Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Tristeţea este, uneori, sau urmarea unei mânii anterioare sau este pricinuită de neîmplinirea vreunei pofte sau a vreunui câştig, atunci când cineva a văzut spulberată speranţa ce-şi făurise în minte despre aceste lucruri. „Tristeţea este, uneori, sau urmarea unei mânii anterioare sau este pricinuită de neîmplinirea vreunei pofte sau a vreunui câştig, atunci când cineva a văzut spulberată speranţa ce-şi făurise în minte despre aceste lucruri. Câteodată însă, chiar fără să existe vreun motiv, care să ne pricinuiască această cădere, din îmboldirea vicleanului vrăjmaş, suntem apăsaţi de o atât de neaşteptată tristeţe, încât nu mai putem primi cu bunăvoinţa de altă dată pe cei dragi nouă sau pe prietenii sosiţi. Oricât de firească ar fi fost convorbirea lor, nouă ni se pare supărătoare şi de prisos şi nici un răspuns plăcut nu le dăm, fierea amărăciunii punând stăpânire pe toate tainiţele inimii noastre. Mai există încă o altfel de tristeţe, mai blestemată, care împinge sufletul păcătos nu la îndreptarea vieţii şi la alungarea patimilor, ci la cea mai pierzătoare disperare; aceasta l-a împiedicat pe Cain (Facere 4,9-16) de la căinţă, după uciderea fratelui, iar pe Iuda (Matei 27, 5), în loc să-l grăbească a cere iertare pentru trădare, l-a împins să-şi pună laţul. Această tristeţe este morocănoasă, fără răbdare, neîndurătoare pizmaşă, de o stearpă amărăciune şi de o dureroasă disperare. Pe cel ce l-a cuprins, ea îl zdrobeşte sufleteşte, paralizându-i orice sârguinţă şi dorinţa de mântuire, căci este fără noimă (raţiune) şi nu numai că zădărniceşti foloasele rugăciunilor, dar chiar nimiceşte roadele duhului, pe care îl aduce cealaltă tristeţe".
(Sfântul Ioan Casian, Viața și învățăturile lui, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, p. 69)

[cezar_ioan]

În prealabil postat de cristiboss56

Tristeţea este, uneori, sau urmarea unei mânii anterioare sau este pricinuită de neîmplinirea vreunei pofte sau a vreunui câştig, atunci când cineva a văzut spulberată speranţa ce-şi făurise în minte despre aceste lucruri. „Tristeţea este, uneori, sau urmarea unei mânii anterioare sau este pricinuită de neîmplinirea vreunei pofte sau a vreunui câştig, atunci când cineva a văzut spulberată speranţa ce-şi făurise în minte despre aceste lucruri. Câteodată însă, chiar fără să existe vreun motiv, care să ne pricinuiască această cădere, din îmboldirea vicleanului vrăjmaş, suntem apăsaţi de o atât de neaşteptată tristeţe, încât nu mai putem primi cu bunăvoinţa de altă dată pe cei dragi nouă sau pe prietenii sosiţi. Oricât de firească ar fi fost convorbirea lor, nouă ni se pare supărătoare şi de prisos şi nici un răspuns plăcut nu le dăm, fierea amărăciunii punând stăpânire pe toate tainiţele inimii noastre. Mai există încă o altfel de tristeţe, mai blestemată, care împinge sufletul păcătos nu la îndreptarea vieţii şi la alungarea patimilor, ci la cea mai pierzătoare disperare; aceasta l-a împiedicat pe Cain (Facere 4,9-16) de la căinţă, după uciderea fratelui, iar pe Iuda (Matei 27, 5), în loc să-l grăbească a cere iertare pentru trădare, l-a împins să-şi pună laţul. Această tristeţe este morocănoasă, fără răbdare, neîndurătoare pizmaşă, de o stearpă amărăciune şi de o dureroasă disperare. Pe cel ce l-a cuprins, ea îl zdrobeşte sufleteşte, paralizându-i orice sârguinţă şi dorinţa de mântuire, căci este fără noimă (raţiune) şi nu numai că zădărniceşti foloasele rugăciunilor, dar chiar nimiceşte roadele duhului, pe care îl aduce cealaltă tristeţe".
(Sfântul Ioan Casian, Viața și învățăturile lui, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, p. 69)

Cu mulţumiri, Cristian! Minunat cuvântul Sfântului Casian!
Îmi cer iertare pentru un scurt şi palid comentariu:
a) se vede din text că nu avem nici un motiv să mai confundăm tristeţea cu depresia (cum din păcate se confundă adeseori pe forum); depresia este un ansamblu mai complex, cuprinzînd şi tristeţea precum şi alte componente - cognitive, emoţionale, volitive, comportamentale.
b) sentimentul (trăirea) numit tristeţe este perceput de obicei în psihologie ca fiind legat de pierderi; pare a fi un ecou emoţional sau un mod emoţional de a exprima o pierdere. Dar, unele şcoli psi printre care şi Analiza Tranzacţională, atrag atenţia că tristeţea e un sentiment racket, adică un vârf de iceberg în conştiinţă al unor trăiri afective mai adânci, mai puternice, primare: furia (mânia) şi frica (ori neputinţa copleşitoare). Aşadar, adeseori putem descoperi, luînd act de steagul fluturat sub forma tristeţii aparente, că în noi mişcă furia şi frica... Prilej, desigur, de intensificare a pocăinţei. Pentru că tristeţea semnalizează, în definitiv, un protest din adâncurile narcisice ale eului, o respingere a duhului comuniunii şi iubirii jertfelnice, o răsturnare a cosmosului Hristocentric, o nesupunere şi respingere a Voii lui Dumnezeu... Un copil care bate din picior...

[cristiboss56]

Ne mâhnesc până la lacrimi necazurile specifice vieţii pământeşti efemere, în timp ce abia dacă ne mai gândim la faptele rele ce ne împovărează sufletul nemuritor. Fiind un subtil observator al firii umane, Sfântul Ioan Gură de Aur ne atrage atenţia asupra adevăratelor motive de întristare: „Un creştin, dacă se întristează vreodată, trebuie să aibă numai două pricini de întristare: sau când păcătuieşte el înaintea lui Dumnezeu, sau când păcătuieşte aproapele său”.
De ce se cuvine să fim trişti din aceste cauze? Fiindcă, păcătuind, ne îndepărtăm de Tatăl Ceresc, pe când suferinţele pe care ni le cauzează semenii sau evenimentele nefaste Îl apropie pe Domnul de noi ca să ne întărească sufleteşte şi ca să ne ocrotească.
Dumnezeu îngăduie apariţia tristeţii în viaţa noastră, dar nu ca pe un prilej de disperare sau împietrire a inimii, ci ca pe o perioadă de reculegere şi îndreptare a cugetului nostru. Oare posturile dintr-un an bisericesc nu sunt lăsate tocmai pentru adoptarea unei astfel de atitudini? Iată ce ne spune iarăşi, grăitorul în cuvinte de aur: „Dumnezeu a pus tristeţea în noi. Dar nu ca să ne facem rău, la vreme şi în situaţii nepotrivite…, ci ca să dobândim prin ea cât mai mult folos duhovnicesc” (Sfâtul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Ed. Egumeniţa).
Sufletele persoanelor dragi răposate vor ajunge în grija Domnului, bunurile materiale pierdute se pot recupera oricând cu răbdare şi cu un efort în plus, munca fiind şi ea antidot al supărării. Cât despre suferinţele fizice sau psihice, acestea sunt pedepse pentru păcatele săvârşite de noi sau încercări pe care ni le dă Dumnezeu spre a vedea statornicia noastră în credinţă, nădejde şi dragoste creştinească.
Se ştie că Domnul este lumină, iubire şi speranţă. Noi, creştinii ne numim robi ai Lui. De aceea, în orice împrejurare, tristeţea nu trebuie să ne doboare şi să ne transforme în robi ai săi. „O tristeţe covârşitoare este mai vătămătoare decât orice lucrare diavolească; pentru că şi diavolul, dacă îi biruie pe oameni, îi biruie prin tristeţea lor” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre necazuri şi biruirea tristeţii, Bucureşti, 2005).
Întristarea a fost dată de Dumnezeu oamenilor ca pe un leac ce vindecă răutatea şi patimile. Şi bolnavul, după ce se tratează, trece în faza de recuperare. Tot astfel şi pentru credincioşi, tristeţea este un răgaz pentru pocăinţă şi regăsire de sine, determinându-i apoi să clădească pe ruina păcatelor cuvenitele virtuţi.

[cristiboss56]

În prealabil postat de cezar_ioan

se vede din text că nu avem nici un motiv să mai confundăm tristeţea cu depresia (cum din păcate se confundă adeseori pe forum); depresia este un ansamblu mai complex, cuprinzînd şi tristeţea precum şi alte componente - cognitive, emoţionale, volitive, comportamentale.

Foarte corect , Ioane !
Un link despre
Cauzele bolilor psihice: perspectiva ortodoxa, pentru cei interesaţi
http://www.razbointrucuvant.ro/2013/...ie-duhovnicie/

[cristiboss56]

http://www.razbointrucuvant.ro/2011/...laude-larchet/

[cristiboss56]

sursa: http://gerontes.wordpress.com/2013/06/04



Dar voi faceți rugăciune? Eu de primăvara până toamna tot fac mobilizare generală pentru rugăciune –fără tulburare -, ca să se îndure Dumnezeu și să scăpăm de mobilizarea generală pentru război!

- Gheronda, va fi război?
- Dar voi faceți rugăciune? Eu de primăvara până toamna tot fac mobilizare generală pentru rugăciune –fără tulburare -, ca să se îndure Dumnezeu și să scăpăm de mobilizarea generală pentru război! Eu am avut această înștiințare: „Faceți multă rugăciune ca să fie împiedicați turcii, fiindcă în duminica din 16 Octombrie (a spus aceasta în noiembrie 1983) au avut intenția de a ne lovi (înștiințarea nu era omenească, ci dumnezeiască). Slavă Domnului până în momentul de față ne-a păzit Preacurata, să ne rugăm să ne apere și în continuare.
- Gheronda, acum că pericolul a trecut aici, să continuăm să ne rugăm pentru asta?
- Nu cumva nu există în lume nici un loc fără război? Ce înseamnă „aici” și „acolo”? Și acolo unde acum este război sunt frați de-ai noștri. De la Adam și Eva nu suntem toți oameni? Numai că familia noastră s-a împărțit, unii sunt aici, alții dincolo. Cu ortodocșii suntem frați după trup și după duh, în timp ce cu alții suntem frați numai după trup. Prin urmare, iată un motiv în plus pentru care trebuie să ne rugăm cu și mai multă durere pentru ei, fiindcă ei sunt cei mai nenorociți.
- Gheronda, în acest răstimp când lucrurile sunt dificile pentru Grecia, eu fac multă rugăciune cu metanierul, dar în același timp am gândul că mântuirea Greciei nu atârnă de metanierul meu.
- Nu asta e problema, că atârnă mântuirea Greciei de metanierul tău, ci faptul că te gândești neîncetat la dificultatea prin care trece Grecia înseamnă că te îndurerezi pentru patria ta și ceri intervenția lui Dumnezeu, Care este singurul care poate să ajute. Să vă rugați ca să arate Dumnezeu oameni duhovnicești, adevărați Macabei ai zilelor noastre, pentru că este mare nevoie. A venit vremea să se înfrunte răul cu binele pentru că au făcut fărădelegea lege și păcatul o modă! Dar când veți vedea nenorociri mari în Grecia și statul că emite legi scrântite și că este o nesiguranță generală, să nu vă temeți, că va ajuta Dumnezeu.
- Așadar, cum spuneați, gheronda, trebuie să lăsăm toate și să ne adunăm toate puterile noastre la rugăciune.
- Oare mai încape discuție despre asta? Toată lumea clocotește ca într-un cazan, Biserica, Statul, toate națiile sunt cu susul în jos! Și în ce fel vor evolua lucrurile nimeni nu știe! Dumnezeu să întindă dreapta Sa! Cât puteți, să vă rugați smerit pentru lumea care a dat multe drepturi celui rău și din pricina aceasta suferă.

[cristiboss56]

sursa: http://www.eleysis-ellinwn.gr/el/articles/xristianismos/h_profiteia_tou_gerontos_paisiou_gia_ti_suria.html



„Când va începe din Siria ... se va generaliza”.

În contextul în care lucrurile se precipită într-o posibilă intervenție militară în Siria, a devenit iarăși evidentă una dintre multele profeții ale Părintelui Paisie (Aghioritul). Bineînțeles, profeția ar fi fost inițial spusă de părintele Antonie din Sietista, care, potrivit surselor care circulă pe internet, ar fi afirmat despre războiul mondial cu puțin timp înainte de cuvioasa lui adormire:„Când va începe din Siria ... se va generaliza”. Totuși adevărul s-a restabilit, se pare că această profeție aparține aceluiași Părinte Paisie, căruia îi este atribuită încă o frază care afirmă categoric: „Din Siria va începe al treilea război mondial! Rugați-vă neîncetat!”

[cristiboss56]

Caută să înţelegi ce înseamnă să fii creştin, uneşte-te cu acest ideal şi vei vedea cât mai ţine această proptea a orbirii tale.
Tu zici „sunt creştin” şi te mulţumeşti cu asta. Aceasta e prima amăgire, să-ţi însuşeşti darurile şi făgăduinţă creştinismului, însă fără nici o grijă pentru a înrădăcina în tine adevăratul creştinism; sau să-ţi adaugi ceea ce nu poţi dobândi decât prin vârtutea şi vrednicia cea din lăuntru. Arătaţi singur că e o amăgire să nădăjduieşti într-o simplă denumire, că Dumnezeu poate ridica fii lui Avraam şi dintr-o piatră şi că poate lua făgăduinţa de la tine oricând, atâta vreme cât cele de trebuinţă pentru a avea parte de ea nu sunt împlinite degrabă. Mai ales, caută să înţelegi ce înseamnă să fii creştin, uneşte-te cu acest ideal şi vei vedea cât mai ţine această proptea a orbirii tale.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, Editura Egumenița, p. 140)