Interpretarea scripturii - de ce?

În prealabil postat de cezar_ioan

Uite, dau un singur exemplu, deşi pot fi culese mii şi mii: oare au fost împiedicaţi în travaliul pocăinţei lor, milioane de creştini, din pricina faptului că au crezut, naiv şi cu totul fals, în prejudecata că Hristos Domnul a trăit în trup 33 ani pe pământ?

Poti sa ne aduci si o dovada in favoarea afirmatiei tale de mai sus? De unde ai dedus tu, Cezar, ca aceasta varsta a Domnului nu este corecta?

[cezar_ioan]

Întrebaţi pe unul dintre înţelepţii dumneavoastră.
De la mine să nu mai aşteptaţi, de azi, vreun cuvânt. Nu mai găsesc nimic în traista mea care să vă fie de vreun folos.
Nici pentru Dobrin, nici pentru Cătălin.
Regret dar sunt cu totul sărac pentru voi.
Căutaţi pe alţii mai bogaţi!

Cezar, eu am folosit termenul de cultura in cel mai larg sens posibil. Nu ma refeream la cutare intuitie metafizica a lui Platon pe care a apreciat-o sfantul Vasile ori la altceva de genul acesta. Ma refeream la modul vechilor greci de a privi familia, comerțul, cinstirea zeilor, etc. Toate acestea in sine nu au fost desfiintate dar modul de a le intelege, in majoritatea cazurilor, a fost lepadat total. Ce incercam de fapt sa zic: Daca un grec din primul veac, crede ca trebuie sa ii aduci jertfe si sa nu il manii pe Zeus ca sa poti face comert in vederea imbogatirii si a unui trai plin de placeri, Hristos nu are cum sa transfigureze acest inteles ci propune unul complet nou...

[cezar_ioan]

În prealabil postat de VladCat

Hristos nu are cum sa transfigureze acest inteles ci propune unul complet nou...

Îmi pare rău că nu pot fi de acord.
Un înţeles complet nou nu poate fi implantat în mintea nimănui. Orice noutate se nutreşte din înţelesuri mai vechi, pe rădăcini uneori cu totul arhaice. Nici o minte omenească nu poate opera/procesa un conţinut absolut nou, dacă nu are deja operaţii potrivite pentru aceasta, aşadar dacă nu a avut deja o minimă experienţă înrudită premergătoare.
Creştinismul nu a adus nimic absolut nou, nimic care să nu fi fost deja cunoscut, fie şi parţial (de pildă prin şirul de proorocii succesive sau, dacă vrei, prin aventura întoarcerii acasă a lui Ulisse...). Hristos adună cele risipite prin vremuri şi prin culturi, cele făcute ţăndări în toate colţurile lumii, le ordonează frumos, le plineşte pe ici pe colo, le curăţă de balast inutil şi de bâlbâieli, le dă trup şi suflu curat şi stenic şi...iată omul!
Nici măcar pe demoni nu îi extermină, nu foloseşte sprayul contra gândacilor. Nu vedem nici un demon, în Evanghelie, plesnit cu burta-n sus la soare, mort-copt. Ci doar silit să se depărteze, să-şi ia papucii/drumul spre alte zări...
Până şi dogma Sfintei Treimi nu e cu totul nouă în conştiinţa omenească. Sunt atâtea apropieri, atâtea experieri... Omenirea s-a apropiat mereu de Revelaţia deplină, însă ... lipsea mereu ceva, un ceva cât de mic, aşa încât mereu eşua în a face click final şi a lega totul până la capăt. A trebuit să Se întrupeze Cuvântul pentru aceasta şi să moară pe Cruce... Şi cercul înţelegerii noastre s-a rotunjit, în sfârşit.
Eram doar o za ruptă, Vlad! Asta era omenirea, o za ruptă.
Hristos nu a aruncat cercul vechi al geometrilor nisipului, ci doar l-a completat şi l-a reînsufleţit.
Dar mesajul central al lui Hristos este "faceţi ca Mine!". Îl repetă mai apoi şi Pavel, apoi mulţi alţii care au trăit între oameni nefăcînd nu ştiu ce mari năzbâtii, nemergînd de pildă în mâini sau zburînd musai prin văzduhuri ci, discret, cu forţă bărbătească autentică, au corijat pe ici pe colo, au mângâiat, au udat, au hrănit - în ei înşişi apoi şi în semeni.
Dacă predica lui Hristos sau a lui Pavel ar fi fost absolut năucitoare prin noutatea ei radicală, nimeni nu ar fi priceput nimic şi toţi i-ar fi părăsit ca pe nişte bieţi poeţi nebuni, ciudaţi dar inofensivi.
Or, nu-i deloc aşa, învăţătura evanghelică nu pică brusc din înaltul cerului, ea preia multe ramuri ale sufletului omenesc deviate într-o parte sau alta, îndreptîndu-le. Apoi taie unele care crescuseră nepotrivit de mult, pe altele le rade de-a binelea iar pe altele le încurajează să crească şi mai mult. Dîndu-i-se limpede, odată pentru totdeauna, reperele corecte, nutritive, mântuitoare. Punctele cardinale au fost repuse clar pe cerul înţelegerii omenirii, spre a nu se mai îndoi de acum, iarăşi, căutătorul de steaua lui...
În final tot rostul lucrării a fost ca pomul numit om să crească drept, că era în mare strâmbătate. Evident, fără Jetfă această operă ar fi fost o simplă aranjare/coafare, un simplu look nou, o modă trecătoare sub copitele care joacă tontoroiul vremurilor prin lume. Jertfa a adus însă puterea susţinerii acestei reaşezări şi a deschis poarta Împărăţiei şi a comuniunii cu cerul pe tot parcursul travaliului/pelerinajului numit îndeobşte viaţă.

Harul plineşte, reaşează, repară luxaţia. Nu desfiinţează ci drept-fiinţează, cu adevărat în-fiinţează, pune ferm pe cale ceea ce sufletul omenesc prins în posibilităţi mult prea largi, doar-tatonează.
Opoziţia dintre celelalte culturi şi cultura Duhului este o convenţie arbitrară, separatistă.
Continuumul vieţii omeneşti ascultă de alte legi, să fiu iertat că ţin la modul acesta de înţelegere care nu vrea să arunce mai nimic peste bordul arcăi creştine, ci "doar" să mute înspre şi, finalmente, în Împărăţie.
De aceea vorbesc despre trans-figurare. Despre dezvrăjire. Despre simplitate, dincolo de falduri greţoase adăugate prin vremi în diverse culturi.
Biserica e o bolniţă unde sunt operaţi zilnic muribunzii prin procedeul numit dez-vrăjire şi prin manevra introectării hapului-harului. Iar nu prin chirurgie.
În creştinism, chirurgia înseamnă aruncare în moarte veşnică. E un procedeu rar utilizat, de care au avut parte numai cei putreziţi de-a binelea.

Pilda aluatului îmi pare cea mai bună cale de a cunoaşte ceva din taina creştinismului. Acolo nu se aruncă nimic. Acolo se pre-face, se transfigurează, se pre-schimbă, treptat, pe nesimţite. Aşa e lucrul doftoricesc în miezul duhovnicesc al lumii.

În prealabil postat de cezar_ioan

Îmi pare rău că nu pot fi de acord.

Hai sa vorbim despre fotbal atunci :) (glumesc)

Inteleg ce spui dar am o viziune diferita. Perspectiva mea porneste mai degraba de la: caile Mele nu sunt ca ale voastre; intelepciunea fiilor veacului e uraciune inaintea lui Dumnezeu; dreptatea oamenilor este inaintea lui Dumnezeu ca un tampon aruncat de femeie, etc.

In orice caz, nu cred ca e vorba de un aspect cu adevarat central in ceea ce proveste raportarea noastra la Hristos deci diferenta de opinii nu capata accente tragice :) (desi cand vine vorba de Dumnezeu toate aspectele sunt centrale)

[cezar_ioan]

Cultura lumii în care "poposeşte" Hristos era un amestec foarte complex de lucruri drepte şi strâmbe. Înşişi oamenii au fost şi sunt şi azi un amestec. Pe lumea asta, în care S-a întrupat Cuvântul, totul e un amestec, de bune şi rele, de toate...
Hristos nu desfiinţează culturile, că erau un amestec. Nu omoară oameni, că erau un amestec. Nici măcar pe demoni nu-i extirpă, că ... erau un amestec (păstrau chipul lui Dumnezeu în ei). Iar neghina va fi vânturată abia la sfârşit, altminteri s-ar pierde toată recolta... Iar oile de capre tot la vremea despărţirii vor fi separate, că altfel s-ar pierde turma. Aşa e dealtfel şi în om, în fiecare: nu omori nimic, că altminteri omori totul. Doar hrăneşti ce e de hrănit, îţi vezi de oile din tine, de grâu, de roadele bune... Pe celelalte doar le ignori, cât e posibil, iar când nu e posibil se cheamă că păcătuieşti şi mergi de te spovedeşti. Asta-i tot, restu-i iluzie otrăvitoare, care ţine pe om în stagnare iar nu în creştere duhovnicească.

Dumnezeu e AMIN, iar nu un mare zeu numit "NU". El face, iar noi asemenea; porunca e ce să faci ("Iubeşte...") iar nu ce să nu faci. Ce să faci cu folos, că toate sunt permise dar numai unele sunt cu folos.

Aşadar, înţelegerea unei totale separări, în sensul de nimic în comun între ale Dumnezirii şi ale omului rătăcit, între cultura Duhului şi cultura lumească, punerea în opoziţie flagrantă a Învăţăturii Domnului cu învăţătura lumii, este după mine o mare neînţelegere care chinuie şi înşală minţile oamenilor. Şi prilej veşnic de război în om şi între oameni.

Hristos respectă cultura omului căzut, a lui Adam zgornitul din Eden, pentru că acea cultură post-edenică a păstrat mereu ceva din Cultura Raiului.
Ba, mai mult, îţi place ori ba, dar aşa cum şi tu ai dat uneori semn că înţelegi, toată cultura lumii, toate realizările minţii omeneşti au purtat mereu o oarecare pecete ŞI a participării Duhului. Fără aceasta, de fapt, nu ar fi fost posibil nimic. Nici o rezolvare, nici o creaţie, fie ele şi greşite (din pricina nepriceperii, a nedesăvârşirii omului).

Puritatea şi noutatea atribuite lui Hristos poate fi adunată, până la un punct (unde vine ceva ireductibil la cele ce găsim "pe jos"), din miile de culturi lumeşti ale istoriei omenirii.
Dacă Hristos nu se arăta în lume, eu sunt convins că oamenii L-ar fi construit în minte, cu vremea, tocmai pentru că aveau de unde să-L "recupereze": din culturile lumii, selectînd şi îmbinînd cu migală şi geniu. Dar nu ne-ar fi fost de prea mult folos! Categoric nu ar fi fost mântuitor, ci doar o sublimă imagine printre altele, dar la fel de sterilă ca şi ele, la fel de neputincioasă să ne elibereze din moarte.

Ceea ce aduce Hristos cu adevărat mântuitor nu este cultura nouă a Lumii Lui cereşti, duhovniceşti, de care omenirea nu era cu totul străină. "Noul" adus de Hristos este moartea lui Dumnezeu pe Cruce. (Şi astfel omorârea morţii intrate în lume prin păcat.) Aceasta, oricât de prefigurată, teoretizată, proorocită şi imaginată ar fi fost, ei bine, nu ar fi fost de nici un folos. Pentru că nu exista nimeni, absolut nimeni fără de păcat, cu totul sfânt. A trebuit, deci, să o facă pentru om Însuşi Dumnezeu. Sfântul sfinţilor.

În această "noutate", în Jertfă, stă singura componentă cu adevărat nouă, absolut inedită, originală şi irepetabilă sub soare, a Culturii Dumnezeirii.
Iisus nu a inovat cultural, nu a fost un geniu al Carpaţilor ca domnul Pleşu ori ca domnii Patapievici şi Liiceanu.
Ci Este în vecii vecilor: Făptuitorul! Răstignitul! Iubirea ucisă pe cruce de oameni înşelaţi şi strâmbaţi şi cu totul nedeplini, deşi altminteri destul de luminaţi. (De aceea, printre altele, Domnul nici nu desfiinţează Legea veche, ci "doar" o plineşte.)

P.S. Atât am avut de spus pe acest topic. Domnul cu voi! Acum eu îmi iau mingea şi plec. Apropos, cu cine ţii?...:) Că despre Pelerin m-am lămurit, nu ştie fotbal (ţine cu englezoii ăia infatuaţi, ca şi mine dealtfel, ce eroare...)

[Decebal]

În prealabil postat de cezar_ioan

Aşadar, înţelegerea unei totale separări, în sensul de nimic în comun între ale Dumnezirii şi ale omului rătăcit, între cultura Duhului şi cultura lumească, punerea în opoziţie flagrantă a Învăţăturii Domnului cu învăţătura lumii, este după mine o mare neînţelegere care chinuie şi înşală minţile oamenilor. Şi prilej veşnic de război în om şi între oameni.

Hristos respectă cultura omului căzut, a lui Adam zgornitul din Eden, pentru că acea cultură post-edenică a păstrat mereu ceva din Cultura Raiului.
Ba, mai mult, îţi place ori ba, dar aşa cum şi tu ai dat uneori semn că înţelegi, toată cultura lumii, toate realizările minţii omeneşti au purtat mereu o oarecare pecete ŞI a participării Duhului. Fără aceasta, de fapt, nu ar fi fost posibil nimic. Nici o rezolvare, nici o creaţie, fie ele şi greşite (din pricina nepriceperii, a nedesăvârşirii omului).

Mai sus, în postarea anterioară era vorba doar despre opoziţie, dar vedem că nuanţările au avansat. Dar au avansat tot pe o cale greşită, pentru că întru adevăr există o totală separare, dintr-un anumit punct de vedere, între cultura Duhului şi cultura lumii, iar această separare este dată de şi constă în Însuşi Duhul Sfânt. Duhul Sfânt face şi diferenţa şi separaţia, oricât ar vrea unii să amestece lumina cu întunericul, binele că răul, sfinţenia cu lumescul, pe cei duhovniceşti cu cei lumeşti ori cu cei eretici.

În prealabil postat de cezar_ioan

Puritatea şi noutatea atribuite lui Hristos poate fi adunată, până la un punct (unde vine ceva ireductibil la cele ce găsim "pe jos"), din miile de culturi lumeşti ale istoriei omenirii. Dacă Hristos nu se arăta în lume, eu sunt convins că oamenii L-ar fi construit în minte, cu vremea, tocmai pentru că aveau de unde să-L "recupereze": din culturile lumii, selectînd şi îmbinînd cu migală şi geniu. Dar nu ne-ar fi fost de prea mult folos! Categoric nu ar fi fost mântuitor, ci doar o sublimă imagine printre altele, dar la fel de sterilă ca şi ele, la fel de neputincioasă să ne elibereze din moarte.

Frate Cezare, încă o dată nu văd decât afirmaţii fără acoperire, şi nu aştept decât să îţi pregăteşti argumentele dacă ai cumva de gând ca cineva să ia de bun propriile-ţi învăţături, care te asigur şi voi demonstra, ţie şi altora, că nu sunt creştine şi că sunt greşite. Dar mai întâi eu spun că este cazul ca să aduci ceva în sprijinul afirmaţiilor, că de poezii e lumea plină, frate Cezare.

În prealabil postat de cezar_ioan

Ceea ce aduce Hristos cu adevărat mântuitor nu este cultura nouă a Lumii Lui cereşti, duhovniceşti, de care omenirea nu era cu totul străină. "Noul" adus de Hristos este moartea lui Dumnezeu pe Cruce. (Şi astfel omorârea morţii intrate în lume prin păcat.) (...)

În această "noutate", în Jertfă, stă singura componentă cu adevărat nouă, absolut inedită, originală şi irepetabilă sub soare, a Culturii Dumnezeirii. Iisus nu a inovat cultural, nu a fost un geniu al Carpaţilor ca domnul Pleşu ori ca domnii Patapievici şi Liiceanu. Ci Este în vecii vecilor: Făptuitorul! Răstignitul! Iubirea ucisă pe cruce de oameni înşelaţi şi strâmbaţi şi cu totul nedeplini, deşi altminteri destul de luminaţi. (De aceea, printre altele, Domnul nici nu desfiinţează Legea veche, ci "doar" o plineşte.)

Din felul în care pui între ghilimele "noul" şi "noutatea" pare-se că pentru dumneata nici Jertfa nu ar fi cu adevărat noul şi noutatea.

Şi după cum am mai spus, pentru noi, creştinii ortodocşi, mai există şi alte lucruri noi, sau noutatea este mai deplină şi se prezintă într-un chip mai deplin, anume noutatea nu se opreşte la Jertfă, ci conţine şi Învierea, Înălţarea la Cer, Pogorârea Duhului Sfânt. Nu spun că ar sta lucrurile altfel şi pentru dumneata, dar din felul în care persişti în două postări în aceeaşi doctrină ciuntită, cred că obiecţiile mele sunt foarte binevenite.

Pentru Vlad,cu tot respectul si bucuria unui dialog

Orice pasionat de istoria Imperiului Roman este familiarizat cu notiunea de ,,Pax Romana",o metoda ingenioasa si pragmatica de a tine sub control un imperiu multinational,multicultural si mai ales cu o uriasa diversitate de credinte si idei religioase.Insa ideea care a stat si sta la baza multor module politice ulterioare avea o limita: persoana Imparatului,notiunea fixa de care nimeni nu trebuia sa se atinga,sau sa o conteste si aici includem tot alaiul stralucitor al cultului sau.Orice actiune,fie si presupusa a fi,ce semnifica o atingere adusa acestui punct central iti arata unde se termina toleranta romana,deloc lipsita de un interes foarte concret,si unde incepea realitatea intunecata a pedepsei.Crucificarea era unul dintre cele mai puternice simboluri in intreg Imperiul Roman si nu era doar un mijloc dur de a-i lichida pe indezirabili.O facea cu maxim de degradare si umilinta,spunea tare si raspicat:,,Noi conducem.Voi sunteti supusii nostrii.Putem sa facem ce dorim cu voi".Insista,rece si brutal,asupra puterii absolute a Romei,si nu in ultima instanta sau mai ales cu privire la puterea absoluta a Cezarului,stapanul lumii si al destinelor milioanelor de oameni ce se nasteau,traiau si mureau pe tot cuprinsul imperiului sau.Ea,crucificarea,mai spunea si o poveste implicita,era mesajul subliminal al timpului,despre inutilitatea oricarei revolte si despre lipsa de mila a puterii imperiale.In particular ea transmitea la fel de clar urmatorul mesaj:,,Asta se intimpla tuturor liderilor rebeli".Crucificarea avea un simbolism clar cu un mesaj terifiant.

Multi cercetatori au pus problema daca in viziunea romana Isus a fost crucificat ca un lider rebel dar alte voci au sarit in contestarea temei,incercand cumva sa-l ,,salveze"pe Isus de realitatile politice lumesti in care a trait.Demersul este oarecum inutil,in lumea acelor timpuri nu exista o neutralitate politica,orice mesaj despre un posibil Mesia,fie ca vroiai sau nu,capata puternice conotatii politice intrucat viziunea iudaica a momentului era greu de disociat de ambitii politice si nationaliste.In iudaismul sec I notiunea de ,,Fiu al lui Dumnezeu"nu avea nimic in comun cu un trinitarism incipient,era o denumire ce cuprindea o puternica componenta politica,cu semnificatii de regalitate in cadrul asteptarilor mesianice.Iar una dintre caracteristicile unui Mesia in conceptia comuna a momentului era infrangerea dusmanilor lui Israel,printre care romanii evident ocupau un loc de cinste,un Mesia crucificat nu putea fi privit precum un Mesia,era un truism.Oricum problema nu este deloc asa simpla precum diferite teorii ,,revolutionare"au incercat sa zugravesca imagine momentului.Desi acuzatorii momentului pe acest motiv l-au predat iar Pilat pe acest motiv l-a execut nu este deloc greu sa afirmam ca ambele parti stiau foarte clar ca nu era vinovat de o asemenea acuzatie,realitatea din spatele acuzelor avand alte culori,mult mai personale sa spunem.Este adevarat ca predicarea Imparatiei de catre Isus a starnit inclusiv ecouri politice in mintea ascultatorilor Sai,desi este evident ca nu si-a dorit asta ci exact contrariul,insa evreii clipei intelegeau in urmatorul mod:daca YHWH vine sa stapaneasca in Imparatia Lui,aici pe pamant,atunci toti ceilalti lideri,de la Caesar in jos,isi pierdeau relevanta,ca sa nu spunem ca erau relativizati complet.Era genul de intelegere care ii facea pe legionarii romani sa ciuleasca cu mare atentie la soaptele de pe la colturi pt ca,exceptandu-L pe Isus,rezolvarea dilemei nu cuprindea mijloace pasnice.Privire incruntate,soapte conspirative,maini inclestate,nu era deloc imaginea blanda din Predica de pe Munte.

Insa redefinirea de catre Isus a conceptului de Imparatie,asa cum aparea in acceptiunea generala,atat in practica cat si in predicile Sale,arata oricui il observa cu atentie ca EL nu se incadra in aceleasi categorii precum Iuda Galileanul,inaintea Sa sau Simon bar Giora,ulterior Lui,o generatie mai tarziu.Desi poate romanii nu-L priveau cu un interes aparte,neavand nimic ostentativ dpdv al standardelor lor,totusi era inevitabil sa nu vada diferenta dintre EL si un ,,lestai"precum Barabas.Pilat,in nici o relatare care ne-a parvenit despre el,nu este descris drept un tip competent sau distins ci dimpotriva.Conducerea lui in Iudea fusese adesea provocatoare si proasta.Descrierea lui Philo,desi exagerata pt efect retoric,merita amintita.El descrie incidentul in care Pilat a vrut sa instaleze scuturi de aur specifice romane in palatul lui Irod,o aroganta teribila,in scopul proslavirii propriei sale persoane.O delegatie a printilor regali s-a opus,amenintandu-l ca vor spune lui Tiberius adevaratele lui intentii din spatele gestului.Reactia lui Pilat ii ilustreaza extrem de bine caracterul:,,S-a temut ca daca acestia vor trimite cu adevarat o delegatie atunci se va afla despre toata conduita sa ca si guvernator,despre mita,insultele,jafurile,nedreptatile si constantele executii fara judecata pe care le facea,despre cruzimea sa fara scrupule.Astfel,in ciuda temperamentului sau furios si a arogantei sale el se gasea intr-o pozitie dificila intrucat se gasea intre dorinta de a-si impune vointa tiranica si reticenta de a le face pe plac supusilor sai.Insa la fel de bine el stia politica lui Tiberuis in astfel de probleme....(nn.care amenintau Pax Romana)"(trad.aprox dupa Philo ,,Legum Allegoriae").
Acest incident arunca o interesanta lumina asupra momentului judecatii lui Isus din petspectiva lui Pilat.In ambele,datorita caracterului sau,Pilat va fi prins intre dorinta de a nu le face pe plac evreilor-iubea sa-i umileasca,dispretuindu-i profund,si frica ca Tiberius sa afle ceea ce facea el in realitate.,,Daca il eliberezi pe acesta nu esti prieten al Cezarului".....Presant de santajul religios la care era supus,avand drept punct vulnerabil propria lui conduita,Pilat actioneaza in faimoasa scena a spalatului pe maini cu maxim de cinism.Era guvernator,era responsabil pentru moartea lui Isus,sa-ti speli mainile era un simbol gol si pervers,pretinzand ca nu are nici o responsabilitate pentru ceva ce era direct in responsabilitatea lui.Ceea ce reiese cu claritate din materialele care ne dau informatii despre acest moment este ca Pilat nu dorea sa-l salveze pe Yeshua pt ca ar fi crezut despre EL ca era bun,nobil sau sfant ci pt ca sr fi preferat,prin aceasta iertare,sa-i mai umileasca iarasi pe liderii evrei,sa le arate,poate ca o mica razbunare sordida,cine avea ultimul cuvant.Acest mod orgolios si rau de abordare era un modus operandi pt Pilat.Insa si de data aceasta planul sau s-a intors contra lui.Descrierile sinoptice plasate in contextul mai larg al descrierii ioanine arunca o lumina neasteptata peste patru elemente.

In primul rand Pilat a stiut si a recunoscut ca Isus nu era un rebel,nu i-a gasit nici o vina in acest sens dpd al legislatiei romane.Putea fi un posibil Mesia,luand in calcul conotatiile politice alte notiunii,nu era primul despre care se spunea acest lucru si nici ultimul,dar era unul neobisnuit cel putin,extrem de departe de orice sablon clasic revolutionar.Insa cuvintele lui Isus (Luca 23:3-4)sunt dovada judecatii pe care Pilat o stia a exista in fata constiintei lui.In al doilea rand Pilat stia foarte clar ca desi liderii evrei i l-au prezentat sub acuza de rebel impotriva Romei ei avea un alt interes,acuza oficiala fiind doar un pretext prin care acestia se asigurau ca-i vor forta mana cu succes,el dandu-le suficiente motive de santaj de-a lungul timpului.In al treilea rand intreaga scena ii dadea posibilitatea de a face ceea ce ii placea sa faca,voia proprie dar a esuat.In al patrulea rand a esuat pt ca daca l-ar fi iertat atunci el ar fi fost acuzat de lipsa de loialitate fata de Caesar si cine va citi descrierea antica a regimului de teroare impus de Tiberius va realiza proportiile groazei si nervozitatii lui Pilat.Intr-o lume in care pe monezile romane Imparatul era ,,Pontifex Maximus"si un personaj divin nici un guvernator santajabil precum Pilat nu ar fi riscat o dubla acuzatie:lipsa de loialitate fata de Imparat si favorizarea unui posibil lider evreu care,in conceptia generala,predica o Imparatie ce ar fi pus in discutie nu numai stapanirea romana ci insusi natura divina pe care Imparatii si-o atribuiau.Era condamnare la moarte.

Din punct de vedere al autoritatilor romane raspunsul la intrebarea ,,De ce a murit Isus"era foarte simplu:nu numai ca Pilat a pus cinicele jocuri de putere in fata dreptatii,o constanta a timpurilor,ci si-a pus propriul sau interes personal in fata ambelor.Prins in plasa compromisurilor sale,lipsit de avantajul unei guvernari corecte care i-ar fi permis o pozitie demna, Pilat nu mai avea cale de intors si ca orice om dependent de scaunul sau a gasit o singura solutie la problema plina de nuante din fata sa:Isus trebuia sa moara.

Nota:aceasta mica prezentare are la orginie studii a lui NT Wright,din care s-a parafrazat.Cine doreste mai multe detalii cu privire la bibliografie le transmit via pm.

[DragosP]

@Pelerinule: te rog frumos, scrii pe un forum ortodox. Numele Mântuitorului este IISUS HRISTOS.