Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Ce este virtutea dragostei creştine?
Despre dragoste ca virtute creştină s-a scris şi se vorbeşte mult, însă puţini sunt cei care o cunosc cu adevărat. Consider că cei mai îndreptăţiţi să vorbească despre această virtute sunt cei care ard pentru Dumnezeu, ard de dorul şi dragostea Lui, adică asceţii şi marii rugători. Iată, de pildă, ce ne îndeamnă Însuşi Domnul Hristos, prin apostolul iubirii – Sfântul Ioan: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul precum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 12). Iar în altă parte spună că „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul său să-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13), căci „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). Acesta este modelul autentic de iubire – Hristos. Toţi sfinţii, drepţii şi mărturisitorii au avut acest desăvârşit model.
„Virtutea dragostei se naşte în om din multă nevoinţă, smerenie şi rugăciune”

Care este legătura dintre dragoste şi celelalte virtuţi teologice?
Toate virtuţile se agonisesc cu multă osteneală, însă cel care a dobândit dragostea, se face asemănător lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire, după adevărata mărturisire a Sfântului Ioan Evanghelistul: „Cel ce nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (Ioan 4, 8). Dragostea ca virtute teologică este cea mai mare dintre toate, deoarece, prin natura sa, le implică pe celelalte virtuţi. Nu poţi să iubeşti dacă nu ai credinţă puternică şi statorică, nu poţi să iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele dacă nu ai spirit jertfelnic, nu poţi să iubeşti dacă nu ai smerenie, nădejde, supunere, ascultare, răbdare îndelungă, bărbăţie şi multe altele.


Prin ce este dragostea mai mare decât celelalte virtuţi?
Dragostea este mai mare decât celelalte virtuţi în primul rând prin izvorul său, care este Însuţi Dumnezeu şi apoi prin puterea, roadele şi durata ei, pentru că dragostea „nu piere niciodată” (I Corinteni 13, 8). Dragostea creştină este de la Dumnezeu şi este dată omului în dar. Fără puterea dragostei, credinţa slăbeşte, iar nădejdea se ofileşte şi scade mereu. Virtutea dragostei se naşte în om din multă nevoinţă, smerenie şi rugăciune. Dragostea este podoaba cea mai frumoasă cu care Dumnezeu înveşmântează inima înfrântă şi smerită.
Fericitul Augustin are un aforism folosit din ce în ce mai des: „Iubeşte şi fă ce vrei!” Cum trebuie înţeles acest îndemn?
Dacă-L luăm ca model pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, vedem că El, ca Dumnezeu adevărat şi ca om adevărat, S-a purtat cu multă delicateţe şi dragoste faţă de făptura Sa. A biciuit viciul, dar nu omul, a mustrat păcatele, dar pe păcătoşi i-a ridicat şi i-a iertat dacă s-au smerit, dacă i-au cerut ajutorul şi iertarea. Doar pe făţarnici i-a mustrat aspru şi fără menajamente. În toate poruncile şi legile dumnezeieşti, se vede clar mila şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, căci toată Legea şi toţi Proorocii se rezumă la porunca dragostei: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Aceasta este dragostea creştină.
Iată ce spune unul dintre marii isihaşti athoniţi, Gheron Iosif: „Când harul te umbreşte şi suflarea lui Dumnezeu, care este sufletul nostru, se înalţă aprinsă de dragoste, atunci se realizează unirea dumnezeiească. Şi atât de mult se afundă sufletul în Dumnezeu, încât nu se mai cunoaşte şi nu se mai distinge unul de celălalt, ca soarele şi lumina sau ca focul şi fierul înroşit care se unesc cu aevărat”. Iar Sfântul Simeon Noul Teolog afirmă: „O, dumnezeiască iubire, unde Îl ţii pe Hristos? Unde Îl ascunzi pe El? De ce L-ai luat pe Mântuitorul lumii şi te-ai depărtat de la noi? Deschide-ne şi nouă nevrednicilor uşa ta cea mică pentru ca şi noi să-l vedem pe Hristos Cel ce a pătimit pentru noi şi să credem că prin milostivirea Lui, nu vom mai muri după ce L-am văzut”.
Avem atâta „nor de mărturii” ale sfinţilor despre această mare virtute pentru că ei au cântat-o, au lăudat-o şi mai ales au practicat-o.
„Să ne rugăm mai mult şi să criticăm mai puţin”

Care este raportul dintre iubire şi dreptate?
Din păcate, omul contemporan este atât de plin de sine, încât nu mai vede frumuseţea din jurul său; el se vede doar pe sine, că este nedreptăţit, că nu este iubit sau ajutat şi nu mai are ochi pentru suferinţele altuia. Foarte puţină lume Îi mai mulţumeşte lui Dumnezeu pentru bune şi pentru rele, cum făcea dreptul Iov. Mereu dorim ca Dumnezeu să ne dea şi cerem multe, dar când vine vorba să ne dăruim lui Dumnezeu trup şi suflet, atunci începem să ne scuzăm şi să aruncăm vina pe societate. Dar de ce nu aruncăm vina şi pe noi înşine, pentru că şi noi facem parte din societatea acestui timp? Nimeni nu are dragoste dacă vedem doar răul celor din jur.


Care sunt mijloacele prin care se poate întări şi înmulţi dragoastea?
Focul dragostei dumnezeieşti se menţine numai şi numai cu rugăciune multă, făcută cu inima şi nu numai cu mintea, făcută cu sinceritate, cu generozitate, cu deschidere faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Dacă ne-am ruga mai mult şi am critica mai puţin, atunci vom putea cânta împreună cu marele apostol Pavel cel mai frumos imn de laudă adus acestei măreţe virtuţi: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 1-8).

[cristiboss56]

Să-I cerem sănătate trupească şi sufletească. Să-I cerem luminarea minţii şi înţelepciune, pentru a nu greşi calea către El. Să-I cerem bunătate sufletească şi smerenia inimii, căci spune Domnul: Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihna sufletelor voastre. Să-I cerem dreapta socoteală în tot ce facem, având convingerea că atunci când vom muri, vom da seama înaintea judecăţii lui Dumnezeu de felul cum ne-am trăit viaţa pe pământ. Să-I cerem râvnă pentru citirea Sfintei Scripturi, înţelegerea lor şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Să-I cerem harul Duhului Sfânt şi mântuirea sufletelor noastre.

Să-I cerem lui Dumnezeu ceea ce este vrednic de El şi cele pe care numai El ni le poate da. Să-i cerem ajutor ca, în toată viaţa noastră, să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga nouă. Asta să-I cerem lui Dumnezeu în rugăciunile noastre.

[cristiboss56]

Prin citire, prin convorbiri duhovnicești, îl lovești pe vrăjmaș în cap, peste picioare, peste mâini. Prin rugăciunea minții îl lovești în inimă, de aceea și reacționează atât de cumplit.

* Trebuie să avem luare-aminte si rugăciune. Una ajută pe cealaltă, precum se ajută mâinile una pe alta; luarea-aminte aduce rugăciunea și rugăciunea aduce luarea-aminte.
* Rugăciunea să fie spusă încontinuu, fie grăită, fie în minte; să nu se oprească niciodată; întreruperea rugăciunii si trândăvia sunt ca și când cineva ar purta arma sa pe umăr, în vreme ce dușmanul îl ucide; pe când, dacă își ține mereu degetul pe trăgaci, îndată ce apare dușmanul el trage primul și îl omoară.
* Diavolul tremură la numele lui Iisus Hristos și când rugăciunea se face astfel încât cineva să înțeleagă ce a cerut, adică să fie conștient, atunci frica diavolului este mult mai mare.
* Spuneți rugăciunea; aceasta sfințeste gura, sfințeste aerul, sfințeste locul în care a fost rostită.
* Prin citire, prin convorbiri duhovnicești, îl lovești pe vrăjmaș în cap, peste picioare, peste mâini. Prin rugăciunea minții îl lovești în inimă, de aceea și reacționează atât de cumplit.
* Rugăciunea să fie spusă într-una, zi și noapte, din gură, din minte, din suflet. Să nu lăsăm mintea fără ocupație, ci să lucreze la rugăciune sau la contemplare, pentru că altfel vine semănătorul cel rău și seamănă tulburare în suflet. Monahul care nu zice rugăciunea este monah doar pe dinafară.
* Numele lui Iisus sfințește gura, mintea și inima; diavolul se străduiește să oprească rugăciunea prin diferite griji, treburi și nevoi; după ce a fost legat, ca să zicem așa, stăpânul casei, lesne este după aceea să-și facă treaba; de aceea trebuie izgonită imediat din minte orice închipuire, orice lucru. În vremea rugăciunii, nimic să nu preocupe mintea, să nu existe nici un lucru pământesc de care mintea să se îngrijească. Spune: „da, diavole, mâine, când îmi voi termina rugăciunea, le voi face pe toate; dar acum exist doar eu și Dumnezeu, nimic altceva“.
* Diavolul ia mintea și o duce unde vrea el; când mintea se întoarce, aduce în suflet toată mizeria și provoacă maladii și boală în suflet. Leacul, terapia, arma împotriva risipirii minții este trezvia. Diavolul își macină toate puterile lui ca să distrugă trezvia.
* Vindecarea definitivă de patimi se face prin oprirea nălucirilor, adică a risipirii minții. Păcatul nu se poate face dacă nu se primește mai întâi gândul păcatului. Mai întâi se predă omul cel lăuntric, prin nălucire, și apoi urmează păcatul din afară.
* Dacă mintea nu se curățește de năluciri, Dumnezeu nu scrie pe lespedea minții cuvintele Sale.
* Diavolii pun o mulțime de piedici pentru ca omul să nu se roage, deoarece toate cursele, toate capcanele diavolilor, sunt distruse prin rugăciune.
* Rugăciunea este o armă atotputernică care nu lasă păcatul să se apropie. Diavolii tremură la rostirea numelui lui Iisus Hristos.
* Lucrarea trezviei este meșteșugul meșteșugurilor și știința științelor; e nevoie de un învățător potrivit, care să cunoască bine meșteșugul. Dar e nevoie și de ascultare deplină, întrucât, dacă pentru a învăța un meșteșug ori știință trebuie să faci ascultare către învățător, cât de multă ascultare trebuie să faci aici, în știința duhovnicească, unde diavolul încearcă să strice, să împiedice toată lucrarea: e ca și când, de pildă, maistrul ar încerca să-l învețe pe ucenic o meserie, iar un alt maistru, de alături, se străduiește încontinuu să deformeze învățăturile primului și se silește să-l convingă pe ucenic că altfel stau lucrurile. Așadar, gândește-te acum dacă e posibil ca ucenicul să învețe vreodată meseria ascultându-l pe diavol, pe cel rătăcit, fără să-l asculte întru totul pe adevăratul maistru și dascăl duhovnicesc și fără să nesocotească sfaturile diavolului.
* Deoarece lucrarea minții noastre nu este desăvârșită, de aceea nu primim mângâiere duhovnicească și căutăm mângâiere prin vorba lungă, râs și întoarcere către cele din afară.
* O cugetare diavolească te chinuie și, dacă nu te spovedești sau nu te rogi, ca să fugă cugetarea, aceasta devine tortură; cât de înfricoșător este să fii cu diavolii!
* Sfinții Părinți foloseau aducerea aminte de moarte ca pe o cale de trezvie și plângeau într-una, rugându-se să nu păcătuiască. Cât trebuie să ne rugăm noi, cei bolnavi!

(Părintele Efrem Athonitul, Despre credință și mântuire, Editura Bunavestire, Galați, 2003, p. 16)

[cristiboss56]

Omul trăieşte într-un mediu social. Gândurile, dorinţele, faptele, viziunea asupra lumii îi sunt definite într-o măsură uriaşă de influenţa mediului care îl înconjoară. Ştiţi că, dacă un om sănătos se află multă vreme lângă un bolnav de tuberculoză şi respiră acelaşi aer cu acesta, se molipseşte şi el. La fel ne molipsim şi de la bolnavii de gripă. Aşa se întâmplă şi în viaţa duhovnicească. Dacă omul trăieşte în atmosfera mulţimii duhurilor răutăţii care sunt sub ceruri, în mijlocul smintelilor, al unor exemple grave de necredinţă şi de dezmăţ, într-o atmosferă de patimi omeneşti neînfrânate, dacă trăieşte într-o atmosferă de prostie şi de vulgaritate, această atmosferă nu are cum să nu-i molipsească sufletul.
El respiră zi de zi acest aer otrăvit, unde mişună duhurile răutății care sunt sub ceruri. Şi se molipseşte nefericitul suflet, şi se face el însuşi locuinţă a dracilor. Şi atunci, ce să facem? Unde să fugim de această atmosferă apăsătoare, încărcată cu primejdii de moarte? Unde este scăparea noastră? Unde este pavăza noastră în faţa dracilor, a duhurilor răutăţii care sunt sub ceruri? La toate întrebările grele să căutaţi totdeauna răspuns în Sfânta Scriptură. Uitaţi-vă în psalmul 61, şi acolo veţi afla răspunsul: De la Dumnezeu vine răbdarea mea, că El este Dumnezeul meu şi Mântuitorul meu, Sprijinitorul meu... în Dumnezeu este mântuirea mea şi slava mea; Dumnezeu este ajutorul meu şi nădejdea mea este în Dumnezeu. Iată unde este scăparea noastră, iată unde e antidotul otrăvii ce intră în noi din mediul care ne înconjoară.
(Dr. Dmitri Avdeev, Când sufletul este bolnav, Editura Sophia, p. 25-26)

[cristiboss56]

Cuviosul Porfirie credea in valoarea pe care o are rugaciunea in viata duhovniceasca a oamenilor si ii povatuia pe fiii sai duhovnicesti in ce fel sa se roage:

- Sa te rogi simplu de tot, cu smerenie, cu suflet curat fara sa astepti raspunsul lui Dumnezeu, Sa nu-ti trebuiasca sa vezi mana Sa sau chipul Sau sau lumina Sa. Nimic din toate acestea. Doar sa crezi ca in timp ce I te adresezi lui Dumnezeu, chiar vorbesti cu Dumnezeu.

“Sfintenia parintilor contribuie la mantuirea copiilor. Intr-un singur fel putem face sa nu avem probleme cu copiii nostri, si anume prin sfintenie! Deveniti toti sfinti si nu veti mai avea nici o problema cu copiii vostri... Acest lucru il veti izbandi lesne in momentul in care va veni Harul cel dumnezeiesc. Dar cum vine Harul cel dumnezeiesc? Vine cand ne smerim si ne rugam. Iar rugaciunea trebuie sa fie simpla si curata, caci daca ne rugam cu credinta si rabdare, nu se poate sa nu primim raspuns”.



Referindu-se la metodele si mijloacele pe care parintii ar trebui sa le foloseasca in educarea propriilor copii, Parintele Porfirie, ca un pedagog intelept ce era, spunea:

“Nu va purtati cu copiii in chip silnic. De obicei slabiciunile copiilor isi au izvorul in comportamentul parintilor, care isi silesc copiii, din dragoste desigur, care insa este doar o simpla dragoste omeneasca. Cand vreti sa le spuneti ceva copiilor vostri, spuneti-le prin rugaciunea pe care o faceti. Copiii nu asculta de cele pe care le aud, decat atunci cand ii lumineaza Harul dumnezeiesc. Abia atunci asculta ce vrem sa le spunem. Cand vreti sa-i spuneti ceva copilului vostru, mai bine spuneti-i intai Maicii Domnului, si ea va lucra. Iar rugaciunea voastra se va face suflare datatoare de viata, mangaiere duhovniceasca, ce il va cuprinde cu imbratisarea sa, atragandu-l“.

[cristiboss56]

În ziua de astăzi, oamenii sunt foarte împrăştiaţi – fiindcă nu trăiesc simplu. Deschid multe fronturi şi se pierd în grija cea multă.

Daţi muncii doar mintea şi mâinile, nu şi inima
Nu trebuie să vă daţi inima lucrurilor materiale. Sunt unii care se dăruiesc cu totul celor materiale. Toată ziua se preocupă cum să facă bine o treabă şi nu se gândesc deloc la Dumnezeu. Să nu ajungem acolo. Să folosiţi mâinile şi picioarele la muncă, dar să nu lăsaţi cugetarea voastră să se depărteze de Dumnezeu. Să nu vă daţi toată fiinţa, toată puterea dimpreună cu inima voastră celor materiale. În felul acesta, omul devine închinător la idoli. Pe cât puteţi, nu vă dăruiţi inima treburilor; să daţi numai mâinile şi mintea. Să nu vă daţi inima lucrurilor stricăcioase, nefolositoare.
Atunci când inima este dăruită lui Dumnezeu, cugetarea va fi şi ea la Dumnezeu, iar mintea la treabă. Atunci când lucrezi, să nu-L uiţi pe Hristos. Să-ţi faci treaba cu bucurie, iar cugetarea şi inima să-ţi fie la Hristos. Atunci nici nu te vei obosi, şi vei putea lucra şi cele duhovniceşti.

Prin munca noastră transmitem fie binecuvântare, fie tulburare
Atunci când lucrează cineva cu linişte îşi păstrează pacea şi îşi sfinţeşte întreaga zi. Din păcate, n-am înţeles că atunci când lucrăm ceva prea repede dobândim nervozitate, iar lucrarea care se face cu nervozitate nu este sfinţită. Scopul nostru nu trebuie să fie a face multe şi să fim într-o continuă nelinişte. Căci aceasta este o stare diavolească.
Treaba grăbită, făcută cu nelinişte, este caracteristica oamenilor celor mai lumeşti. Sufletele tulburate care lucrează transmit tulburare şi prin lucrul lor de mână, iar nu binecuvântare. Dacă aţi şti cât de mult influenţează starea omului lucrul de mână pe care îl face, chiar şi lemnul unor obiecte făcute de el! Înfricoşător lucru! Rezultatul muncii omului este pe potriva stării în care se află atunci când o face. Dacă este nervos, se mânie şi înjură, ceea ce face nu va avea binecuvântare, iar de cântă, de rosteşte rugăciunea, se sfinţeşte lucrul său.

Cuviosul Paisie Aghioritul

[cristiboss56]

Avem de luptat cu un vrăjmaş peste măsură de iscusit. Atacurile lui sunt foarte chinuitoare şi viclene. Acolo unde îi este cu putinţă, îi biruie pe oameni cu ajutorul propriilor lor patimi şi păcate.
Cea mai mare primejdie pentru viaţa duhovnicească se ascunde în slava deşartă. Aici avem de luptat cu un vrăjmaş peste măsură de iscusit. Atacurile lui sunt foarte chinuitoare şi viclene. Acolo unde îi este cu putinţă, îi biruie pe oameni cu ajutorul propriilor lor patimi şi păcate.
Iar acolo unde întâlneşte împotrivire şi luptă împotriva patimilor şi păcatelor, însuflă gânduri deşarte de felul acestora: „Iată, am biruit şi slăbiciunea asta a mea, şi pe cealaltă! Cât de mult m-am ridicat duhovnicește!” Cel ce se iubeşte pe sine într-acest chip, din pricina reuşitelor mărunte, lesne poate să se piardă.
Slava deşartă risipeşte comorile duhovniceşti adunate. Ea nimiceşte lucrările bune câştigate. Îl întoarce înapoi, de năprasnă, pe omul care s-a ridicat cu mari osteneli la o oarecare înălţime duhovnicească. De aceea, cel ce voieşte să ducă o viaţă duhovnicească dreaptă e dator, mai înainte de toate, să stăruie a alunga din inima sa simţământul slavei deşarte. În acest scop, de fiecare dată când săvârşeşte un bine, el trebuie să-şi spună: „Nu nouă Doamne, nu nouă, ci Numelui tău dă slavă!” (Ps. 113, 9).
(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, 2006, p. 42)