copii adoptati de homosexuali

[cezar_ioan]

Mi s-a întâmplat şi mie să depun efort pentru a tempera o doamnă, foarte educată, cultă, cu CV şi dosar beton, mare iubitoare de copii etc. De ce? Simplu: n-aş fi văzut un pui de struţ pe mâna ei, darmite un copil... Dar nu-şi dădea seama, în adânca ei patimă inconştient purtată, că un copil trebuie iubit şi slujit, iar nu posedat pentru a da bine la imaginea personală ori din alte motive regretabile, care ţin de marea noastră trufie... Mulţi vor să înfieze copii ca să-şi cultive o dată în plus diverse boli sufleteşti, nenorocind şi pe micuţi.
Toţi credem că suntem pregătiţi să fim mame şi taţi. În realitate nu prea e pregătit nimeni decât să transfere nenorocirile pe care le-a trăit din partea părinţilor lor la următoarea generaţie de victime. Abuzuri de tot felul, de te cruceşti atunci când începi să pricepi. Iar pentru a pricepe trebe nişte ore, multe ore de experienţe grele, sub conducerea unui meşter, ca să sesizezi ce e-n tine adunat ca urmare a maltratării tale de către părinţi incalificabil de dăunători. Deşi par lux, dacă judeci după aparenţe...

V-aţi gândit vreodată serios cum e să fii cu adevărat părinte? Cum e să fiţi dvs. personal...
Cam ce procent dintre părinţi credeţi că întrunesc în mod real condiţiile pentru a fi "un părinte bun"?

Probabil că părintele a folosit argumentul cu păcatul, în disperare de cauză... Ştiu şi eu?
Relaţia duhovnicească e (cel puţin) ca în psihoterapie: musai să nu transpire, altminteri încep încurcăturile.
Cine ştie ce voia de fapt duhovnicul şi de ce o fi spus ce-a spus, dacă a spus...
Şi rău îmi pare că doamna "foarte credincioasă", în marea ei credincioşie nu a avut nimic mai bun de făcut decât să-şi bârfească duhovnicul.

Nu vă supăraţi pe mine, dar am văzut atâtea situaţii de viaţă şocante, legate de creşterea şi educarea copiilor, încât, spun pentru a nu ştiu câta oară pe forum, sunt gata să înfiinţez un tribunal specializat strict PENTRU PEDEPSIREA ASPRĂ A PĂRINŢILOR, a majorităţii părinţilor - dacă găsesc sprijin şi echipă de lucru.
Doar că mă tem de-un lucru: ar trebui să fiu printre primii condamnaţi la cazne veşnice, în acest caz...:) Cu un minut de pauză zilnic, ca indulgenţă, pentru că mi-am dat seama de propriile lipsuri. Dar greu să fie omul un părinte bun, foarte greu. Să poată face, efectiv, ceea ce înţelege că are bun de făcut.
Tuturor însă li se pare că e drăguţ şi bombonistic şi mişto-foc să ai "bebe" şi kinderi, nu-i aşa?
NU, nu-i aşa.

Ma alatur si eu,in calitate de parinte,concluziilor tale de mai sus Ioane.In al doilea rand ma pronunt categoric impotriva adoptiilor de catre cupluri homosexuale intrucat un copil nu poate iesi decat schimonosit sufleteste fiind modelat in matca unei anomalii din toate punctele de vedere.Simpla legiferare laica a unei erori nu o legitimeaza ca fiind normalitate ci doar o eroare cu pretentie de normalitate.Nu spune nimeni sa nu ai dreptul sa-ti urmezi orientarea ta sexuala,este problema ta privata,dar deasupra deciziei tale sta interesul colectiv,o regula de baza a democratiei,cand intra in conflict al doilea are mereu intaietate.Iar interesul colectiv vizeaza familia in sens traditional,nu deviatii de la ea,asa cum istoria demonstreaza asta,neexistand nici macar un moment cand rasa umana,in totalitatea ei sau intr-o proportie semnificariva,sa fi dorit schimbarea intelegerii acestei notiuni in alt mod decat cel inteles din cele mai vechi timpuri.Aici se discuta doleantele unei minoritati discutabile care trebuie sa inteleaga principii de baza ale democratiei si sa se supuna lor.Exhibitionismul si afisarea ostentativa a unei preferinte proprii nu te ajuta sa legitimezi decat ridicolul si infantilismul unei logici care asa ar dori sa-si certifice preferinta,ca sa inchei cumva in zona de manifestare a acestei alegeri sexuale.

[heaven]

În prealabil postat de cezar_ioan

Mi s-a întâmplat şi mie să depun efort pentru a tempera o doamnă, foarte educată, cultă, cu CV şi dosar beton, mare iubitoare de copii etc. De ce? Simplu: n-aş fi văzut un pui de struţ pe mâna ei, darmite un copil... Dar nu-şi dădea seama, în adânca ei patimă inconştient purtată, că un copil trebuie iubit şi slujit, iar nu posedat pentru a da bine la imaginea personală ori din alte motive regretabile, care ţin de marea noastră trufie... Mulţi vor să înfieze copii ca să-şi cultive o dată în plus diverse boli sufleteşti, nenorocind şi pe micuţi.
Toţi credem că suntem pregătiţi să fim mame şi taţi. În realitate nu prea e pregătit nimeni decât să transfere nenorocirile pe care le-a trăit din partea părinţilor lor la următoarea generaţie de victime. Abuzuri de tot felul, de te cruceşti atunci când începi să pricepi. Iar pentru a pricepe trebe nişte ore, multe ore de experienţe grele, sub conducerea unui meşter, ca să sesizezi ce e-n tine adunat ca urmare a maltratării tale de către părinţi incalificabil de dăunători. Deşi par lux, dacă judeci după aparenţe...

V-aţi gândit vreodată serios cum e să fii cu adevărat părinte? Cum e să fiţi dvs. personal...
Cam ce procent dintre părinţi credeţi că întrunesc în mod real condiţiile pentru a fi "un părinte bun"?

Probabil că părintele a folosit argumentul cu păcatul, în disperare de cauză... Ştiu şi eu?
Relaţia duhovnicească e (cel puţin) ca în psihoterapie: musai să nu transpire, altminteri încep încurcăturile.
Cine ştie ce voia de fapt duhovnicul şi de ce o fi spus ce-a spus, dacă a spus...
Şi rău îmi pare că doamna "foarte credincioasă", în marea ei credincioşie nu a avut nimic mai bun de făcut decât să-şi bârfească duhovnicul.

Nu vă supăraţi pe mine, dar am văzut atâtea situaţii de viaţă şocante, legate de creşterea şi educarea copiilor, încât, spun pentru a nu ştiu câta oară pe forum, sunt gata să înfiinţez un tribunal specializat strict PENTRU PEDEPSIREA ASPRĂ A PĂRINŢILOR, a majorităţii părinţilor - dacă găsesc sprijin şi echipă de lucru.
Doar că mă tem de-un lucru: ar trebui să fiu printre primii condamnaţi la cazne veşnice, în acest caz...:) Cu un minut de pauză zilnic, ca indulgenţă, pentru că mi-am dat seama de propriile lipsuri. Dar greu să fie omul un părinte bun, foarte greu. Să poată face, efectiv, ceea ce înţelege că are bun de făcut.
Tuturor însă li se pare că e drăguţ şi bombonistic şi mişto-foc să ai "bebe" şi kinderi, nu-i aşa?
NU, nu-i aşa.

Inteleg ca ati vazut situatii de viata socante,ca sunt si persoane iresponsabile,iar pana la urma,experienta de parinte se traieste si poate ca niciodata nu te poti considera suficient de pregatit pentru acest rol...insa asta inseamna sa nu mai aducem pe lume copii?Sau sa ii lasam sa se piarda in centrele de plasament?
Oricum,eu intrebasem cu totul altceva,chiar nu stiu cum a ajuns discutia in aceasta directie.Chiar mi-ar fi fost de folos sa aflu niste informatii,daca cineva ar fi avut amabilitatea sa mi le ofere...cumva ma indoiesc ca adoptiile merg atat de greu,pentru ca cei care doresc sa adopte copii sunt toti din categoria celor care privesc ca fiind "bombonistic si misto" faptul de a avea copii...
Doamna in cauza mi-a relatat foarte natural ca a infia copii este un pacat si ca nici nu se pune problema.Nicidecum nu l-a blamat pe parintele respectiv.Eu am ramas cu gura cascata cand am auzit ca a infia este considerat ca fiind pacat...

[cezar_ioan]

Vă rog să îmi scrieţi pe privat dacă doriţi să vă împărtăşesc unele lucruri, între nişte limite.
Voi fi, astfel, ceva mai amabil...:)
Ca fost angajat al unei instituţii, chiar dacă nu aduc informaţii confidenţiale, nu cred că se cuvine să ofer neglijent anumite date, în public, sper să înţelegeţi.

Accentul pe care îl voiam în postarea precedentă se referă la părinţi, la aproape toţi părinţii lumii, iar nu la DGASPC.
(Am eu gâlceava mea cu părinţii, de vreo 20 de ani, pe linia responsabilităţii, a iubirii şi a abilităţilor unui părinte bun - deformaţie profesională, deh!...)