Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Eu cred că păcatele unei zile de om sunt, în general, roadele păcatului nesimțirii. A trăi automat, cum se „nimerește”, cum ne împing senzațiile și percepțiile, este un păcat de moarte pentru că suntem morți, somnambuli.
Când trăim „automat”, inconștient, trăim în păcat, adică fără Dumnezeu, fără o legătură conștientă cu El. Păcatul înseamnă despărțirea de Dumnezeu și e resimțitde om prin lipirea de ceea ce-i oferă simțurile și interpretările rațiunii sale despre acestea. A trăi „fără de păcat”, cum cerem în rugăciune și dimineața și seara, înseamnă a fi prezent, conștient, în ceea ce fac și trăiesc. Această conștiență e diferită de la un nivel la altul al lăuntrului nostru.
Când respirăm suntem conștienți și trăim o stare de recunoștință pentru asta.
Când vorbim, suntem conștienți și responsabili pentru ce spunem și ce efect au cuvintele noastre în noi și în cei din jur. Și așa mai departe.
Eu cred că păcatele unei zile de om sunt, în general, roadele păcatului nesimțirii. A trăi automat, cum se „nimerește”, cum ne împing senzațiile și percepțiile, este un păcat de moarte pentru că suntem morți, somnambuli.
Ca urmare, pocăința de care avem nevoie urgent este să ne trezim, să cerem această trezire de la Dumnezeu prin rugăciune și să o practicăm toată ziua.

Așa vom descoperi că păcatul cel mai frecvent este cel „fără știința”, adică trăirea fără a fi conștienți de noi înșine și de iubirea lui Dumnezeu și de darurile Lui făcute nouă.

De exemplu, dacă fac un sport și, dacă mă bucur de asta și nu-mi amintesc să mă mir că pot să mă mișc, că-mi pot conduce trupul după cum vreau, că sunt viu, și nici nu mulțumesc pentru ele în acele clipe, sunt în păcat. Iar dacă, mai mult, scopul pentru care fac sport este câștigarea de premii și performanțe împotriva altora și mă mai și rog pentru asta, păcatul a devenit patimă. Dar dacă sunt conștient de darul lui Dumnezeu în fiecare mișcare a mea și fac din asta o rugăciune de recunoștință și o bucurie de a fi viu și frumos și mă uimesc și de mine și de ceilalți, inclusiv de partenerii de concurs, totul devine curat și binecuvântat!

[cristiboss56]

sursa: http://vie-orthodoxe.blogspot.ro

Amintiți-vă că sunteți fii și fiice a Bisericii Ortodoxe. Acestea nu sunt cuvinte goale. Amintiți-vă angajamentul pe care acestea le implică. Viața pământească este trecătoare: suntem prea puțin conștienți de rapiditatea cu care ea se scurge. Cu toate aceestea, această viață trecătoare ne determină destinul sufletului pentru veșnicie. Nu uitați aceasta nici măcar pentru o clipă!
Încercați să duceți o viață evlavioasă. Rugați-vă lui Dumnezeu la biserică, rugați-vă lui Dumnezeu acasă, cu râvnă, cu credință, și încredințați-vă voii Lui. Împlinți-I poruncile sfinte și mântuitoare. În afara Bisericii, în afara ascultării pe care I-o datorăm, nu există mântuire.
Darul cuvântului este unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu. El îl înnobilează pe om și-l ridică deasupra tuturor făpturilor. Dar acest dar este atât de rău folosit de omenirea căzută! Păstrați acest dar și obișnuiți-vă să-l folosiți așa cum se cuvine unui creștin. Nu judecați, nu vorbiți în deșert. Feriți-vă ca de foc de răutatea limbii și de pălăvrăgeală, nu uitați cuvintele Domnului și Mântuitorului nostru: „Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit.” Nu vă dedați minciunii. Sfânta Scriptură ne avertizează cu severitate: „Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna”.
Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți. Fără dragoste, nu există creștinism. Nu uitați că iubirea creștină nu este egoistă, ea implică jertfa. Nu pierdeți nicio șansă în care puteți arăta milă și iubire.
Fii delicat, curat și smerit în gândurile, cuvintele și faptele tale. Nu vă asemănați celor destrăbălați. Nu-i luați drept exemplu și feriți-vă să aveți relații prea apropiate cu ei. Nu vă faceți relații inutile cu necredincioșii - necredința este contagioasă. Păziți blândețea și bunăcuviința totdeauna și în tot locul. Aveți grijă să nu vă contaminați cu obiceiurile nerușinate ale acestei lumi.
Îndepărtează frica, îngâmfarea și mândria. Mândria este cauza pentru care îngerul cel mai înalt și cel mai puternic a fost aruncat afară din ceruri. Amintește-ți faptul că „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. Fii smerit cu desăvârșire.
Scopul vieții este acela de a ne pregăti pentru veșnicie. Faceți din aceasta preocuparea voastră principală! Vai de cei pe care indiferența și neglijența îi vor duce la pierzanie!

[cristiboss56]

Cel mai important este să înceapă cineva de la binecuvântarea lui Dumnezeu pentru tot ceea ce face.
Aforismele Părintelui Paisie
În vechime când nu existau atâtea facilități și știința nu înaintase într-atât, oamenii erau siliți, în toate greutățile lor, să alerge la Dumnezeu și Dumnezeu ajuta. Acum fiindcă știința a progresat, oamenii Îl dau pe Dumnezeu la o parte. Merge fără Dumnezeu astăzi. Se gândesc în sinea lor: „Vom face asta și asta”. Se gândesc la pompierie, la întreținere, una, alta, dar fără Dumnezeu ce poate face omul?
Mare lucru este încrederea în Dumnezeu!
Vremurile prin care trecem sunt foarte grele, dar în final va birui Hristos.
Cu un ochi la cer, s-ar schimba lucrurile.
Astăzi s-au înmulțit cuvintele și cărțile și s-au împuținat trăirile.
În viața duhovnicească nimeni nu va da drept model pe oamenii din lume, ci pe sfinți. Bine ar fi să ia fiecare virtute și să găsească pe sfântul care a avut-o, să mediteze la viața lui, și atunci va vedea că nu a făcut nimic, și atunci va înainta cu smerenie. Când încerc să îi imit pe cei sporiți, conștiința mea se micșorează. Când însă privesc la cei din urma mea, mă îndreptățesc și spun că greșelile mele nu sunt atât de mari în comparație cu ale lor.
Dumnezeu îngăduie să fie acum o zdruncinare zdravănă. Vin vremuri grele. Vom avea mari încercări. Să o luăm în serios și să trăim duhovnicește. Înseși nenorocirile noastre ne silesc și ne vor sili să lucrăm duhovnicește. Bine-ar fi totuși să o facem cu bucurie și din proprie inițiativă și nu siliți din pricina necazurilor.
Într-un singur minut, omul poate, înlăuntrul său, să devină înger sau tangalaki. Cum? Prin smerenie sau prin mândrie... Cel mai ușor mod de a ne mântui este dragostea și smerenia. De aceea să începem de la dragoste și smerenie și după aceea să înaintăm în celelalte.
Dacă cineva ar putea vedea ce necurăție duhovnicească este înlăuntrul său, n-ar mai ședea atât de preocupat să scoată și cea mai mică pată de pe hainele sale, fiindcă ar vedea că acestea sunt de mii de ori mai curate decât sufletul său. Ceea ce are nevoie e să își întoarcă toată grija lui spre curăția duhovnicească, spre frumusețea lăuntrică și nu spre cea exterioară.
Când doresc un lucru folositor, o carte, de pildă, și acel lucru îmi răpește o parte din inimă, atunci acest lucru e rău. Orice dorință, oricât de bună ar părea, nu este mai bună decât a dori cineva pe Hristos sau pe Preasfânta Fecioară. Când eu îmi dau toată inima mea lui Dumnezeu, este cu putință ca El să nu mi Se dea mie pe Sine întreg? Dumnezeu caută inima omului.
Adevărata, autentica bucurie se află lângă Hristos. Dacă te unești cu El prin rugăciune, vei vedea sufletul tău împlinit. Oamenii lumești caută bucuria în desfătări. Iarăși, unii oameni duhovnicești o caută în discuțiile teologice, omilii și alte lucruri asemenea, și când le sfârșesc pe acestea, rămân cu un gol și se întreabă ce vor face în continuare.
Oamenii de astăzi nu se gândesc la veșnicie. Iubirea de sine îi face să uite că vor pierde toate.Ei nu au priceput înțelesul mai adânc al vieții. Nu simt că există alte bucurii, cerești...
Nedreptatea este un mare păcat. Cei ce nedreptățesc își pun cărbuni aprinși pe cap.
Cel mai important este să înceapă cineva de la binecuvântarea lui Dumnezeu pentru tot ceea ce face.
- Gheronda, de ce îngăduie Dumnezeu o nenorocire?
- Sunt multe situații. Uneori Dumnezeu îngăduie ceva ca să scoată altceva mai bun, alteori îngăduie ceva pentru o pedagogie. Unii sunt răsplătiți, iar alții plătesc. Nimic nu se pierde.
Bunul Dumnezeu ne dă bogate binecuvântări. Să nu arătăm nerecunoștință și să-L mâniem, fiindcă „mânia lui Dumnezeu vine peste fiii neascultării”(Efes. 5, 6) – să nu fie! În vremea noastră, oamenii nu au trecut nici prin războaie, nici prin foamete și de aceea spun că nu au nevoie de Dumnezeu. Au de toate și de aceea nu prețuiesc nimic. Dacă totuși va veni vreme grea, foamete și toate celelalte, și nu vor avea ce mânca, atunci vor prețui și pâinea, și marmelada, și toate cele care le vor lipsi. Dacă nu Îl slăvim pe Dumnezeu, atunci El va îngădui să vină o încercare, ca să prețuim lucrurile. În timp ce, dacă le prețuim, atunci Dumnezeu nu va îngădui să se întâmple nimic rău.
Din clipa în care cineva va înțelege că nu are o judecată corectă și va spune: „Am o judecată lumească. Judecata mea nu are dumnezeiască luminare și voi face o greșeală și de aceea nu trebuie să mă folosesc de ea”, atunci Dumnezeu îl va lumina și el va deveni plin de discernământ și va discerne ce este corect.
Dacă puțin copiii vor fi adăpați cu evlavie, cu frică de Dumnezeu, nu vor avea nevoie după aceea.
Judecă pe Dumnezeu și nici nu le trece prin minte că acest lucru este hulă. A spune „de ce” este judecată, mândrie, egoism.
Nu ne va lăsa Dumnezeu, dar trebuie și noi să facem ceea ce e omenește posibil, și pentru tot ceea ce nu putem face omenește, să facem rugăciune și Dumnezeu ne va ajuta.

[cristiboss56]

„De aş avea lacrămi de sânge, cu ele aş scrie rândurile acestea, ca să fie mai bine pricepută durerea pe care o am pentru urgisirea neamului nostru de astăzi şi pentru urâciunea şi turburarea care domneşte între noi!”

(Sf. Ioan Iacob Hozevitul)

[cristiboss56]

Am mai văzut o dată această lumină, mult mai târziu, când eram în închisoare. Dumnezeu mi-a trimis-o spre învăţare, dar inima şi mintea mea n-au putut cuprinde sensul şi am pierdut-o cu totul.

Călugării isihaşti, sporiţi în duhovnicie, după îndelungi exerciţii văd lumina necreată, care nu este sensibilă pentru ochiul trupului. Evanghelia, vorbind despre lumina Schimbării la Faţă, foloseşte doar o pildă, pentru că cele două lumini, fizică şi divină, sunt de naturi diferite; dar oare ce cuvinte avem noi pentru a o exprima? Limba noastră este săracă, mintea neputincioasă, duhul cotropit de spaimă şi numai Dumnezeu întăreşte inima pentru a vedea lumina taborică fără să ne pierdem.
Moise a văzut lumina taborică, spatele Domnului, Ilie a văzut lumina taborică atunci când Dumnezeu i-a vorbit, Apostolii au văzut-o, ostaşii romani au văzut-o la Învierea Domnului, asemenea şi femeile mironosiţe. A văzut-o întâiul mucenic Ştefan Arhidiaconul, când era judecat de sinedriu şi ridicându-şi ochii la cer, a văzut slava lui Dumnezeu. Au văzut-o şirul lung al călugărilor isihaşti şi cei pe care Dumnezeu i-a învrednicit prin bună vrerea Sa, necondiţionată de meritul celui căruia i-a arătat-o.
Maica Alexandra, principesa, a văzut-o şi ea. Atunci când, în nota publicată în Buletinul nostru parohial, spune: “Insula mea este un loc al liniştii desăvârşite, chiar dacă există sunete. Acolo nu există nici o umbră, lumina străpunge totul, dragostea te înfăşoară şi nici un orizont nu-mi mărgineşte privirea. Atât de întins este locul, încât eu nu sunt decât un punct în el; dar nu sunt pierdută, pentru că acolo, Dumnezeu mă ţine în mâna Lui”, oare nu vorbeşte ea despre lumina taborică, cea care străpunge totul? Maica Alexandra nu detaliază, din cauza modestiei monahale, dar pentru cei care au cât de cât idee despre această energie necreată, sensul adevărat al afirmaţiei este limpede. Este neîndoios că Maica Alexandra a ajuns la această vedere printr-o nevoinţă îndelungată, având, în sens omenesc, meritul strădaniei, de aceea trece sub tăcere detaliile. Explorarea totală a „insulei păcii” se face numai după moarte. Şi eu am văzut odată lumina taborică, în copilărie, fără să ştiu ce este, dar inima mea a fost străpunsă de ea, fiindcă era o inimă de copil nevinovat. Am mai văzut o dată această lumină, mult mai târziu, când eram în închisoare. Dumnezeu mi-a trimis-o spre învăţare, dar inima şi mintea mea n-au putut cuprinde sensul şi am pierdut-o cu totul.
(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, p. 160-061)

[cristiboss56]

sursa: http://orthodoxologie.blogspot.ro



Nu părăsiți voia lui Dumnezeu pentru a împlini voia oamenilor.

Judecarea aproapelui este o slăbiciune duhovnicească și nu un lucru de neluat în seamă. Cel care judecă împarte aceeași vină cu păcătosul.
Starețul nostru sfătuia oamenii să țină calea de mijloc, să nu cadă într-o bucurie neîncetată, dar nici într-o tristețe exagerată. Extremele au dus mulți oameni la un sfârșit tragic sau chiar la suicid.
Când vă apucă durerea atunci când vă aduceți aminte de trecut este de preferat ca pur și simplu să vă pocăiți pentru ceea ce ați greșit și să nu vă mai gândiți la acel lucru. Pentru a nu deznădăjdui sau pentru a nu slăbănogi, să vă aduceți aminte de exemplele de mare milostivire a lui Dumnezeu față de mari păcătoși. Esențialul? Nu judeca, nu invidia, cunoaște-te pe tine însuți și trăiește în Dumnezeu.
Nu luați în seamă visele. Este de preferat să nu primești un înger decât să primești un diavol cu chip de înger. Suntem mândri și ne putem foarte ușor înșela în această privință.
Este suficient să ajungeți să vă cunoașteți.
Să ajungeți la dragostea de a munci și Dumnezeu vă va trimite pacea.
Ceea ce semănați în tinerețe veți culege la bătrânețe.
Nu mă tem decât de trei lucruri: de clipa morții, cum o să mor și unde mă voi afla atunci.

[cristiboss56]

Tu taci şi oferă-i acest nimic! Dar să-I oferi Lui, nu ție sau vrăjmaşului.

Oferă-I lui Dumnezeu nimicul tău. Tu te tot străduieşti, ca şi mine şi ca mulţi dintre noi, să umpli acest nimic turnând în el fel de fel de alte nimicuri sau minciunele... acum încearcă să stai aşa NIMIC în faţa Lui cât mai des cu putinţă. Seara înainte de culcare, dimineaţa la trezire şi ori de câte ori îţi aminteşti în timpul zilei, intră în acest nimic ce eşti şi stai acolo, gol şi liniştit simţind cât poţi mai profund cât de nimic eşti. Nu primi gânduri. Nu te judeca, lasă-L pe El s-o facă. Tu taci şi oferă-i acest nimic! Dar să-I oferi Lui, nu ție sau vrăjmaşului. Vei prinde mişcarea sufletului prin care să faci asta, poate nu imediat, dar după câteva încercări vei reuşi!
(Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, p. 89)