Cu si despre Parintele Teofil : "Intalniri cu oameni iubitori de Dumnezeu"

[cristiboss56]

Avantajul tinereţii faţă de celelalte vârste este că la tinereţe omul e modelabil, adică te poţi aştepta să se schimbe, pe când la bătrâneţe nu mai poţi să te schimbi nici în bine, nici în rău, eşti la un fel de rezumat al vieţii.
Avantajul tinereţii faţă de celelalte vârste este că la tinereţe omul e modelabil, adică te poţi aştepta să se schimbe, pe când la bătrâneţe nu mai poţi să te schimbi nici în bine, nici în rău, eşti la un fel de rezumat al vieţii. De exemplu, clipa de faţă ne cuprinde pe fiecare dintre noi cum suntem până în clipa de faţă şi ne pregăteşte pentru viitorul nostru, de aceea este foarte important să faci lucruri bune, ca să creşti în bine, cum se zice undeva că „Omul creşte în ce porneşte”, adică, dacă eşti rău, creşti în rău şi te faci şi mai rău; dacă eşti bun, creşti în bine şi te faci şi mai bun. Iar rezumatul vieţii noastre suntem noi înşine, şi la tinereţe, şi la bătrâneţe, pentru viaţa câtă am trăit-o.
Pentru că vorbim într-un cadru al isihasmului, adică într-un cadru propice pentru rugăciune, într-un cadru care ne atrage atenţia asupra importanţei pe care o are rugăciunea, şi mai ales rugăciunea de toată vremea, putem să spunem (şi aceasta că în fiecare clipă a vieţii noastre, şi mai ales la rugăciune) că noi suntem rezumatul vieţii noastre în raport cu Dumnezeu. Dacă eu mă rog acum şi îmi vin gânduri felurite şi împrăştieri, înseamnă că încă nu am ajuns la o rugăciune curată, pentru că sunt împrăştiat în cealaltă vreme a vieţii mele (sunt împrăştiat şi când nu mă rog) şi atunci la rugăciune se rezumă viaţa mea cu toate împrăştierile mele, care se cumulează atunci când mă rog şi atunci îmi dau mai bine seama de ceea ce sunt, pentru că dacă sunt împrăştiat în cealaltă vreme şi în celelalte acţiuni, înseamnă că sunt împrăştiat întotdeauna. Când ştiu ca acum nu mai trebuie să fiu împrăştiat şi totuşi sunt împrăştiat cu gândul, înseamnă că încă nu sunt curăţit, că nu am ajuns la măsura aceea ca să mi se limpezească mintea, şi gândul încă vagabondează.
(Arhim. Teofil Părăian, Punctele cardinale ale Ortodoxiei, Editura Lumea credinței, p. 69

[cezar_ioan]

În prealabil postat de cristiboss56

.... foarte important să faci lucruri bune, ca să creşti în bine, cum se zice undeva că „Omul creşte în ce porneşte”, adică, dacă eşti rău, creşti în rău şi te faci şi mai rău; dacă eşti bun, creşti în bine şi te faci şi mai bun. Iar rezumatul vieţii noastre suntem noi înşine, şi la tinereţe, şi la bătrâneţe, pentru viaţa câtă am trăit-o.

...... Când ştiu ca acum nu mai trebuie să fiu împrăştiat şi totuşi sunt împrăştiat cu gândul, înseamnă că încă nu sunt curăţit, că nu am ajuns la măsura aceea ca să mi se limpezească mintea, şi gândul încă vagabondează.
(Arhim. Teofil Părăian, Punctele cardinale ale Ortodoxiei, Editura Lumea credinței, p. 69

Prima afirmaţie, trimite la vorba concisă a Părintelui "Ce faci te şi face".
Admirabilă vorbă, deplin adevăr, verificabil de fiecare în parte pe propria piele. Nu e deloc întâmplător în ce activităţi ne implicăm. Acţiunile noastre ne constituie, întrucât în acţiunile care se împletesc înlăuntrul unei activităţi sunt antrenate toate stihiile omului, într-un mod anume. Iar ce dăm la moara minţii se macină şi apoi dospeşte în inimă... Definind astfel profilul omului lăuntric...
Un exemplu: rugăciunea (rostită) naşte rugăciune (a minţii) care naşte rugăciune (a inimii). Cu harul Domnului.
Sfântul Teofan Zăvorâtul insista mereu, în special în scrisori, asupra incompatibilităţii dintre o viaţă dezordonată şi o rugăciune folositoare, ca să nu mai zic de rugăciunea curată... Sfântul foloseşte termenul de "atmosferă" a rugăciunii atunci când se referă la faptele noastre. Cum e "atmosfera", aşa e şi rugăciunea, aşa-i şi duhul omului.
Ceea ce facem nu piere, ci ne constituie.

În ce priveşte a doua afirmaţie... sunt un pic nedumerit. Pentru că sunt momente, poate chiar minute, când un rugător chiar şi începător îşi poate ţine mintea la rugăciune, fără împrăştiere. După cum sunt zile întregi când, dincolo de orice stăruinţă, mintea nu şade la rugăciune nici 3 secunde ci se agită de colo-colo, ca o maimuţă prin copaci...
Cred că părintele, formulînd de fapt un îndemn şi o binecuvântare, vorbeşte de o stare înaltă a rugăciunii şi a rugătorului. De un avans serios în lucrarea despătimirii. Probabil se referă chiar la propria experienţă şi măsură, despre care, ştim chiar de la Părintele, era cu totul bogată în privinţa stăruinţei (ani şi ani, încă din adolescenţă şi apoi toată viaţa) şi roadelor rugăciunii. Bucurii ale credinţei.

[cristiboss56]

Noi trebuie să ştim că Maica Domnului este mamă. Şi nu este mamă numai pentru Domnul Hristos, este mamă pentru toţi cei care vrem s-o avem de mamă. „Tu, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că ai unde veni.”.
Mi-aduc aminte, a fost odată la noi la mănăstire o împrejurare mai grea şi mama a zis: „Apoi, dacă nu mai poţi sta vii acasă, că doar tu ai unde veni.”. E ceva atât de înduioşător... Vedeţi ce înseamnă inima de mamă? Nu te lasă niciodată. Te lasă alţii, nu te vor, te ocolesc, te resping, te marginalizează, te împing, te asupresc. Aşa ceva nu poate face mama! Pot face străinii, dar cine are inimă de mamă, nu poate. „Apoi tu, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că doar tu ai unde veni...”.
Dacă mama cea pământească poate face aşa ceva, gândiţi-vă la Maica Domnului!
Maica Domnului să ne părăsească vreodată? Se poate cumva să ne părăsească Maica Domnului? Nu se poate! De ce nu se poate? Pentru că este mamă, pentru că are inimă de mamă. Noi zicem „Maica Domnului” ca şi când am zice un titlu. Or, noi trebuie să ştim că Maica Domnului este mamă. Şi nu este mamă numai pentru Domnul Hristos, este mamă pentru toţi cei care vrem s-o avem de mamă. „Tu, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că ai unde veni.”.
Apoi să ştiţi că Maica Domnului zice tot aşa către noi!
(Arhimandritul Teofil Părăian, Maica Domnului - Raiul de taină al Ortodoxiei, Editura Eikon, 2003, p. 121)

[cristiboss56]

Domnul Hristos, când a oferit Sfânta împărtăşanie Apostolilor, posibilitatea de împărtăşire cu El, i-a împărtăşit şi pe doi dintre ucenici care, mai apoi, unul l-a vândut şi altul, s-a lepădat de El. Mântuitorul a ştiut lucrul acesta şi, totuşi, a dat posibilitatea aceasta de împărtăşire.

Eu sunt pentru o împărtăşire deasă a credincioşilor şi insist pentru treaba aceasta, dar nu trag de oameni. De ce? Pentru că eu insist să se spovedească. Şi dacă nu se spovedeşte, atunci n-are de ce să vrea să se împărtăşească. Dacă se spovedesc şi doresc să se împărtăşească n-am niciun motiv să-i opresc de la a se împărtăşi. Nu zic să se uite în calendar, să vadă când trec 40 de zile, că numai atunci se poate, şi aşa mai departe. Eu zic că totdeauna se poate pentru omul care are o viaţă mai limpezită, pentru că Sfânta Împărtăşanie nu se dă ca recompensă pentru o viaţă excepţională, ci se dă ca ajutor. Domnul Hristos, când a oferit Sfânta împărtăşanie Apostolilor, posibilitatea de împărtăşire cu El, i-a împărtăşit şi pe doi dintre ucenici care, mai apoi, unul l-a vândut şi altul, s-a lepădat de El. Mântuitorul a ştiut lucrul acesta şi, totuşi, a dat posibilitatea aceasta de împărtăşire. Noi niciodată nu ne putem socoti vrednici, în sensul acesta, că trebuie să aşteptăm vrednicia. N-ai cum aştepta vrednicia, deoarece pentru aşa ceva niciodată nu eşti destul de pregătit. Nici la moarte nu eşti vrednic, dar ne învredniceşte Dumnezeu.
Eu mă împărtăşesc pentru vrednicia pe care mi-o dă Dumnezeu să mă împărtăşesc. Dumnezeu, Care mă cheamă şi mi Se oferă, Acela mă şi învredniceşte. Cum zicem noi: „Învredniceşte-ne, Doamne, în seara aceasta, fără de păcat să ne păzim noi!" sau „Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne, fără de osândă să Te numim pe tine Tată, Dumnezeul cel ceresc!" sau „Şi ne învredniceşte pe noi, fără de osândă, să ne împărtăşim cu dumnezeieştile Tale Taine!". Aceasta este credinţa mea. Şi atunci, Domnul Hristos, ştiind că suntem nevrednici, ne învredniceşte El, cum zicem în „Îngerel", când suntem copii: „Eu sunt mic, Tu fă-mă mare, eu sunt slab, Tu fă-mă tare!". Credem, deci, în învrednicirea pe care ne-o dă Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Noi suntem mici şi Dumnezeu ne învredniceşte, ne dă El vrednicia. Şi atunci, dacă-i vorba de aşa ceva, e bine, totuşi, să îţi cauţi un duhovnic. Şi, dacă nu-l găseşti, să te rogi lui Dumnezeu să ţi-l descopere, şi, dacă îl găseşti, să te ţii de el. Pentru că un duhovnic n-are motiv să se impună cu severitate între tine şi Dumnezeu, ci trebuie să reflecte dragostea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi, intervenind între păcătos şi Dumnezeu, spre binele păcătosului.
Eu, ca duhovnic, trebuie să lucrez cu inimă de părinte, nu trebuie să lucrez cu inimă de judecător, chiar dacă am şi posibilitatea aceasta şi capacitatea aceasta - de a fi judecător. Îl ajut pe om mai mult cu inimă de părinte, pentru că el şi zice către mine că sunt părinte.
(Părintele Teofil Părăian, Învierea lui Hristos, înnoirea vieţii noastre - Conferinţele ASCOR Iaşi, Editura Doxologia, Iaşi, 2013, p. 57-58)

[cristiboss56]

"Sărbătoarea Înălţării este pentru noi totdeauna prezentă, deoarece noi nu putem să ne întâlnim cu Domnul Hristos altfel decât cu Cel care S-a înălţat la cer. Nu putem să ne gândim la Domnul Hristos decât ca la Cel ce şade de-a dreapta Tatălui, nu putem să-L avem în vedere pe Domnul Hristos decât ca pe Cel ce este în cer şi pretutindeni, pretutindeni cu Dumnezeirea şi în cer cu firea omenească. De câte ori stăm în faţa Domnului nostru Iisus Hristos, noi stăm în faţa Domnului Hristos Celui ce S-a înălţat la cer. Pomenim noi Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Naşterea Mântuitorului nostru, pomenim Botezul Lui, pomenim Schimbarea la Faţă, pomenim cu sărbătoare Jertfa Lui cea mântuitoare, Învierea cea de-a treia zi, Înălţarea la cer, însă toate acestea le pomenim şi le sărbătorim din perspectiva Înălţării, adică de pe poziţia noastră în faţa Mântuitorului nostru Cel ce S-a înălţat la cer.
Prin urmare, şi când pomenim Întruparea Fiului lui Dumnezeu la Bunavestire şi Naşterea Lui ca om la Crăciun, şi când pomenim toate celelalte, le pomenim învăluite cumva în gândul că Domnul nostru Iisus Hristos este în cer şi şade de-a dreapta Tatălui, şi este pretutindenea, şi este şi în sufletele noastre înălţat mai presus de lumea aceasta."

(Părintele Teofil Părăian, Lumini de gând, Editura Antim, 1997, p. 154)

[cristiboss56]

"Noi nu ştim care e planul Mântuitorului cu fiecare dintre noi, dar ştim că credinţa noastră ne lipeşte de Domnul Hristos şi că nu mai suntem singuri în lumea aceasta. Teama e semn de necredinţă, frica e semn de necredinţă, îngrijorarea e semn de necredinţă, neliniştea sufletească de orice fel ar fi, e semn că nu avem credinţă."

"Noi avem credinţă, avem nădejde, avem iubire, avem atâtea şi atâtea avantaje faţă de cei necredincioşi şi toate acestea ne aduc bucurie în suflet. Mai întâi, iubiţi credincioşi, pentru viaţă, în faţa morţii şi în faţa veşniciei să avem gândul acesta pe care ni-1 dă Domnul Hristos când zice: „ Nu te teme, crede numai şi se va mântui…”."

"Să ne întărim în credinţă, să facem faptele credinţei, să cerem înmulţirea credinţei, să cerem înmulţirea iubirii, să cerem să avem o credinţă lucrătoare prin iubire, să cerem să avem credinţa aceea care ne asigură că murind nu murim, ci trăim şi după moarte; să avem credinţa aceea care ne asigură că va fi o înviere a morţilor, nu din puterea omului, ci din puterea lui Dumnezeu."
(Din “Credinţa lucratoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Părăian)

"Pacatul necredintei. Oamenii nu tin seama de Dumnezeu, adica nu sunt convertiti. Aceasta este concluzia la care am ajuns dupa 25 de ani de cand sunt in slujba de duhovnic. Cei mai multi nu stiu de Dumnezeu, il neglijeaza, fara sa aiba constiinta faptelor lor. Sunt oameni care sustin ca au credinta in Dumnezeu, dar nu stiu sa-ti spuna ce fac pentru credinta lor. "

"Sunt atatea lucruri pe care nu le poti avea decat in biserica. Cel care nu merge la biserica nu are credinta, sau nu are atata credinta cat sa-l duca la biserica. Cred ca pacatul cel mai mare, de care lumea nu e constienta, este necredinta."

"Credinta nu e ca un curs la fara frecventa, credinta trebuie sa o traiesti zi de zi."
( sursa )

„De ce oare la închisori sunt mai multi bărbati decît femei?” De ce într-o închisoare, în închisori, în general, sunt mai multi bărbati decît femei? Si răspundem: pentru că la biserică sunt mai multe femei decît bărbati. Apoi cine stă în legătură cu Biserica si cu Dumnezeu nu poate ajunge la închisoare. Cine-I slujeste lui Dumnezeu ajunge în bucuria împărătiei, ajunge în împătia lui Dumnezeu."
(Pr. Teofil Părăian , citat din predica rostită în Duminica Mironositelor, Blaj, 7 mai 1995)

"Să ştiţi că numai Dumnezeu ne poate încredinţa despre lucrurile dumnezeieşti."

"Dacă Dumnezeu nu este pe primul loc în viaţa ta, atunci nu este pe locul care I se cuvine."

,,Bucuria nu se poate defini. Bucuria se trăieşte."

"Nu locul, ci calitatea rugăciunii este ceea ce se caută. Dar să reţinem că cea mai mare jertfă şi rugăciune posibilă pe pământ este Sfânta Liturghie."

"Domnul Hristos nu vrea să fim o ceată de tânguitori, ci o ceată de înmulţitori de bucurie."

"Puteţi citi toate cărţile din lumea asta despre rugăciune, mai mult decât faptul de a te angaja nu-i nimic."

,,Nu există mai mare fericire în lumea aceasta, în nici o privinţă, decât fericirea care vine din iubire."

"Nu, putem să facem lucruri bune, dar lucrurile bune pe care le facem noi sunt datoriile noastre faţă de Dumnezeu. Nu le facem din puterea noastră numai, ci le facem ca un fel de colaboratori ai lui Dumnezeu. "

,,Rugăciunea în care nu-ţi pui inima pentru aproapele nu-i rugăciune, ci formalitate şi profesionalism."

,,Numai la rugăciune putem să ştim ce legătură avem cu Dumnezeu, ce legătură avem cu oamenii."

,,Dumnezeu când dă un dar, nu-l dă pentru o clipă, Dumnezeu când dă o binecuvântare, n-o dă pentru o clipă, o dă pentru totdeauna."

,,Dumnezeu te binecuvântează în starea în care te găseşti şi cu rosturile pe care ţi le dă."

"Se spune ca la un om care cersea cineva i-a dat o floare. Niciodata nu s-a asteptat omul acela ca cineva sa-i dea o floare. N-a asteptat floarea, dar floarea l-a bucurat, pentru ca o floare spune ceva despre cel care o daruieste. "

[cristiboss56]

Sfântul Ioan Scărarul spune că rugăciunea poate fi întinată sau spurcată, poate fi furată, poate fi pierdută şi poate fi curată. La rugăciune curată ajung cei care au rezolvat în ei întinăciunile. Dar Sfântul Ioan Scărarul nu spune că dacă ai rugăciune spurcată să nu te mai rogi, ci prin rugăciune progresezi în rugăciune. Nu trebuie să te sperii niciodată de ce-ţi vine în minte, nici din cele ce le-ai văzut, nici din cele ce le-ai adus din străfunduri de existenţă, important este să vrei să nu le ai. Şi atunci, pentru că noi nu suntem capabili prin noi înşine să ne facem rânduială, cerem ajutorul lui Dumnezeu.
Mântuirea, am zis, vine prin Mântuitorul. Şi cerem ajutorul Mântuitorului: „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Se spune despre Sfânta Maria Egipteanca că 17 ani a trăit în desfrânare şi că tot 17 ani i-au trebuit ca să-şi facă rânduială în minte. Deci lucrurile trebuie luate în serios.
Acuma să ştiţi că nu sunt un rugător din acela care e copleşit de rugăciune în aşa fel încât să-mi vină numai gânduri extraordinare în rugăciune; îmi mai vin şi gânduri obişnuite. Dar nu-mi pare rău niciodată, dacă îmi vine în gând un binefăcător îl pun înaintea lui Dumnezeu în atmosfera de rugăciune şi zic: Doamne, ajută-l pe cutare, că uite m-a ajutat şi el pe mine, sau îmi vine în minte o poezie frumoasă, o spun şi când mă rog, şi zic: Aşa-i Doamne că-i fain? Asta înseamnă îmbunătăţire de viaţă, să ajungi la nişte gânduri pe care să le poţi prezenta şi să le poţi învălui în rugăciune.
Cum eşti, aşa ţi-e rugăciunea, cum te porţi, aşa te rogi. Nu te rogi, scazi în rugăciune. Te rogi, înaintezi în rugăciune. Chiar există un îndemn: „Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie!”. Un cuvânt vrednic de a fi reţinut şi urmat este acela că: „Rugându-te, înveţi să te rogi”. Numai rugându-te mereu, poţi înainta în rugăciune. Cine renunţă la rugăciune, renunţă la progresul în ea.


(Arhimandritul Teofil Părăian,Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 127)