Cuvant pentru suflet !

[dobrin7m]

"Fericiti facatorii de pace.
In aceasta fericire Domnul nu interzice numai dezbinarea si ura unora fata de altii, ci cere ceva mai mult: sa impacam pe cei invrajbiti. Si adauga tot o rasplata duhovniceasca. Care?
Ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Ca Fiul Unul nascut al lui Dumnezeu pentru aceasta a venit pe pamant: sa uneasca pe cei despartiti si sa impace pe cei invrajbiti.

Dar ca sa nu socotesti ca pacea e un lucru bun in orice imprejurare a adaugat:
Fericiti cei prigoniti pentru dreptate.
Adica cei prigoniti pentru virtute, pentru apararea altora, pentru credinta. De obicei prin "dreptate" se intelege intreaga filosofie a sufletului.

Fericiti veti fi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind pentru Mine. Bucurati-va si va veseliti.
Hristos zice: veti fi fericiti daca oamenii va vor numi sarlatani, inselatori sau altfel.
Poate fi ceva mai nou decat aceste porunci , in care Domnul ne spune sa dorim, tocmai ceea ce lumea uraste, saracia , plansul, prigoana, ocara? Si Domnul a spus si a convins nu pe doi, zece, douazeci, o suta sau o mie de oameni ci pe toata lumea. Si cand multimile au auzit aceste porunci grele, impovaratoare si potrivnice simtului comun au ramas cutremurate de uimire. Atat de mare era puterea celui ce vorbea.

Dar ca sa nu socotesti ca este fericit orice om ocarat, Hristos pune doua conditii, fericirii: una, sa fii ocarat pentru Hristos, a doua sa fie ocarat pe nedrept. Daca ocara nu indeplineste aceste conditii, cel ocarat nu numai ca nu este fericit ci si ticalos. Iata acum si rasplata:
Ca plata voastra multa este in ceruri.

Cu alte cuvinte Hristos spune asa: Sa nu socotiti ca veti suferi acestea pentru ca graiti sau legiuiti ceva impotriva! Sa nu socotiti ca veti fi prigoniti pentru ca sunteti dascalii unor invataturi rele! Nu! Necazurile si primejdiile voastre nu vor veni de pe urma rautatii invataturilor voastre, ci de pe urma rautatii ascultatorilor vostri! De aceea persecutiile nu vor fi o marturie impotriva voastra celor ce suferiti raul, ci impotriva celor care fac raul."

[cristiboss56]

sursa: http://www.newsbomb.gr/prionokordela/ellada/story/317189/paisios-ekeinoi-poy-eleghoyn-me-adiakrisia-ehoyn-pneymatiki-skotisi

Cineva poate să îndure o situație, făcând răbdare, până ce Dumnezeu va arăta ce trebuie făcut. Una este să rabde cineva o situație și altceva să o accepte ca atare, atunci când nu trebuie. Apoi, în asemenea cazuri, orice are de spus cineva, să o spună cu respect, bărbătește, iar nu să insulte, să facă public. Să o spună separat înseși persoanei în cauză, cu durere, cu dragoste, ca să ia aminte la unele lucruri.
Părintele Paisie Aghioritul
Cei care mustră fără discernământ sunt întunecați duhovnicește.
- Gheronda, de ce nu ia nimeni poziție în atâtea scandaluri câte au loc în Biserică ?
- Toate situațiile care apar pe teme bisericești nu sunt ca să iei vreo poziție.
Cineva poate să îndure o situație, făcând răbdare, până ce Dumnezeu va arăta ce trebuie făcut. Una este să rabde cineva o situație și altceva să o accepte ca atare, atunci când nu trebuie. Apoi, în asemenea cazuri, orice are de spus cineva, să o spună cu respect, bărbătește, iar nu să insulte, să facă public. Să o spună separat înseși persoanei în cauză, cu durere, cu dragoste, ca să ia aminte la unele lucruri.
Nu este sincer, nici drept cel care spune adevărul în față, nici acela care îl face public, ci acela care are dragoste și viață adevărată și vorbește cu discernământ când trebuie și spune cele ce se cuvin la timpul potrivit. Din păcate, mulți îi văd pe oameni ca pe niște butuci. În timp ce îi ciopârțesc fără cruțare, și oamenii îndură, ei se bucură de cvadraturile pe care le fac, de „cubism”.
Numai omul care are demon are o scuză să îi facă pe oameni teatru în fața lumii, să le spună trecutul lor (bineînțeles, la cei asupra cărora demonul are drepturi), ca să zdruncine suflete neputincioase. Duhul necurat, firește, nu dă la iveală virtuțile oamenilor, ci neputințele lor.
Dar oamenii eliberați de patimile lor, fiindcă nu au răutate, îndreaptă răul cu bunătatea. Dacă văd vreodată undeva puțină necurăție, care nu se curăță, o acoperă, ca să nu se scârbească și altul care o va vedea. În timp ce aceia care scormonesc în gunoaie se aseamănă cu găinile... Astăzi diavolul face multe mizerii și încurcă mult lucrurile, dar în final i se va frânge gâtul. După ani de zile, drepții vor străluci. Chiar puțină virtute de vor avea, în aceea vor străluci, fiindcă va stăpâni mult întuneric, și lumea se va întoarce către ei. Cei care astăzi fac scandalurile, dacă vor trăi atunci, se vor rușina.

[dobrin7m]

În prealabil postat de cristiboss56

sursa: http://www.newsbomb.gr/prionokordela/ellada/story/317189/paisios-ekeinoi-poy-eleghoyn-me-adiakrisia-ehoyn-pneymatiki-skotisi

Cineva poate să îndure o situație, făcând răbdare, până ce Dumnezeu va arăta ce trebuie făcut. Una este să rabde cineva o situație și altceva să o accepte ca atare, atunci când nu trebuie. Apoi, în asemenea cazuri, orice are de spus cineva, să o spună cu respect, bărbătește, iar nu să insulte, să facă public. Să o spună separat înseși persoanei în cauză, cu durere, cu dragoste, ca să ia aminte la unele lucruri.
Părintele Paisie Aghioritul
Cei care mustră fără discernământ sunt întunecați duhovnicește.
- Gheronda, de ce nu ia nimeni poziție în atâtea scandaluri câte au loc în Biserică ?
- Toate situațiile care apar pe teme bisericești nu sunt ca să iei vreo poziție.
Cineva poate să îndure o situație, făcând răbdare, până ce Dumnezeu va arăta ce trebuie făcut. Una este să rabde cineva o situație și altceva să o accepte ca atare, atunci când nu trebuie. Apoi, în asemenea cazuri, orice are de spus cineva, să o spună cu respect, bărbătește, iar nu să insulte, să facă public. Să o spună separat înseși persoanei în cauză, cu durere, cu dragoste, ca să ia aminte la unele lucruri.
Nu este sincer, nici drept cel care spune adevărul în față, nici acela care îl face public, ci acela care are dragoste și viață adevărată și vorbește cu discernământ când trebuie și spune cele ce se cuvin la timpul potrivit. Din păcate, mulți îi văd pe oameni ca pe niște butuci. În timp ce îi ciopârțesc fără cruțare, și oamenii îndură, ei se bucură de cvadraturile pe care le fac, de „cubism”.
Numai omul care are demon are o scuză să îi facă pe oameni teatru în fața lumii, să le spună trecutul lor (bineînțeles, la cei asupra cărora demonul are drepturi), ca să zdruncine suflete neputincioase. Duhul necurat, firește, nu dă la iveală virtuțile oamenilor, ci neputințele lor.
Dar oamenii eliberați de patimile lor, fiindcă nu au răutate, îndreaptă răul cu bunătatea. Dacă văd vreodată undeva puțină necurăție, care nu se curăță, o acoperă, ca să nu se scârbească și altul care o va vedea. În timp ce aceia care scormonesc în gunoaie se aseamănă cu găinile... Astăzi diavolul face multe mizerii și încurcă mult lucrurile, dar în final i se va frânge gâtul. După ani de zile, drepții vor străluci. Chiar puțină virtute de vor avea, în aceea vor străluci, fiindcă va stăpâni mult întuneric, și lumea se va întoarce către ei. Cei care astăzi fac scandalurile, dacă vor trăi atunci, se vor rușina.

Foarte frumos cuvantul adus. Multumesc Cristi. si de folos.

[dobrin7m]

Frumos spus: sa faca pe oameni teatru sa le puna in fata lumii trecutul lor.

Unii fac mai mult de atat. Nu se multumesc cu trecutul unui om adus in public ci mai si adauga la acel trecut cat mai mult ca piesa de teatru sa fie mai frumoasa.

[cristiboss56]

Iubește pe fiecare în toată nebunia lui, pentru că fiecare avem nişte „păsărele" ale noastre, dar ni le iertăm. Şi pe celălalt trebuie să-l ierţi! De ce pe tine te accepţi aşa cum eşti, dar pe celălalt vrei să-l faci ca la carte, că aşa scrie în Evanghelie, că aşa scrie la Sfinţii Părinţi.
Dacă la iubire se ajunge treptat, recomandati-ne nişte „exerciţii" de iubire.
Căutaţi ce este bine în celălalt. Nu mai vedeţi răul, iertaţi. De ce este aşa? Păi, poate l-a bătut mama când era mic, l-a ascuns în dulap. Cine ştie ce are omul pe suflet, ce trecut are, ce stare de sănătate. E mai morocănos pentru că aşa-i el, dar ştii ce face el în chilia sa? Poate bate şi el metanii, plânge la icoane, îi pare rău şi cred că îi e ruşine şi lui de felul cum este şi îi e greu să vină să-şi ceară iertare.
Părinţii ne ziceau aşa: „Când cineva îţi greşeşte, te ceartă, tu dă vina pe diavol." Pentru că nimeni dintre noi nu vrea să facă răul. Nici noi nu-l vrem, pentru că toţi credem în Hristos şi vrem să-I slujim Lui. Dar noi facem şi rău. De ce? Păi, de ce? Cu voie? Nu cu voie, pentru că diavolul ne învaţă să facem rău. Dă vina pe diavol şi scuteşte-l pe aproapele tău de vina asta. S-a-ntâmplat, e trecător. E un accident. Răul pe care îl face aproapele nostru este accidental. Nu trebuie să ne facem impresia despre el şi să-l vedem prin prisma acestui rău pe care îl face. Asta înseamnă a judeca.
Ce înseamnă a judeca? Înseamnă a-l vedea pe cel din faţa noastră prin prisma faptelor rele pe care le face, socotind că ele îl caracterizează. El a strigat ieri la mine, e adevărat, dar asta nu-l caracterizează, el nu strigă tot timpul. Şi chiar dacă strigă tot timpul, să gândesc că înseamnă că nu se mânie, pentru că dacă aşa s-a obişnuit, nici nu mai ţine atâta răutate.
Cu tot felul de gânduri de acest fel să încercăm să iertăm, să iubim. Să iubim pe fiecare în toată nebunia lui, pentru că fiecare avem nişte „păsărele" ale noastre, dar ni le iertăm. Şi pe celălalt trebuie să-l ierţi! De ce pe tine te accepţi aşa cum eşti, dar pe celălalt vrei să-l faci ca la carte, că aşa scrie în Evanghelie, că aşa scrie la Sfinţii Părinţi. Vezi-l şi pe el în toată complexitatea lui, în toate nebuniile lui, pentru că Dumnezeu şi pe el l-a chemat la botez, i-a dat o grămadă de daruri şi nu ştii tu cum îl judecă Dumnezeu.
Şi mai este un lucru, să ştiţi că oamenii care au la vedere neajunsuri şi tot felul de apucături din astea ciudate au în spate daruri pe care Dumnezeu aşa vrea să le ascundă. Pentru că dacă le-ar da pe faţă doar darurile, omul s-ar mândri şi ar distruge totul. Atunci când Dumnezeu dă daruri, mai dă şi câte un beteşug, şi câte o ciudăţenie.
(Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, Editura Cathisma, 2006, p. 83-85)

[cristiboss56]

Este un crâmpei, este o atmosferă de iad, pentru cei fără Dumnezeu, căci pentru cei ce au credinţă în Dumnezeu nu există singurătate! Pentru un om care are convingerea şi credinţa şi certitudinea existenţei spirituale de care ne vorbeşte Hristos şi Biblia, nu există singurătate.

În lumea materială, în lumea noastră pământeană, singurătatea înseamnă iad?
Da. Este un crâmpei, este o atmosferă de iad, pentru cei fără Dumnezeu, căci pentru cei ce au credinţă în Dumnezeu nu există singurătate! Singurătatea este un infern, un iad pentru cei ce nu-l au pe Dumnezeu. N-are pe nimeni, şi chiar dacă e în societate, dacă n-are credinţă în Dumnezeu, şi cel ce se află în societatea cea mai veselă, şi dacă-i în familie, şi dacă oriunde e, se simte singur.
Un om care nu-l are pe Dumnezeu se simte părăsit, în singurătate, înspăimântător. Dar un om care-l are pe Dumnezeu niciodată nu este singur. Singurătatea nu-l omoară ci, dimpotrivă, se simte fericit în singurătate. Pentru că în singurătate el poate să se simtă într-o atmosferă mai potrivită, unde poate să se gândească mai profund la Tatăl nostru ceresc. Unde se poate ruga mai liniştit, unde poate să-şi desfăşoare gândurile, să urce cu gândurile până la Dumnezeu. Că dacă nu dispune de această linişte, îl tulbură gălăgia. De aceea toţi sfinţii au iubit singurătatea şi pustia. Nu pentru că au fugit de societate, ci pentru că acolo se întâlneau cu Dumnezeu. Îl contactau pe Dumnezeu, ca să zic aşa mai vulgar. Pentru că intervin toţi cei din singurătate, toţi călugării din mânăstire, care nu se simt singuri, ci se simt mai aproape de Dumnezeu. Ei stau de vorbă cu Dumnezeu pentru toată lumea. Pentru cei din singurătate, pentru voi, cei ce sunteţi în singurătate, care vă simţiţi copleşiţi de singurătatea infernală de Iad. Niciodată, şi am mai stat de vorbă despre acest lucru, aparent un lucru ce pare greu de acceptat, niciodată un om nu este singur.
Pentru un om care are convingerea şi credinţa şi certitudinea existenţei spirituale de care ne vorbeşte Hristos şi Biblia, nu există singurătate. Oare nu se simte aici, unde ne găsim noi, că fiecare avem un martor lângă noi, copiii aceştia, tinerii aceştia care filmează, au un înger lângă ei. Tu ai un înger lângă tine, eu poate unul sau mai mulţi îngeri, deci singurătatea este o boală, este o nenorocire pentru care omul este vinovat. Din această cauză el trebuie să sufere şi această nefericită viaţă de însingurare.


(Iustinian Chira - Bogdan Eduard, Convorbiri în amurg, Editura Dacia, 2006, p. 129)

[cristiboss56]

Cel care primeşte şi înfruntă durerea prin prisma veşniciei este de pe acum biruitor, cel ales, care prin credinţă nezdruncinată în Dumnezeu a ajuns la fericire, a gustat din bunătatea Domnului şi este candidat la încoronare.
Dumnezeu are mii de moduri ca să te facă să vezi iubirea Lui. Hristos poate să schimbe nefericirea într-un cântec melodios de preaslăvire. Tristeţea voastră va naşte bucurie, a zis Domnul (Ioan 16, 6). Cine se luptă, acela şi biruieşte, căci în "piaţa" cerului nu sunt lucruri ieftine. Momentele de suferinţă şi de jertfă sunt clipe de binecuvântare, căci lângă fiecare cruce se află şi o înviere. Şi ce dacă acum suferim şi plângem neîncetat, căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare (II Corinteni 4, 17). Omul suferinţei este atletul cel mai bun al vieţii, cu biruinţă slăvită care va fi răsplătită scump, cu premii veşnice: Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Corinteni 2, 9). Cel care primeşte şi înfruntă durerea prin prisma veşniciei este de pe acum biruitor, cel ales, care prin credinţă nezdruncinată în Dumnezeu a ajuns la fericire, a gustat din bunătatea Domnului şi este candidat la încoronare. El poate să repete strigătul biruitor al Apostolului Pavel: Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea (II Timotei 4, 7-8). Cu asemenea trăiri duhovniceşti, depăşirea suferinţei şi transformarea ei în bucurie izbăvitoare devine realitate. Aceasta este prefacerea datorată puterii lui Dumnezeu, nebunie pentru omul raţional, dar urmare firească pentru creştinul credincios. Întoarcerea aceasta, dacă pentru ateul existenţialist rămâne o problemă nedezlegată sau o nălucire în vis, pentru omul biologic, pentru omul credinţei este o minune mare a prefacerii lui Dumnezeu. Experierea duhovnicească a suferinţei duce la dezlegarea unei mari probleme, călăuzeşte pe calea de la întuneric la lumină.
Prin urmare, suntem datori să primim suferinţa care vine asupra noastră ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu. Bobul de grâu este acoperit şi putrezeşte în pământ, dar atunci rodeşte viaţa. Recolta suferinţei este bogată şi binecuvântată. Binecuvântarea lui Dumnezeu pe ogorul lacrimilor este mare şi o trăiesc cei care cred cu adevărat în harisma discernământului. Harul lui Dumnezeu să fie asupra celor care au trecut prin cuptorul multelor suferinţe, ajutaţi de puterea şi cunoaşterea divină. Pe aceştia îi aşteaptă odihna nemuritoare, veşnică şi prea fericită în Dumnezeu. Amin!
(Ne vorbeşte Stareţul Efrem Filotheitul. Meşteşugul mântuirii, Editura Egumeniţa, pp. 314-315)