 329 la Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia IX, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 244)




"Orice ideal, orice gând pozitiv presupune existenţa în noi a unui principiu pozitiv, unul care să se identifice cu o sfântă convingere a sufletului nostru. Aceasta, de bună seamă, fiindcă în străfundul fiinţei noastre, par a fi ascunse toate formele de manifestare ale binelui, pe care ne străduim să le readucem în inimă ca pe unele care au aparţinut cândva acesteia. Cât adevăr cuprind cuvintele Apostolului: „ce ai pe care să nu-l fi primit? (orice gând bun, toate darurile naturale), iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit? (1Corinteni 4, 7).

Observăm în noi înşine cum luptă credinţa cu necredinţa, forţa binelui cu forţa răului, iar în lume duhul Bisericii cu duhul lumii. În lume veţi distinge, în ordinea spiritului, două poziţii opuse: una a luminii, cealaltă a întunericului, una a binelui, alta a răului, una a religiozităţii, duhovniciei, alta a necredinţei şi secularismului. De unde se trage aceasta? Din lupta celor două puteri opuse: puterea lui Dumnezeu şi puterea diavolului. Dumnezeu lucrează în aceia dintre fiii Săi care Îi arată ascultare; diavolul, în fiii neascultării („Duhul care lucrează în fiii neascultării”, cf. Efeseni 2,2). Şi eu simt adesea lupta dintre cele două tendinţe opuse. Uneori, când încep să mă rog, puterea cea rea mă apasă chinuitor, îmi împovărează inima, ca să nu mă pot înalţa cu ea către Dumnezeu.

Cu cât sunt mai sigure şi mai solide mijloacele care mă leagă de Dumnezeu (rugăciunea şi pocăinţa), cu atât de înverşunează împotriva lor, folosindu-se de tertipuri distrugătoare, vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al nostru. Nimic nu lasă să-i treacă nefolosit: nici lenea noastră trupească, nici slăbiciunea sufletului, atracţia acestuia către bunuri şi preocupări pământeşti, nici îndoiala, căreia îi cădem victimă toţi, puţina credinţă sau necredinţă, gândurile spurcate, viclene sau hulitoare, apăsarea sufletească, întunecarea minţii, toate sunt îndreptate împotriva celor neatenţi la uneltirile vrajmaşului, pentru a face să ne poticnim pe drumul rugăciunii, când urcăm pe scara care ne duce la Dumnezeu.

De aceea sun atât de puţini rugători sinceri, râvnitori, de aceea sunt atât de rari cei ce ţin post pentru a se pregăti pentru spovedanie şi împărtăşanie. Poate că n-ar posti nici jumătate dintre cei ce postesc astăzi la noi dacă legile statului ( de atunci – n.tr.) nu i-ar obliga pe toţi să se spovedească şi să se împărtaşească o dată pe an. Toţi cunoaştem aceasta din experienţă."
Viaţa şi minunile Sf. Ioan de Kronstadt

[cristiboss56]

Există un leac pentru toate bolile sufleteşti. Unii nu ştiu despre el, iar alţii îl cunosc, dar nu-l folosesc şi rămân netămăduiţi. Cei ce-l iau nu numai că se vindecă, dar devin şi sfinţi. Acest leac este smerenia. Prin leacul acesta proorocii au profeţit viitorul. Prin acest leac Sfinţii Apostoli, din pescari ce erau, au devenit propovăduitori şi dascăli înflăcăraţi ai lumii. Prin acest leac Sfântul Spiridon, din păstor de oi cum era, a devenit episcop sfânt al creştinilor. Acest leac a fost luat de Preasfânta Fecioară şi s-a învrednicit să devină Maica lui Hristos, care este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit şi lipsit de păcat. Domnul ne îndeamnă ca toţi să luăm acest leac, pentru a afla odihnă aici pe pământ şi în ceruri! Smerenia adevărată nu-l lasă pe om să cadă în păcat; dar chiar dacă n-ar izbuti şi ar cădea, îl ridică imediat. Acest leac vă sfătuiesc să-l luaţi pentru a vindeca de orice patimă. Dacă nu-l aveţi, cereţi-l de la Preabunul Dumnezeu şi o să vi-l dea.
Aşadar, prin smerenie şi prin răbdarea pe care aceasta o aduce, vă veţi mântui. Domnul a spus: „Cel ce se smereşte pe sine va fi înălţat de Dumnezeu. Cel ce are răbdare până la sfârşit, se va mântui. Prin răbdare vă veţi câştiga sufletele". De câte ori valurile repetate şi înfuriate ale ispitelor şi suferinţelor vor veni asupra noastră şi ne vom afla în primejdie de a pieri, să strigăm precum Petru: „Izbăveşte-mă, Doamne, că pier!, şi în clipa aceea El îşi va întinde sfânta şi milostiva Sa mână şi ne va izbăvi.
(Arhim. Filothei Zervakos, Ne vorbește părintele Filothei Zervakos, Editura Egumenița, p. 323-333)

[cristiboss56]

Lecția dragostei depline de Dumnezeu în orice împrejurare a vieții este ceea ce ne-a predat Maica Domnului. În avântul nostru am putea accentua mereu datoria față de om, de semenul nostru, într-un chip justificat chiar! Nu trebuie uitat însă faptul că omul se zidește prin legătura vie, smerită cu Cel Veșnic, iar dragostea de El trece prin aproapele nostru.
Un teolog contemporan a scris că:
"Dacă trebuie salvat ceva în lume, nu omul este cel dintâi, ci dragostea față de Dumnezeu, pentru că El ne-a iubit mai intâi iar pu*terea Lui ne ajută sa-I răspundem" (Paul Evdokimov).
Lecția dragostei depline de Dumnezeu în orice împre*jurare a vieții este ceea ce ne-a predat Maica Domnului. În a*vântul nostru am putea accentua mereu datoria față de om, de semenul nostru, într-un chip justificat chiar! Nu trebuie uitat însă faptul că omul se zidește prin legătura vie, smerită cu Cel Veșnic, iar dragostea de El trece prin aproapele nostru. Ea este veriga de care nu se poate face abstracție în drumul spre Dumnezeu. Maica Domnului, Fecioara, ne-a învățat că dacă nu putem spune despre Dumnezeu ceva, atunci cu siguranță putem spune: fie voia Ta, Doamne!
O ultima concluzie se impune în acest subcapitol: dragostea, rugăciunea și exemplul personal sunt mult mai convingătoare decât orice cuvânt, pentru că acestea îl instruiesc cel mai bine pe om. Din dragoste față de Fiul lui Dumnezeu și față de Maica Sa a răsarit pomenirea ei în rugăciuni și în sentințe scurte; apoi, exemplul ei de rugăciune (Fapte 2, 42) a rămas în conștiința colectivă și ca atitudine demnă de urmat, de fapt ca singura care aduce la adevăr și dăruiește împlinire. Maica Domnului este, alături de Mântuitorului nostru Iisus Hristos, icoana sau chipul (din grecescul eikon) cel mai la îndemână pentru a sublinia modelul de formare (predare-învățare = trăire) a legăturii cu Dumnezeu.
(Pr. Adrian Dinu, Fecioara Maria, prototip al vietii duhovnicesti, tâlcuire a operei Sfântului Irineu de Lyon, Editura Trinitas, 2008, pp. 185)

[cristiboss56]

In ce priveşte buletinele de care se face caz, nu trebuie să vă temeţi. Luaţi buletinele şi mergeţi mai departe. Acest Antihrist, dacă ne-am găsi în faţa lui – nu eşti vinovat dacă nu-l accepţi. Când îl accepţi îţi pune pecetea. Dar nu primeşti. Tu porţi Crucea. Dacă eşti creştin, eşti creştin până la capăt, indiferent ce s-ar întâmpla. Dracul dacă ar fi, nu Antihristul, nu trebuie să te temi. Tu să fii omul lui Hristos absolut. Dracul nu se poate pecetlui pe buletin. Orice semne ar fi pe mărfuri, folosiţi-le, nu vă temeţi. Vei fi vinovat când vei consimţi tu lepădarea, nu că ai pus mâna pe o hârtie pe care scrie „lepădat de Hristos”.
Trebuie să vă temeţi de viaţa împătimită, că nu te prezinţi la Judecată cu buletinul, te prezinţi cu inima ta curată în ce priveşte viaţa în Hristos. Buletinul este un mijloc de a circula în ce priveşte civilizaţia, ca să nu te oprească poliţia.
Arhim. Arsenie Papacioc