Sa ne cunoastem sfintii romani!

[cristiboss56]

Sfântul Ierarh Varlaam este considerat parintele limbii romane literare. Pe data de 30 august, Biserica Ortodoxa face pomenirea Sfantului Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei. Sfantul Mitropolit Varlaam a pastorit Mitropolia Moldovei intre anii 1632-1653, in timpul domnitorilor Alexandru Ilias, Miron Barnovschi, Moise Movila si Vasile Lupu.
Provenind dintr-o familie de razesi, care se numea Motoc, din Borcesti, sat disparut situat langa Targu-Neamt, Mitropolitul Varlaam s-a nascut in jurul anului 1590. Numele sau de botez a fost Vasile. Din tinerete si-a indreptat pasii spre Schitul Zosim de pe valea paraului Secu, unde a invatat carte si limbile slavona si greaca. Pe aceeasi vatra, Vornicul Nestor Ureche si sotia sa Mitrofana au ctitorit in 1602 Manastirea Secu in care a inceput sa functioneze si o scoala.
Tanarul Vasile Motoc a intrat in obstea noii manastiri, unde a fost calugarit cu numele de Varlaam. Fiind bun povatuitor, a fost numit egumen al manastirii, apoi, pentru stradaniile si virtutile sale, el a fost cinstit cu rangul de arhimandrit.
Ajungand sfetnic de incredere al domnitorului Miron Barnovschi, in anul 1628, arhimandritul Varlaam este trimis la Kiev si Moscova in vederea cumpararii de icoane pentru manastirile Dragomirna si Barnova si pentru biserica ctitorita de domnitor in Iasi. Savarsind aceasta, Varlaam s-a intors in tara, dar primind vestea mortii Mitropolitului Anastasie Crimca (1629) si pe cea a inlaturarii domnului Miron Barnovschi, s-a retras la Manastirea Secu.
In anul 1632, in timpul domniei voievodului Alexandru Ilias, prin lucrarea lui Dumnezeu, arhimandritul Varlaam a fost chemat sa pastoreasca Mitropolia Moldovei in locul Mitropolitului Atanasie (1629-1632), care s-a mutat la cele vesnice si a fost inmormantat la Manastirea Bistrita, Neamt. Noul Mitropolit unea invatatura cu rugaciunea si cuvantul intelept cu fapta cea buna. In timpul pastoririi invatatului Mitropolit Varlaam, Mitropolia Moldovei s-a bucurat de mult ajutor din partea binecredinciosului domnitor Vasile Lupu.
Sprijinit si de Sfantul Mitropolit Petru Movila al Kievului, Mitropolitul Varlaam a infiintat prima tipografie romaneasca din Moldova, in anul 1640, pe care a instalat-o la Manastirea “Sfintii Trei Ierarhi” din lasi.
Intelept aparator al dreptei credinte si al unitatii Bisericii Ortodoxe in vremuri tulburi, Mitropolitul Varlaam s-a ocupat indeaproape de organizarea Sinodului de la lasi din anul 1642, care a indreptat si aprobat Marturisirea de credinta alcatuita de Mitropolitul Petru Movila al Kievului in 1638, pentru a da clerului si credinciosilor ortodocsi o calauza in lupta lor impotriva ratacirilor de la Sfanta Traditie a Bisericii.
Vrednicul Mitropolit Varlaam al Moldovei era pretuit atat in tara, cat si in afara ei. Astfel, pentru evlavia si intelepciunea sa, Mitropolitul Varlaam s-a numarat, in anul 1639, intre cei trei candidati propusi pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului.
Ca un pastor bun si harnic, Mitropolitul a tiparit la Iasi mai multe carti de slujba si de aparare a credintei ortodoxe, si anume: Cazania, Cele sapte taine, Raspunsul impotriva catehismului calvinesc, Pravila, Paraclisul Nascatoarei de Dumnezeu si altele. Lucrarea sa intitulata Cazania sau Carte romaneasca de invatatura la duminicile de peste an, la praznice imparatesti si la sfinti mari (1643) a fost prima carte romaneasca tiparita in Moldova, numarandu-se pana astazi intre cele mai de seama scrieri din istoria vechii culturi romanesti.
A tradus din limba slavona, impreuna cu cativa ucenici, lucrarea “Scara” a Sfantului Ioan Scararul. Astfel, egumenul Varlaam facea in Moldova primii pasi de inlocuire a limbilor straine, greaca si slavona, cu limba vorbita a poporului. Leastvita (Scara) Sfantului Ioan Scararul se numara printre primele opere patristice filocalice traduse in limba romana. Mentionam ca textele traduse de Varlaam, spre deosebire de textele manuscrise rotacizante sau cele din cartile lui Coresi, au o limba romana mult mai buna, mai culta. Daca cei dintai au tradus textele slavone exact, Varlaam a adaptat textul, imbogatind astfel limba romana. Asa se explica si abundenta slavonismelor, mai ales ca nu existau termeni in limba romana pentru a exprima textul slavon.
In timpul pastoririi Mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost zidita frumoasa biserica a Manastirii “Sfintii Trei Ierarhi” din Iasi, ctitoria cea mai de seama a domnitorului Vasile Lupu. In aceasta biserica, sfintita in anul 1639, Mitropolitul Varlaam slujea adeseori si binevestea Evanghelia lui Hristos cu ravna si intelepciune. In anul 1641, in aceasta biserica, evlaviosul Mitropolit Varlaam a asezat moastele Cuvioasei Parascheva, daruite domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenica de Constantinopol, in semn de recunostinta pentru ajutorul oferit de el acesteia, in vremea Patriarhului ecumenic Partenie. Prin evlavia sa, Mitropolitul Varlaam a sporit mult in randurile credinciosilor cinstirea Sfintei Cuvioase Parascheva.
Pentru a intari credinta ortodoxa si a-i lumina pe tineri, Mitropolitul Varlaam l-a indemnat pe domnitorul Vasile Lupu sa intemeieze la Iasi, in anul 1640, prima scoala de grad inalt din Moldova, dupa modelul Academiei duhovnicesti de la Kiev, infiintata acolo de Sfantul Ierarh Petru Movila. Noul asezamant de cultura din Moldova, in care se preda in limbile greaca, slavona si romana, se afla in incinta Manastirii “Sfintii Trei Ierarhi” din Iasi, avand la inceput si profesori trimisi de Mitropolitul Petru Movila al Kievului, ca semn ca nu si-a uitat patria sa, Moldova.
Dupa ce domnitorul Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc in anul 1653, Mitropolitul Varlaam, dornic de liniste si de rugaciune, s-a retras la manastirea sa de metanie, Secu, dupa cum marturiseste cronicarul Miron Costin, Vrednicul Mitropolit a mai trait patru ani, in smerenie, in rugaciune si in vietuire sfanta, stramutandu-se la vesnicele locasuri catre sfarsitul anului 1657. Toate cele agonisite in timpul vietii sale le-a daruit Manastirii Secu.
Marele Mitropolit Varlaam al Moldovei a fost inmormantat in zidul de miazazi al bisericii Manastirii Secu. Pentru ravna sa in apararea dreptei credinte si pentru vietuirea sa, la propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, in data de 12 februarie 2007, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a inscris in randul sfintilor din calendar pe invatatul Mitropolit Varlaam al Moldovei, cu zi de pomenire la 30 august.

[cristiboss56]

Sfinte Ierarhe Varlaam, înțelept arhipăstor și învățător al nostru, primește rugăciunea noastră cea smerită, grăbește și ne ajută, celor ce ne închinăm sfintei icoanei tale cu credință și cu dragoste. Întărește-ne în dreapta credință, stinge răzvrătirile ere surilor și depărtează de la noi certurile și dezbinările, ura și defăimarea. Ocrotește țara în care se pomenește numele tău; păzește mă năs tirile, orașele și satele și pe fiii neamului nostru românesc, de foamete, de cutremur, de potop, de secetă, de bolile cele aducătoare de moarte, de necazuri și de toată reaua întâmplare. Roagă pe Hristos-Domnul să dăruiască tuturor pace și bucurie sfântă, bună stare poporului, ploaie aducătoare de roade, bine cuvântare în familii, iubire unul față de altul, încredere și dragoste între frați, răbdare, spor duhovnicesc credincioșilor, ascultare și smerită cuge tare călugărilor, dreaptă chibzuință preoților, înțelepciune și râvnă ierarhilor, ca să păstorească cu sfințenie poporul cre dincios, urmând pilda ta. Ajută-ne, Sfinte, în vremea sfârșitului nostru să aflăm milă și har la Dumnezeu, iar la dreapta judecată, să ne ierte și să ne așeze în ceata celor mântuiți ca să ne bucurăm împreună cu îngerii, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită în vecii vecilor. Amin.

[cristiboss56]

Sfântul Cuvios Onufrie de la Vorona s-a născut în jurul anului 1700, în Rusia, probabil într-o familie nobilă, căci a ajuns să fie guvernator al unei guberne ruseşti. Dorind să intre în viaţa monahală şi-a lăsat familia, onoarea rangului şi patria sa în jurul anului 1749, venind în Moldova. Îl atrăsese aici renumele unor mari pustnici, ascunşi de ochii lumii în adâncul codrilor. A vieţuit astfel timp de 15 ani, crescând duhovniceşte în preajma unor aleşi părinţi, precum Vasile de la Poiana Mărului şi Paisie Velicicovski. Acesta din urmă îl va afla pe Cuviosul Onufrie la Mănăstirea Dragomirna, în jurul anului 1763, la venirea sa din Muntele Athos. Auzind de alţi pustnici români şi ruşi sporiţi duhovniceşte, care vieţuiau în ţinutul Botoşanilor, va intra în anul 1764 în obştea Schitului Sihăstria Voronei, retrăgându-se în sihăstrie. Timp de 25 de ani va vieţui într-o peşteră pe malul pârâului Vorona, într-o aspră nevoinţă, petrecând în smerenie, înfrânare, tăcere şi neîncetată rugăciune. Mânca doar o dată în zi, după apusul soarelui, iar noaptea o petrecea priveghind, aţipind doar două-trei ore pe un scaun, pentru odihna trupului după cum mărturiseşte Ieromonahul Nicolae, care vieţuia şi el în codrii Voronei. Când s-a apropiat sfârşitul vieţii Cuviosului Onufrie şi a sosit timpul să încredinţeze curatul său suflet Stăpânului Hristos, a fost vestit mai înainte de aceasta. În noaptea Sfintelor Paşti, dorind a se împărtăşi pentru ultima dată cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, un înger s-a arătat preotului Nicolae Gheorghiu din satul Tudora, aflat în apropiere, şi i-a cerut să ia cu sine Sfintele Taine şi să meargă la robul lui Dumnezeu Onufrie. Acelaşi înger îl va călăuzi până la peştera Cuviosului, pe care îl va afla foarte slăbit. Şi cerând să meargă la Sihăstrie, după câteva zile a adormit întru Domnul, la 29 martie 1789, fiind înmormântat de către câţiva călugări în livadă, la rădăcina unui măr. Proclamarea oficială a canonizării Sfântului Cuvios Onufrie de la Vorona a avut loc la 8-9 septembrie 2005, la Mănăstirile Vorona şi Sihăstria Voronei.

Sfântul Cuvios Chiriac de la Tazlău s-a născut la începutul secolului al XVII-lea într-o familie de credincioşi din satul Mesteacăn, din ţinutul Neamţului. De mic copil, fiind luat de către părinţi la sfintele slujbe de la Mănăstirea Tazlău, a simţit că sufletul „i se întraripează cu dumnezeiescul dor, pentru care, luând binecuvântare părintească, a intrat din fragedă tinereţe în obştea acestei mănăstiri. A deprins viaţa monahală, apoi a primit îngerescul chip al călugăriei. Aici el a dat dovadă de multă dragoste şi râvnă duhovnicească, devenind un ales lucrător al smereniei întru ascultare, al rugăciunii neîncetate şi al postirii îndelungate. După puţină vreme a fost hirotonit, fără voia lui, diacon şi preot, devenind în scurtă vreme un iscusit povăţuitor de suflete. Dorul pentru o nevoinţă mai aspră l-a făcut să se retragă în pustnicie într-o peşteră de pe Măgura Tazlăului, unde s-a ostenit în privegheri de toată noaptea, răbdând şi biruind frigul cumplit şi ispitele diavoleşti. Dobândind darul rugăciunii curate, al vindecării bolilor şi al izgonirii demonilor, el devine foarte căutat de către mulţimile de călugări şi credincioşi. Cuviosul a fost şi un adevărat apărător şi mărturisitor al dreptei credinţe, păstrând aprinsă flacăra Ortodoxiei în tot ținutul Neamțului.

Urcând în scurt timp pe treptele sfinţeniei, multora le aducea folos duhovnicesc prin vieţuirea sa aleasă, prin rugăciunile şi sfaturile sale, deoarece era binecuvântat de Dumnezeu cu darul deosebirii gândurilor şi s-a arătat făcător de minuni încă din timpul vieţii.

A trecut la Domnul în jurul anului 1660, fiind înmormântat în pridvorul bisericii Mănăstirii Tazlău.

Încă din timpul vieţii, poporul l-a socotit drept sfânt, lucru adeverit şi de Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei, care l-a cunoscut şi, apoi, i-a sărutat cinstitele moaşte, după cum însuşi mărturiseşte: „Apucat-am în zilele noastre părinţi înalţi la podvig (nevoinţă) şi plecaţi la smerenie adâncă: pe părintele Chiriac de la Bisericani şi pe Chiriac de la Tazlău”, iar în Patericul Sfinţilor moldo-români, din anul 1888, se scrie: „Asemenea, tot întru această vreme, s-a nevoit sihăstreşte şi alt preacuvios părinte Chiriac de la Schitul Tazlăul şi tare mult s-a luptat împotriva vrăjmaşilor celor nevăzuţi şi desăvârşit i-a biruit”.

Drept mărturie a vieţuirii sale sfinte şi minunate este aceea că după moarte, trupul fiindu-i dezgropat, a fost găsit nestricat. Cu credinţă adâncă şi cu nădejde vin şi astăzi să se închine la mormântul său călugări şi credincioşi de pretutindeni.

A fost trecut în rândul Sfinţilor de către Biserica Ortodoxă Română în anul 2008, având zi de pomenire la 9 septembrie.

[cristiboss56]

Sfantul Ioan de la Prislop, originar din Silvasul de Sus, a trait la inceputul secolului al XVI-lea, nevoindu-se intr-o pestera din apropierea Manastirii Prislop. Aceasta mica pestera a fost sapata de catre sfant, in malul stancos si adanc al paraului Silvut, fiind cunoscuta cu numele de "chilia" sau "casa sfantului". In aceast loc s-a nevoit Cuviosul Ioan multi ani, luptandu-se cu barbatie cu ispitele diavolilor.



Sfantul Ioan de la Prislop isi leaga numele de mareata Manastire Prislop mult iubita de Parintele Arsenie Boca. Sfantul Ioan de la Prislop s-a retras din manastire, la 500 de metri distanta, pe raul Slivat, unde si-a construit o chilie din piatra, cunoscuta si azi sub numele de "Casa Sfantului". Se presupune ca a trait aici in secolul al XV-lea sau in prima jumatate a secolului al XVI-lea.

Pestera Sfantului Ioan de la Prislop



Un tanar cu numele Ioan, din satul Silvasul de Sus si-a parasit casa parinteasca, s-a inchinoviat in obstea calugarilor de la Prislop, ducand o viata aleasa de rugaciune, impletita cu munca si savarsirea de fapte bune. Dupa un numar de ani, dorind sa duca o viata si mai linistita, retrasa cu totul de lume, si-a gasit un loc, ca la 500 metri de manastire, pe malul prapastios al raului Slivut (Slivut) unde si-a sapat singur, cu mari nevointe, o chilie in piatra, cunoscuta pana azi sub numele de "chilia sau casa sfantului".

Sapandu-si pestera intr-o stanca sub munte, asemenea altor sihastri, s-a nevoit acolo singur pana la moarte cu grele si nestiute osteneli. Cuviosul Ioan Sihastrul, bineplacand lui Dumnezeu si umplandu-se de darul Duhului Sfant, s-a savarsit in acea pestera in ultimele decenii ale secolului XVII, proslavindu-se dupa moarte ca facator de minuni. El insa, a murit foarte devreme din cauza unui vanator care, vazandu-l in gura pesterii si confundandu-l cu un animal salbatic, l-a impuscat.

Aici si-a trait restul zilelor, in neincetate rugaciuni si ajunari, intocmai ca marii nevoitori intru cele duhovnicesti din primele veacuri crestine. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca viata lui imbunatatita sa se sfarseasca prea devreme. Spune traditia populara ca, pe cand isi facea o fereastra la chilia lui, doi vanatori de pe versantul celalalt al prapastiei, l-au impuscat, fara sa stie cine era. Asa s-a savarsit din viata cuviosul sihastru sau "sfantul" Ioan de la Manastirea Prislop.

Acest monah marcant a fost canonizat in iunie 1992 de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane. Despre Ioan Sihastrul vorbeste atat traditia locala cat si calugarul Efrem, autor al "Plangerii Manastirii Silvasului", scrisa dupa anul 1762, prin urmatoarele versuri:

"Si atunci, un tanar oarecare din sat
Numele lui Ioan, Sfantului Nicodim a urmat;
Din lume si rudenii cu totul au iesit
De aici la mine au venit.
Intr-o stanca chilie si-au facut
In care slujind, lui Dumnezeu a placut
Si pe el dupa sfarsit Dumnezeu l-a proslavit;
Pestera si acum se gaseste
Si "Chilia Sfantului" se numeste.

Iara dupa oarecare intamplare,
Cu a lui Dumnezeu inainte aparare,
Rudele sfantului cele din sat
Moastele cu totul le-au ridicat
Si in Tara Romaneasca le-au adus
La oarecare manastire le-au pus.
Insa la neamul lui pururea se pomeneste
Fiindca si o particica din moastele lui se gaseste."

Sfantul Cuvios Ioan de la Prislop nu trebuie confundat cu egumenul Ioan, care a carmuit manastirea in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, iar in anul 1585 a fost ales Mitropolit al Transilvaniei cu scaunul la Alba-Iulia. El a fost Mitropolit al Transilvaniei timp de 20 de ani (1585 -1605).


Rugăciune către Cuviosul Ioan de la Prislop

Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai zis şi s-a făcut toată făptura. Căci, din iubirea de oameni cea nemăsurată, fiind Dumnezeul a toată mângâierea şi nădejdea, ai binevoit a ridica din neamul nostru fii aleşi care prin credinţă şi nevoinţă pustnicească să menţină credinţa în atotputernicia şi milostivirea Ta şi să nu lase neamul nostru a se prăbuşi în întunericul necunoştintei de Dumnezeu.Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeul nostru, Care din îndurare, ca un Dumnezeu al milostivirii, ai dăruit Ţării Haţegului şi întregului popor dreptcredincios pe Sfântul Cuvios Ioan, ca să ne fie mijlocitor, rugător si ajutător în nevoinţele mântuirii.Doamne Dumnezeul nostru, am greşit şi nu suntem vrednici a câştiga milostivirea Ta prin sârguinţa cea de toate zilele. De aceea, aducem mijlocitori pentru sufletele noastre pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu împreună cu Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, ca, prin rugăciunile lor să ne ocroteşti pe noi, Biserica Ta, şi tot poporul românesc, dăruindu-ne sănătate, viaţă ferită de toată răutatea, ca din adâncul inimilor să mărim Prea Sfânt Numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
mesaj

[cristiboss56]

Este praznuit de Biserica Ortodoxa Romana pe 22 septembrie. Sfantul Ierarh Teodosie s-a nascut in prima jumatate a sec. al XVII-lea, in tinutul Vrancei. A intrat de tanar in monahism. Datorita culturii sale, este numit secretar la cancelaria manastirii Bogdana. Mai tarziu, in calitate de egumen, se ocupa de reconstruirea acestui asezamant. In anul 1670 a fost hirotonit episcop de Radauti, iar in 1671, episcop de Roman.

Din cauza plecarii Sfantului Dosoftei in Polonia, scaunul de Mitropolit al Moldovei devine vacant. Moldova era condusa la acea vreme de domnitorul Dumitrascu Cantacuzino, o persoana fidela otomanilor. La cererea acestui domnitor, episcopii din Moldova il vor alege ca mitropolit pe Teodosie. Pastorirea sa in calitate de mitropolit nu va dura decat un an, din cauza faptului ca i-a cerut domnitorului sa puna capat asupririi otomane.

La revenirea Mitropolitului Dosoftei, ierarhul Teodosie pleaca la Focsani. Aici s-a ocupat cu reconstruirea Manastirii Brazi. La cererea sa este adus egumenul Zaharia, din Muntele Athos, o persoana instruita in tainele monahismului.

In anul 1688, pe cand se afla la Focsani, ierarhul a fost rapit de prietenii domnitorului Dumitrascu Cantacuzino si dus in Tara Romaneasca. Aici a fost chinuit timp de zece saptamani.

In toamna anului 1694, tatarii au navalit si la schitul Brazi. Acestia i-au cerut sa le predea avutul si obiectele de pret. Pentru ca Sfantul Teodosie a refuzat, acestia i-au taiat capul.

Moastele Sfantului Teodosie au fost descoperite printr-o minune



Sfantul Antipa de la Calapodesti (1816-1882), pe atunci frate la Manastirea Brazi, marturiseste: "Inainte ca arhim. Dimitrie sa fie staret al Manastirii Brazi din Moldova, el a trait viata pustniceasca aspra intr-o padure mare, unde din intamplare a gasit ingropat un vas mare plin cu bani de aur. In vas a gasit o insemnare, in care se spunea ca acesti bani sunt de la Mitropolitul Dositei (Teodosie - confuzie datorata apropierii dintre numele celor doi ierarhi contemporani) care i-a ascuns acolo, prevazandu-si sfarsitul sau mucenicesc din mana turcilor. In insemnare se mai spuneau si acestea: "Cine va gasi acesti bani este indatorat sa zideasca din ei o manastire si trei schituri" si ca "la terminarea de zidit a celui din urma, al treilea schit, va afla si moastele mele". Arhim. Dimitrie marturiseste intr-o insemnare din 20 februarie 1842, ca dupa ce a terminat de construit si cel de-al treilea schit, sapand in curte mormantul sau, a aflat sicriul cu moastele Sf. Teodosie. Capul era asezat alaturi, cu fata in jos, pe o caramida. Moastele erau intregi si raspandeau un miros foarte placut, ceea ce confirma evlavia credinciosilor care l-au considerat sfant inca din timpul vietii.

La 6 mai 1842, moastele Sfantului Teodosie au fost asezate intr-un mormant nou, zidit in partea de nord a paraclisului subteran de la Manastirea Brazi. Dupa un scurt timp, capul sau a fost scos din mormant si asezat spre inchinare in biserica, probabil tot de catre staretul Dimitrie. El a ramas in paraclisul subteran pana la desfiintarea asezamantului, in 1959, cand a fost pus inapoi in mormant. Dupa redeschiderea manastirii, in urma lucrarilor de restaurare, maica Iustina a redescoperit la 20 martie 2000, moastele Sfantului Teodosie.

Hotararea canonizarii sale s-a facut in sedintele Sfantului Sinod din 4-5 martie 2003. Slujba de proclamare a canonizarii a avut loc la 5 octombrie 2003, la Manastirea Brazi din judetul Vrancea.

[cristiboss56]

La 26 septembrie, în calendarul creştin ortodox român este pomenit Sfântul Voievod Neagoe Basarab. În şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit la Reşedinţa patriarhală din Bucureşti, în zilele de 8-9 iulie 2008, s-a hotărât canonizarea Sfântului Ierarh Iachint de Vicina, primul mitropolit al Ţării Româneşti, a Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul, părintele erei creştine, şi a Sfântului Voievod Neagoe Basarab, domnitorul Ţării Româneşti, om de cultură isihastă şi prinţ al păcii. Proclamarea locală a canonizării Sfântului Voievod Neagoe Basarab s-a facut la Curtea de Argeş.
Neagoe Basarab a fost Domnitor al Țării Românești între 1512 și 1521. Soția sa a fost Doamna Despina, din familia sârbă Brancovici.
După unii, Neagoe Basarab era fiul marelui vornic, boierul Pârvu Craiovescu, și al soției acestuia, Neaga, după alții, al lui Basarab al IV-lea cel Tânăr. A crescut în casa lui Pârvu Craiovescu, unde a primit, după moda vremii, inițierea în cele șapte arte liberale. Cunoștea limbile latină, greacă și slavonă.
A călătorit prin câteva țări din Europa centrală și prin Imperiul Otoman. La încheierea acestor călătorii, preia diverse funcții în structurile statale ale Tării Românești. Este numit succesiv în funcțiile de postelnic la 28 ianuarie 1501, mare postelnic (decembrie 1501 - 19 iunie 1509) și mare comis (24 aprilie 1510 - 28 noiembrie 1511).
După ce a urcat pe tronul Țării Românești (23 ianuarie 1512), Neagoe Basarab a încurajat dezvoltarea comerțului și meșteșugurilor, iar pe plan diplomatic a încercat să mențină relații de prietenie cu Ungaria.
A încercat să stabilească relații diplomatice cu Veneția și Roma, și chiar să medieze conflictul dintre creștinii ortodocși și catolici. Continuă viziunea și obiectivele politice inițiate de Ștefan cel Mare și încearcă să realizeze o coaliție a statelor răsăritene împotriva expansiunii turcești. În anul 1519 Neagoie Basarab împreună cu Ștefan al IV-lea trimit un singur ambasador la Vatican prin intermediul căruia "Basarab și aleșii săi fii Theodosie și Petru și urmașii săi și Ștefan și fiii săi" promiteau că vor participa alături de ceilalți principi creștini și de papă la "sfânta expediție împotriva lui Selim, tiranul turcilor".[4] Țara rămâne pe perioada domniei lui vasală Imperiului Otoman.
Neagoe Basarab a făcut donații generoase mănăstirilor ortodoxe (în Țara Românească și în toate țările din Balcani).



În timpul domniei sale a fost construită Mănăstirea Curtea de Argeș, în jurul căreia s-a născut legenda Meșterului Manole.
Este ctitorul complexului monahal și al bisericii monument din Curtea de Argeș (1517). Pe lângă multe alte ctitorii a reedificat biserica de la Argeș care era căzută în ruină "ca sa nu fie spre batjocură limbilor străine".Reprezentările de pe fațade exterioară a bisericii prevestesc - înainte de apariția reformei protestante - pictura exterioară moldovenească și inaugurează după cum afirmă Sorin Ulea și Paul Chihaia o viziune militantă unitară a românilor ortodocși în lupta împotriva turcilor.
Neagoe Basarab este autorul uneia dintre cele mai vechi capodopere ale literaturii vechi, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul sau Teodosie, scrisă în slavonă, dar tradusă de cineva în română (există o copie atestată în limba română din 1654).
Prin condeiul său, Neagoe Basarab, în „învățăturile” sale către fiul său Teodosie, așternuse pe hârtie nu numai principii de guvernare politică a statului, principii morale de educare a tineretului, ci și principii de guvernare a sufletului, care oferă celor ce le vor urma moștenirea adevăratelor valori, cele spirituale. Aceasta monumentală lucrare a fost creată între anii 1513-1521.

[cristiboss56]

(Povestirea despre minunata icoană a Mântuitorului Hristos cea înjunghiată de un ovrei, icoană care împodobeşte acum biserica domnească de la Curtea de Argeş)



Pe cât îmi amintesc, era în Postul Mare al anului 1515 sau 1516. Măria sa, după obicei, nu lipsea niciodată de la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, căci socotea Liturghia nu ca o datorie pe care se cădea s-o împlinească, ci ca pe dăruirea întregii sale vieţi lui Dumnezeu. Uneori îmi desluşea şi mie înţelesurile care i se luminau în minte:
- în Sfânta Liturghie, Domnul se deşartă pe Sine şi ia chipul celui ce slujeşte, iar noi socot că suntem chemaţi să ne golim de noi înşine ca să luăm chipul lui Hristos. Şi care este chipul lui Hristos? Smerenia, blândeţea, pacea, jertfirea de sine. Aşa, viaţa noastră toată va fi o Liturghie…
Patimile Mântuitorului stăteau pururea înaintea ochilor domnului Neagoe, îndemnându-l la nevoinţă şi înfrânare. Se îngrijea, ca şi mai înainte, de toate treburile domniei, dar mintea îi era răpită mai presus de înţelegerea omenească. Fiindcă aşa cum cel îndrăgostit, orice ar face şi oriunde s-ar afla, are în minte chipul celui iubit de dânsul, la fel cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate petrece despărţit de pomenirea Lui. Iar cugetarea la Patimile Mântuitorului îi ţintuia sufletul pe crucea iubirii dumnezeieşti, care tămăduieşte, înviază şi umple inima omului cum nici o altă iubire nu o poate face.
în acele sfinte zile, Măria sa a avut o vedenie dumnezeiască.
I S-a arătat Mântuitorul Hristos, vorbindu-i dintr-o icoană ce izvora sânge. Chipul Său era ca soarele, privirea ca lumina fulgerului, iar cuvintele, dulci precum adierea de vânt subţire întru care suflă Duhul Sfânt: „Fiul meu Neagoe, grăbeşte să Mă iei din cetatea Constantinopolului, căci doresc a petrece în ţara ta! Rănile Mele vor spăla rănile voastre şi vor tămădui toată durerea de la voi”…
Cu umilinţă şi teamă i-a mărturisit Măria sa Părintelui Macarie minunata arătare, înfăţişându-i cu de-amănuntul chipul icoanei ce o văzuse. Iar mitropolitul, rămânând o vreme adâncit în sine, a zis mai pe urmă cu glas schimbat:
- Măria ta, să mulţumim lui Dumnezeu că a căutat spre nevrednicia noastră! Cred că icoana ce s-a arătat Măriei tale nu e alta decât icoana junghiată cu hangerul de un ovrei, care se găseşte în biserica Maicii Domnului Pammacaristos a Patriarhiei din Constantinopole. Din câte am ştiinţă, şi domnul Radu s-a silit a o cumpăra cu mult aur, dar n-a fost voia lui Dumnezeu să vină la noi. Acum, însă, pare că Domnul a blagoslovit…
Şi Mitropolitul Macarie, cu glas domol, a început a ne povesti istoria icoanei.
Nimeni nu-şi mai amintea anul în care se petrecuseră faptele. Ceea ce se ştia cu adeverire era că făptaşul fusese un ovrei cu inima întunecată de boala necredinţei, care nu putea suferi icoanele Fiului lui Dumnezeu şi din multa ură ce avea, le-ar fi străpuns pe toate cu cuie şi piroane. Odată, trecând printr-un loc din cetate unde era pusă la închinare o icoană a Mântuitorului Hristos, nefiind nimeni de faţă, a luat icoana şi s-a ascuns într-o pivniţă din apropiere, să-şi împlinească gândul diavolesc. Deci intrând în pivniţă, a junghiat, ticălosul, cu hangerul trupul Domnului Hristos cel zugrăvit pe icoană. însă cum a junghiat icoana – o, îndelungă răbdarea Ta, Hristoase! – din ea a izvorât şuvoi de sânge, încât a stropit şi hainele ovreiului. Acesta, văzând minunea, mai mult s-a tulburat şi neştiind ce să facă, a luat icoana şi a aruncat-o într-un puţ din pivniţă, acoperind în urmă cu un pod de lemn. Apoi a ieşit afară, ca şi cum nimic n-ar fi ştiut şi nu s-ar fi întâmplat. Dar dacă a ieşit afară, l-au înconjurat nişte oameni, întrebându-l ce i s-a întâmplat de are atâta sânge pe haine. Căci acele picături din sfântul sânge care-l stropiseră se făcuseră ca nişte râuri pe hainele lui. Iar el, privindu-se cu îngrozire, s-a văzut silit să mărturisească minunea. Au alergat deci cu toţii la pivniţa părăsită. Şi dacă au ajuns la puţ, au găsit apa roşie toată, iar când au scos icoana, au aflat-o şiroind fără oprire sânge din rana hangerului. Atunci ovreiul s-a străpuns la inimă şi a crezut în Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi s-a botezat împreună cu toată casa lui şi cu mulţi ovrei din Constantinopole. Iar dumnezeiasca icoană a fost mult cinstită, făcându-se lucrătoare de nenumărate minuni şi izvorâtoare a tot darul şi mângâierea, iar vestea ei s-a dus pretutindeni. în vremea împăraţilor creştini ai Bizanţului, ea a stat mereu în biserica Sfântului Nicolae de lângă marea biserică a Sfintei Sofia din Constantinopole, apoi soarta ei a fost legată de cea a Patriarhiei, mutându-se mai întâi în biserica Sfinţilor Apostoli, iar în anii aceştia mai de pe urmă, la Mănăstirea Pammacaristos, unde se află acum Patriarhia.
De mult cutremur s-a umplut inima domnului Neagoe la auzirea acestei istorisiri. Şi aprinzându-se de dragoste, a rânduit îndată dregători de seamă care să meargă la Constantinopole după icoană, dându-le din destul aur, argint şi scrisori de solie, precum se cădea. încă i-a învăţat cu de-amănuntul cu ce cuvinte să meargă la Patriarh şi la chir Manuil, iubitul nostru sfătuitor şi la căpeteniile turceşti, pentru a primi învoirea lor. Şi nu puţină a fost cheltuiala domnului spre a-şi împlini dorirea, dar pentru o comoară ca aceea, toate vistieriile lumii nu însemnau nimic.
Iar Dumnezeu a blagoslovit râvna Măriei sale şi a rânduit toate fără poticnire.
Şi dacă au adus solii dumnezeiasca icoană a Pantocratorului, domnul Neagoe a primit-o cu negrăită bucurie şi cu lacrimi de umilinţă s-a închinat ei. Pe urmă a tocmit meşteri iscusiţi care să lucreze o cunună de aur cu mărgăritare din cele mai a- lese şi alte feluri de pietre scumpe şi a aşezat-o cu evlavie deasupra icoanei. Şi a rămas icoana la Târgovişte până ce a fost isprăvită ctitoria de la Argeş, în 1517, când s-a mutat cu cinste în biserica de acolo a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi mare mângâiere a revărsat ea asupra noastră, cât nu pot spune în cuvinte darul ce-1 avea această icoană.
O, chip al Domnului meu Iisus Hristos, întipăreşte-te în mintea şi inima mea, ca nimic să cuget, nimic să doresc, nimic să iubesc afară de Tine! Căci toate cele ale lumii, fie oricât de frumoase şi vrednice de cinste, sunt vătămătoare şi înşelătoare când înlănţuiesc tainic gândul omului şi răpesc inimii dorul după Hristos…



(Din Însemnările Monahiei Platonida, Doamna Despina a Țării Românești - ediție îngrijită de Sfânta Mănăstire Diaconești)