Sarutul icoanelor e obligatoriu in Biserica Ortodoxa ???

[laurastifter]

În prealabil postat de stireana

Ori e poruncă, ori "nimic nu e obligatoriu"?!

"Nimic nu e obligatoriu" cât ţine creşa duhovnicească în care trecerea de la gânguritu' spiritual la articularea scripturatică se face prin bâlbâieli, încercări ratate, căderi, împiedicări, da' odată ajunşi la o clasă mai mărişoară, pentru a lua coroniţa la finele anului, nu mai bâjbâim printre rigori, ci ni le însuşim, asumăm şi ne adaptăm "obligativităţilor" ştiind că acestea înseamnă izbândă, mântuire, salvare.

Stireana, am impresia că susţinem aceleaşi idei, dar folosind un limbaj diferit. Mesajul dvs este o frumoasă argumentare a importanţei păzirii poruncilor divine pentru mântuire. Desigur că împlinirea poruncilor lui Dumnezeu (pe care nu atât noi le păzim, cât ele ne păzesc pe noi întru libertate, adevăr şi viaţă, aşa cum atât de frumos arăta părintele Rafail Noica) este importantă, esenţială pentru mântuire, indispensabilă acesteia! În această privinţă, cred că împărtăşim aceeaşi opinie sau, mai exact, aceeaşi convingere.
Obiecţia mea se referea la folosirea termenului "obligatoriu" în privinţa sărutării icoanelor, precum şi în privinţa oricărui alt aspect al vieţii spirituale. Dumnezeu nu ne obligă, nu ne constrânge, ci ne propune, ne învaţă, ne invită, ne cheamă să-L urmăm. "Dumnezeu îl imploră pe om să se mântuiască" - exprima această idee, într-un mod atât de curajos, părintele Rafail. Hristos nu constrânge niciodată! Dacă nu mă credeţi pe mine, aveţi, atunci, încredere în Sfântul Ioan Gură de Aur şi-n atâţia alţi Sfinţi Părinţi sau, mai sigur, în Însuşi Acel Care a spus: "dacă vrea cineva să vină după Mine...".
Acum nădăjduiesc că mi-aţi înţeles ideea.
Păzirea poruncilor, faptele credinţei, constituie, potrivit dogmaticii ortodoxe, una dintre cele trei condiţii esenţiale ale mântuirii subiective/ personale (alături de har şi de credinţă).
Dar nu sunt obligatorii, nu în sensul că am putea ajunge la mântuire şi pe o altă cale (relativism dogmatic şi etic), ci în sensul că Dumnezeu nu ne obligă să acceptăm viaţa veşnică pe care El ne-a dăruit-o.
Darul - expresie a iubirii dintre Dăruitor şi primitor - se poate oferi şi primi doar în mod liber.
Fără libertate, raiul n-ar mai fi rai, ci infernul cel mai înspăimântător pe care mintea omenească şi l-ar putea imagina.
Căci ce infern mai cumplit ar putea scorni imaginaţia noastră, dacă nu ideea unei fericiri fără libertate?
Acesta era "paradisul" terestru imaginat de ideologii regimurlor totalitare.
Raiul lui Hristos, însă, este rai pentru că pentru că este fericire, este fericire fiindcă este eternă libertate, este libertate fiindcă esenţa lui este iubirea, este iubire şi cunoaştere fiindcă raiul înseamnă, în sensul cel mai profund al cuvântului, comuniunea cu Dumnezeul cel Treimic al iubirii!
Hristos în mijlocul nostru!