Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

În viforniţele vremii noastre este de folos totdeauna să fii treaz. Este primul lucru pe care vi-l cer: ascultaţi cuvântul Evangheliei, fiţi treji şi încetaţi de a mai fi copii.
Lumea care ne înconjoară trăieşte astăzi mai dinamic decât înainte. Dar cu cât mai multă este forfota în lume, cu atât mai grea devine păstrarea unui cuget creştinesc.
De pretutindeni năvălesc asupra noastră tot felul de idei care turbură viaţa noastră. În viforniţele vremii noastre este de folos totdeauna să fii treaz. Este primul lucru pe care vi-l cer: ascultaţi cuvântul Evangheliei, fiţi treji şi încetaţi de a mai fi copii.
Nu lăsaţi lucrurile acestei lumi să vă risipească. Concentraţi-vă toată luarea-aminte, daţi-vă toată silinţa unei vieţi care să corespundă duhului poruncilor Evangheliei.


(Arhimandritul Sofronie Saharov, Din viaţă şi din duh, traducere de Părintele Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2011, p. 37)

[cristiboss56]

Bărbăția este conform zicalei: „Ori ești hotărât, ori nehotărât. Ori mori, ori trăiești.” Această bărbăție „nenorocită” ne lipsește și, de aceea, mergem și venim, înaintăm și dăm înapoi, și nu scoatem nimic.
Aici vorbește de cele patru virtuți generale (...): chibzuința, bărbăția, întreaga cugetare și dreptatea. Mai întâi, chibzuința este virtutea corespunzătoare părții raționale, crezului omului, adică dacă cuget drept despre Dumnezeu, despre mine însumi și despre lume. În continuare urmează bărbăția, care are legătură cu parte irascibilă, dar și cu voința omului. Bărbăția este conform zicalei: „Ori ești hotărât, ori nehotărât. Ori mori, ori trăiești.” Această bărbăție „nenorocită” ne lipsește și, de aceea, mergem și venim, înaintăm și dăm înapoi, și nu scoatem nimic.
A treia virtute care de obicei este accentuată și de cei vechi, dar și de Biserică, este întreaga cugetare, adică curăția atot-cuprinzătoare a acțiunilor exterioare ale omului, dacă ne referim la epoca dinainte de Hristos, și cu siguranță și a celor lăuntrice, în creștinism. Întreaga-cugetare înseamnă curăție a vieții conformă cu dreapta chibzuință, cu cuvântul corect și cu exigențele sociale. Are, adică, legătură cu mine însumi și cu societatea, determină locul nostru în raport cu societatea. A patra virtute, dreptatea, privește atât legătura noastră cu Dumnezeu, cât și, mai ales, legătura noastră cu oamenii.
În viața duhovnicească zilnică însă chibzuința îl unifică pe om și-l unește cu Dumnezeu și se exprimă prin cucernicie. În continuare, dreptatea constituie, de fapt, un echilibru lăuntric. Este iubirea evanghelică revărsată și către ceilalți și care ne unește cu ei, iar întreaga-înțelepciune este echilibrul minții, al inimii, al sufletului și al trupului. Puterea care le realizează acum pe toate acestea este bărbăția, puterea voinței. În realitate, sunt aceleași virtuți la care ne-am referit mai înainte.

(Arhim Emilianos Simonopetritul, Cuvânt despre trezvie. Tâlcuire la Sfântul Isihie, Editura Sfântul Nectarie, 2008, p. 64-65)

[cristiboss56]

Botezul copiilor este necesar pentru mântuire, întrucât toţi, şi copiii, au păcatul strămoşesc şi numai prin botez se pot curăţi de acesta, născându-se din nou sufleteşte, şi facându-şi aşa intrarea în Biserică. Sfinţii Apostoli au botezat şi pe copii şi tot aşa a făcut totdeauna şi Biserica.
De aceea, a amâna pentru mai târziu botezul copiilor este păcat mare, aceasta însemnând nepăsare faţă de starea şi viitorul copiilor încărcaţi cu păcatul strămoşesc, înseamnă totodată nesocotirea datoriei părinteşti, ca şi neluarea în cuvenită seamă chiar a lucrării mântuitoare a lui Hristos, prin întârziere voită de la primirea darurilor acesteia, întârziere în care moartea copilului nu este exclusă.


(Isidor Todoran, Simbolul Credinței – O sinteză dogmatică, Editura Renașterea, 2008 p. 107)

[cristiboss56]

Când ajungem la cunoştinţa a ceea ce suntem de fapt, că avem o înrudire cu Dumnezeu, că locuieşte chiar în structura noastră spirituală, atunci Dumnezeu aprinde candela şi luminează toată viaţa noastră cu concepţia creştină despre lume şi viaţă.
Aşa suntem noi în condiţiile vieţii acesteia: o candelă cu untdelemn şi fitil, dar încă neaprinsă.
Când ajungem la cunoştinţa a ceea ce suntem de fapt, că avem o înrudire cu Dumnezeu, că locuieşte chiar în structura noastră spirituală, că suntem în pragul liberei alegeri a unei concepţii de viaţă de care să ne ţină chiar de n-am fi pe placul lumii, atunci Dumnezeu aprinde candela şi luminează toată viaţa noastră cu concepţia creştină despre lume şi viaţă.
Obişnuit, concepţia creştină nu prea e dusă, nici chiar de credincioşi şi nici chiar de cei ce o cunosc teologic destul de bine, până la finalitatea sa – mai păstrând şi pentru egoism o bună parte de „viaţă”. Cu alte cuvinte sunt puţine exemplarele omeneşti care îşi „riscă” toată viaţa lor pentru Dumnezeu, pentru cauza Lui în lume.

(Părintele Arsenie Boca, Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 67)

[cristiboss56]

Pentru deplinătatea iubirii dumnezeieşti, sufletul rămâne neatins de lume; chiar dacă omul trăieşte pe pământ în mijlocul altora...
Cine iubeşte mai mult, acela se avântă cu tărie spre Dumnezeu, acela va fi aproape de El. Fiecare va fi preamărit pe măsura iubirii lui. Şi am înţeles că iubirea este felurită după tăria ei.
Cineva se teme de Dumnezeu ca să nu-L supere cu ceva, aceasta e întâia iubire.
Cineva are mintea curată de gânduri, aceasta e cea de-a doua iubire, mai mare decât prima.
Cineva are în chip simţit harul în sufletul său, aceasta e a treia iubire, încă mai mare.
Cea de-a patra şi desăvârşita iubire de Dumnezeu e atunci când cineva are harul Duhului Sfânt în suflet şi în trup.
Trupul unuia ca acesta se sfinţeşte şi după moarte se va preface în sfinte moaşte. Aşa a fost la marii sfinţi mucenici, la proroci şi la cuvioşi. Cine a ajuns la această măsură rămâne neatins de iubirea trupească. El se poate culca liber cu o fată, fără a încerca faţă de ea nici un fel de dorinţă. Iubirea lui Dumnezeu e mai puternică decât iubirea de fată spre care este atrasă toată lumea, afară de cel ce are harul lui Dumnezeu în deplinătate; pentru că dulceaţa Duhului Sfânt renaşte omul întreg şi-l învaţă să iubească pe Dumnezeu în deplinătate. Pentru deplinătatea iubirii dumnezeieşti, sufletul rămâne neatins de lume; chiar dacă omul trăieşte pe pământ în mijlocul altora, din iubirea lui pentru Dumnezeu el uită tot ce este în lume. Nenorocirea noastră stă în aceea că, din pricina mândriei minţii noastre, nu stăruim în acest har şi el părăseşte sufletul, şi sufletul îl caută plângând şi suspinând, şi zice: „Sufletul meu tânjeşte după Domnul”.


(Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, p. 127-128)

[cristiboss56]

O femeie în timpul sarcinii trebuie să ştie că trage din ea copilul. Trage comportament, moralitate, totul. De aceea copilul se zbate în burtă când mama e supărată, de aceea dansează când mama e bucuroasă.

Ce trebuie să facă o femeie din punct de vedere duhovnicesc în timpul sarcinii, cum să se comporte soţul cu soţia sa în această perioadă?
Părintele Arsenie Boca are câteva afirmaţii dezvoltate în adevărate predici despre lucrul acesta. El încearcă să demonstreze ce se întâmplă sub aspect ştiinţific. Eu am întrebat ceva despre afirmaţiile lui pe un genetician, i-am arătat şi desenele şi a zis: Părinte, pentru ziua de astăzi nu e ceva extraordinar, dar pentru data când el a făcut aceste constatări, este ceva de vis, aproape nu pot să cred că afirmaţiile acestea au fost făcute în 1946. Mi-a zis asta cineva care era expert, doctor în genetică. Şi acolo puteţi citi foarte multe lucruri despre asta. Cărţile lui văd că circulă. O femeie în timpul sarcinii trebuie să ştie că trage din ea copilul. Trage comportament, moralitate, totul. De aceea copilul se zbate în burtă când mama e supărată, de aceea dansează când mama e bucuroasă. Dar trebuie să mai ştim că nu numai în timpul sarcinii copilul trage din mamă, ci şi după, ani de zile, uneori până la moarte, alteori mai puţin intens, până pe la 21-24 de ani. Dar să mai ştim încă un lucru, copilul trage şi din tată, deşi nu e în burta tatălui. Trebuie să ştim că e o legătură a copilului cu părinţii, nu e aşa oricum. Şi atunci tatăl trebuie să aibă un anumit comportament şi dezmăţul tatălui îl trage şi copilul, nu ca o moştenire, ci ca o consecinţă. Şi să ştim că atunci când suntem imorali, nedrepţi, se răsfrânge şi asupra copiilor. Şi să ştim noi, copiii, că trebuie să luptăm foarte mult cu noi prin spovedanie, liturghie şi celelalte pentru a anula nu moştenirea (pentru că nu putem asta şi nu ar fi drept să spunem că moştenim şi gata, nu mai avem ce face), dar să anulăm consecinţa, nu păcatul.
Ce părere aveţi despre metoda calendarului?
Am părerea că nu e lăsată de Dumnezeu, iar femeia e folosită ca un buton: da, nu. Acum da, acum nu; femeia nu e asta, e un dispreţ la adresa femeii.
Este mai bine ca o femeie care nu reuşeşte să ţină sarcina să apeleze la o metodă contraceptivă care nu are efect avortiv?
Abstinenţa. Aceasta e foarte bună şi atât. Dar de unde ştii că pe acesta poţi să-l ţii, nu poţi să-l ţii? Trebuie să îndepărtezi cauzele, acestea sunt de natură duhovnicească, de natură medicală. Metoda contraceptivă nu e soluţia.
Dacă soţul nu mai vrea copii, ce să facă soţia?
Dacă soţul este prins în adulter de către soţie, soţia nu are voie să-l lase. Dar dacă soţul o sileşte la avort sau este împotriva naşterii de copii, atunci femeia poate să divorţeze. Încurajăm divorţul? Nu, descurajăm prostituţia. Pentru că, să ştiţi, la prima ameninţare soţul începe să se gândească. Dar mai e o problemă. Când te-ai căsătorit cu soţul tău, ce ai stabilit cu el? Nu prea ai stabilit nimic. Şi în timp a venit o altă stare de fapt, o altă gândire. Dumnezeu ţi-a luminat mintea prin cineva, printr-o carte, a lucrat Dumnezeu în tine şi acum trebuie să lucrăm şi noi cu el. Că noi l-am luat aşa pe soţul nostru, nu ni l-a băgat pe gât, noi l-am dorit, am stat de vorbă, am gândit, am cerut acordul părinţilor, am apelat la naşi, la preot, ne-am spovedit. Vedeţi, e mare lucru să alegi un soţ cum trebuie, după anumite principii.


(Părintele Nicolae Tănase, Sotul ideal, sotia ideală, Editura Anstasis, 2011, p.228-229)

[Decebal]

În prealabil postat de cristiboss56

Botezul copiilor este necesar pentru mântuire, întrucât toţi, şi copiii, au păcatul strămoşesc şi numai prin botez se pot curăţi de acesta, născându-se din nou sufleteşte, şi facându-şi aşa intrarea în Biserică. Sfinţii Apostoli au botezat şi pe copii şi tot aşa a făcut totdeauna şi Biserica.
De aceea, a amâna pentru mai târziu botezul copiilor este păcat mare, aceasta însemnând nepăsare faţă de starea şi viitorul copiilor încărcaţi cu păcatul strămoşesc, înseamnă totodată nesocotirea datoriei părinteşti, ca şi neluarea în cuvenită seamă chiar a lucrării mântuitoare a lui Hristos, prin întârziere voită de la primirea darurilor acesteia, întârziere în care moartea copilului nu este exclusă.


(Isidor Todoran, Simbolul Credinței – O sinteză dogmatică, Editura Renașterea, 2008 p. 107)

Nu ştiu ce înţeleg alţii, dar de aici eu înţeleg că botezul copiilor ar fi esenţial pentru "mântuirea" copiilor.

Nu cred că şi nu ştiu dacă este suficient şi pentru mântuirea tinerilor, a adulţilor, a bătrânilor.

Dar despre asta nu mai văd niciun citat dat de cristiboss56!

Dacă nesocotinţa faţă de copii este mare, cum mai este crunta nesocotinţă faţă de ceilalţi?

Sau ceilalţi nu sunt nesocotiţi că doar lor li se face Nunta şi Gropăciunea!?!

[cristiboss56]

Necazul este un instrument, o unealtă, pe care Dumenzeu o ține în mâna Sa. Numai El face uz de ea precum îi dictează infinita Sa înțelepciune.
Necazul este un instrument, o unealtă, pe care Dumenzeu o ține în mâna Sa. Numai El face uz de ea precum îi dictează infinita Sa înțelepciune.
El o folosește diferențiat pentru fiecare om, după nevoile fiecăruia.
Necazul, sub diferitele sale forme, îl curățește și-l sfințește pe cel care-l acceptă cu înțelepciune și cunoștință. Adică fiecare necaz pe care-l are un creștin reprezintă o cercetare dumnezeiască pentru mântuirea sa, trimisă de dreapta cea preadulce a cerescului nostru Tată, chiar dacă firii noastre îi displac astfel de lucruri, așa precum medicamentele cele amare sunt neplăcute celui bolnav.
Comori duhovnicești din Sfântul Munte Athos, Culese din scrisorile și omiliile Avvei Efrem, Editura Egumenița

[cristiboss56]

Tristeţea este, uneori, sau urmarea unei mânii anterioare sau este pricinuită de neîmplinirea vreunei pofte sau a vreunui câştig, atunci când cineva a văzut spulberată speranţa ce-şi făurise în minte despre aceste lucruri. „Tristeţea este, uneori, sau urmarea unei mânii anterioare sau este pricinuită de neîmplinirea vreunei pofte sau a vreunui câştig, atunci când cineva a văzut spulberată speranţa ce-şi făurise în minte despre aceste lucruri. Câteodată însă, chiar fără să existe vreun motiv, care să ne pricinuiască această cădere, din îmboldirea vicleanului vrăjmaş, suntem apăsaţi de o atât de neaşteptată tristeţe, încât nu mai putem primi cu bunăvoinţa de altă dată pe cei dragi nouă sau pe prietenii sosiţi. Oricât de firească ar fi fost convorbirea lor, nouă ni se pare supărătoare şi de prisos şi nici un răspuns plăcut nu le dăm, fierea amărăciunii punând stăpânire pe toate tainiţele inimii noastre. Mai există încă o altfel de tristeţe, mai blestemată, care împinge sufletul păcătos nu la îndreptarea vieţii şi la alungarea patimilor, ci la cea mai pierzătoare disperare; aceasta l-a împiedicat pe Cain (Facere 4,9-16) de la căinţă, după uciderea fratelui, iar pe Iuda (Matei 27, 5), în loc să-l grăbească a cere iertare pentru trădare, l-a împins să-şi pună laţul. Această tristeţe este morocănoasă, fără răbdare, neîndurătoare pizmaşă, de o stearpă amărăciune şi de o dureroasă disperare. Pe cel ce l-a cuprins, ea îl zdrobeşte sufleteşte, paralizându-i orice sârguinţă şi dorinţa de mântuire, căci este fără noimă (raţiune) şi nu numai că zădărniceşti foloasele rugăciunilor, dar chiar nimiceşte roadele duhului, pe care îl aduce cealaltă tristeţe".
(Sfântul Ioan Casian, Viața și învățăturile lui, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, p. 69)

[cezar_ioan]

În prealabil postat de cristiboss56

Tristeţea este, uneori, sau urmarea unei mânii anterioare sau este pricinuită de neîmplinirea vreunei pofte sau a vreunui câştig, atunci când cineva a văzut spulberată speranţa ce-şi făurise în minte despre aceste lucruri. „Tristeţea este, uneori, sau urmarea unei mânii anterioare sau este pricinuită de neîmplinirea vreunei pofte sau a vreunui câştig, atunci când cineva a văzut spulberată speranţa ce-şi făurise în minte despre aceste lucruri. Câteodată însă, chiar fără să existe vreun motiv, care să ne pricinuiască această cădere, din îmboldirea vicleanului vrăjmaş, suntem apăsaţi de o atât de neaşteptată tristeţe, încât nu mai putem primi cu bunăvoinţa de altă dată pe cei dragi nouă sau pe prietenii sosiţi. Oricât de firească ar fi fost convorbirea lor, nouă ni se pare supărătoare şi de prisos şi nici un răspuns plăcut nu le dăm, fierea amărăciunii punând stăpânire pe toate tainiţele inimii noastre. Mai există încă o altfel de tristeţe, mai blestemată, care împinge sufletul păcătos nu la îndreptarea vieţii şi la alungarea patimilor, ci la cea mai pierzătoare disperare; aceasta l-a împiedicat pe Cain (Facere 4,9-16) de la căinţă, după uciderea fratelui, iar pe Iuda (Matei 27, 5), în loc să-l grăbească a cere iertare pentru trădare, l-a împins să-şi pună laţul. Această tristeţe este morocănoasă, fără răbdare, neîndurătoare pizmaşă, de o stearpă amărăciune şi de o dureroasă disperare. Pe cel ce l-a cuprins, ea îl zdrobeşte sufleteşte, paralizându-i orice sârguinţă şi dorinţa de mântuire, căci este fără noimă (raţiune) şi nu numai că zădărniceşti foloasele rugăciunilor, dar chiar nimiceşte roadele duhului, pe care îl aduce cealaltă tristeţe".
(Sfântul Ioan Casian, Viața și învățăturile lui, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, p. 69)

Cu mulţumiri, Cristian! Minunat cuvântul Sfântului Casian!
Îmi cer iertare pentru un scurt şi palid comentariu:
a) se vede din text că nu avem nici un motiv să mai confundăm tristeţea cu depresia (cum din păcate se confundă adeseori pe forum); depresia este un ansamblu mai complex, cuprinzînd şi tristeţea precum şi alte componente - cognitive, emoţionale, volitive, comportamentale.
b) sentimentul (trăirea) numit tristeţe este perceput de obicei în psihologie ca fiind legat de pierderi; pare a fi un ecou emoţional sau un mod emoţional de a exprima o pierdere. Dar, unele şcoli psi printre care şi Analiza Tranzacţională, atrag atenţia că tristeţea e un sentiment racket, adică un vârf de iceberg în conştiinţă al unor trăiri afective mai adânci, mai puternice, primare: furia (mânia) şi frica (ori neputinţa copleşitoare). Aşadar, adeseori putem descoperi, luînd act de steagul fluturat sub forma tristeţii aparente, că în noi mişcă furia şi frica... Prilej, desigur, de intensificare a pocăinţei. Pentru că tristeţea semnalizează, în definitiv, un protest din adâncurile narcisice ale eului, o respingere a duhului comuniunii şi iubirii jertfelnice, o răsturnare a cosmosului Hristocentric, o nesupunere şi respingere a Voii lui Dumnezeu... Un copil care bate din picior...