Sa ne cunoastem sfintii romani!

[cristiboss56]

Sfantul Ioan de la Prislop, originar din Silvasul de Sus, a trait la inceputul secolului al XVI-lea, nevoindu-se intr-o pestera din apropierea Manastirii Prislop. Aceasta mica pestera a fost sapata de catre sfant, in malul stancos si adanc al paraului Silvut, fiind cunoscuta cu numele de "chilia" sau "casa sfantului". In aceast loc s-a nevoit Cuviosul Ioan multi ani, luptandu-se cu barbatie cu ispitele diavolilor.



Sfantul Ioan de la Prislop isi leaga numele de mareata Manastire Prislop mult iubita de Parintele Arsenie Boca. Sfantul Ioan de la Prislop s-a retras din manastire, la 500 de metri distanta, pe raul Slivat, unde si-a construit o chilie din piatra, cunoscuta si azi sub numele de "Casa Sfantului". Se presupune ca a trait aici in secolul al XV-lea sau in prima jumatate a secolului al XVI-lea.

Pestera Sfantului Ioan de la Prislop



Un tanar cu numele Ioan, din satul Silvasul de Sus si-a parasit casa parinteasca, s-a inchinoviat in obstea calugarilor de la Prislop, ducand o viata aleasa de rugaciune, impletita cu munca si savarsirea de fapte bune. Dupa un numar de ani, dorind sa duca o viata si mai linistita, retrasa cu totul de lume, si-a gasit un loc, ca la 500 metri de manastire, pe malul prapastios al raului Slivut (Slivut) unde si-a sapat singur, cu mari nevointe, o chilie in piatra, cunoscuta pana azi sub numele de "chilia sau casa sfantului".

Sapandu-si pestera intr-o stanca sub munte, asemenea altor sihastri, s-a nevoit acolo singur pana la moarte cu grele si nestiute osteneli. Cuviosul Ioan Sihastrul, bineplacand lui Dumnezeu si umplandu-se de darul Duhului Sfant, s-a savarsit in acea pestera in ultimele decenii ale secolului XVII, proslavindu-se dupa moarte ca facator de minuni. El insa, a murit foarte devreme din cauza unui vanator care, vazandu-l in gura pesterii si confundandu-l cu un animal salbatic, l-a impuscat.

Aici si-a trait restul zilelor, in neincetate rugaciuni si ajunari, intocmai ca marii nevoitori intru cele duhovnicesti din primele veacuri crestine. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca viata lui imbunatatita sa se sfarseasca prea devreme. Spune traditia populara ca, pe cand isi facea o fereastra la chilia lui, doi vanatori de pe versantul celalalt al prapastiei, l-au impuscat, fara sa stie cine era. Asa s-a savarsit din viata cuviosul sihastru sau "sfantul" Ioan de la Manastirea Prislop.

Acest monah marcant a fost canonizat in iunie 1992 de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane. Despre Ioan Sihastrul vorbeste atat traditia locala cat si calugarul Efrem, autor al "Plangerii Manastirii Silvasului", scrisa dupa anul 1762, prin urmatoarele versuri:

"Si atunci, un tanar oarecare din sat
Numele lui Ioan, Sfantului Nicodim a urmat;
Din lume si rudenii cu totul au iesit
De aici la mine au venit.
Intr-o stanca chilie si-au facut
In care slujind, lui Dumnezeu a placut
Si pe el dupa sfarsit Dumnezeu l-a proslavit;
Pestera si acum se gaseste
Si "Chilia Sfantului" se numeste.

Iara dupa oarecare intamplare,
Cu a lui Dumnezeu inainte aparare,
Rudele sfantului cele din sat
Moastele cu totul le-au ridicat
Si in Tara Romaneasca le-au adus
La oarecare manastire le-au pus.
Insa la neamul lui pururea se pomeneste
Fiindca si o particica din moastele lui se gaseste."

Sfantul Cuvios Ioan de la Prislop nu trebuie confundat cu egumenul Ioan, care a carmuit manastirea in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, iar in anul 1585 a fost ales Mitropolit al Transilvaniei cu scaunul la Alba-Iulia. El a fost Mitropolit al Transilvaniei timp de 20 de ani (1585 -1605).


Rugăciune către Cuviosul Ioan de la Prislop

Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai zis şi s-a făcut toată făptura. Căci, din iubirea de oameni cea nemăsurată, fiind Dumnezeul a toată mângâierea şi nădejdea, ai binevoit a ridica din neamul nostru fii aleşi care prin credinţă şi nevoinţă pustnicească să menţină credinţa în atotputernicia şi milostivirea Ta şi să nu lase neamul nostru a se prăbuşi în întunericul necunoştintei de Dumnezeu.Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeul nostru, Care din îndurare, ca un Dumnezeu al milostivirii, ai dăruit Ţării Haţegului şi întregului popor dreptcredincios pe Sfântul Cuvios Ioan, ca să ne fie mijlocitor, rugător si ajutător în nevoinţele mântuirii.Doamne Dumnezeul nostru, am greşit şi nu suntem vrednici a câştiga milostivirea Ta prin sârguinţa cea de toate zilele. De aceea, aducem mijlocitori pentru sufletele noastre pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu împreună cu Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, ca, prin rugăciunile lor să ne ocroteşti pe noi, Biserica Ta, şi tot poporul românesc, dăruindu-ne sănătate, viaţă ferită de toată răutatea, ca din adâncul inimilor să mărim Prea Sfânt Numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
mesaj

[cristiboss56]

Este praznuit de Biserica Ortodoxa Romana pe 22 septembrie. Sfantul Ierarh Teodosie s-a nascut in prima jumatate a sec. al XVII-lea, in tinutul Vrancei. A intrat de tanar in monahism. Datorita culturii sale, este numit secretar la cancelaria manastirii Bogdana. Mai tarziu, in calitate de egumen, se ocupa de reconstruirea acestui asezamant. In anul 1670 a fost hirotonit episcop de Radauti, iar in 1671, episcop de Roman.

Din cauza plecarii Sfantului Dosoftei in Polonia, scaunul de Mitropolit al Moldovei devine vacant. Moldova era condusa la acea vreme de domnitorul Dumitrascu Cantacuzino, o persoana fidela otomanilor. La cererea acestui domnitor, episcopii din Moldova il vor alege ca mitropolit pe Teodosie. Pastorirea sa in calitate de mitropolit nu va dura decat un an, din cauza faptului ca i-a cerut domnitorului sa puna capat asupririi otomane.

La revenirea Mitropolitului Dosoftei, ierarhul Teodosie pleaca la Focsani. Aici s-a ocupat cu reconstruirea Manastirii Brazi. La cererea sa este adus egumenul Zaharia, din Muntele Athos, o persoana instruita in tainele monahismului.

In anul 1688, pe cand se afla la Focsani, ierarhul a fost rapit de prietenii domnitorului Dumitrascu Cantacuzino si dus in Tara Romaneasca. Aici a fost chinuit timp de zece saptamani.

In toamna anului 1694, tatarii au navalit si la schitul Brazi. Acestia i-au cerut sa le predea avutul si obiectele de pret. Pentru ca Sfantul Teodosie a refuzat, acestia i-au taiat capul.

Moastele Sfantului Teodosie au fost descoperite printr-o minune



Sfantul Antipa de la Calapodesti (1816-1882), pe atunci frate la Manastirea Brazi, marturiseste: "Inainte ca arhim. Dimitrie sa fie staret al Manastirii Brazi din Moldova, el a trait viata pustniceasca aspra intr-o padure mare, unde din intamplare a gasit ingropat un vas mare plin cu bani de aur. In vas a gasit o insemnare, in care se spunea ca acesti bani sunt de la Mitropolitul Dositei (Teodosie - confuzie datorata apropierii dintre numele celor doi ierarhi contemporani) care i-a ascuns acolo, prevazandu-si sfarsitul sau mucenicesc din mana turcilor. In insemnare se mai spuneau si acestea: "Cine va gasi acesti bani este indatorat sa zideasca din ei o manastire si trei schituri" si ca "la terminarea de zidit a celui din urma, al treilea schit, va afla si moastele mele". Arhim. Dimitrie marturiseste intr-o insemnare din 20 februarie 1842, ca dupa ce a terminat de construit si cel de-al treilea schit, sapand in curte mormantul sau, a aflat sicriul cu moastele Sf. Teodosie. Capul era asezat alaturi, cu fata in jos, pe o caramida. Moastele erau intregi si raspandeau un miros foarte placut, ceea ce confirma evlavia credinciosilor care l-au considerat sfant inca din timpul vietii.

La 6 mai 1842, moastele Sfantului Teodosie au fost asezate intr-un mormant nou, zidit in partea de nord a paraclisului subteran de la Manastirea Brazi. Dupa un scurt timp, capul sau a fost scos din mormant si asezat spre inchinare in biserica, probabil tot de catre staretul Dimitrie. El a ramas in paraclisul subteran pana la desfiintarea asezamantului, in 1959, cand a fost pus inapoi in mormant. Dupa redeschiderea manastirii, in urma lucrarilor de restaurare, maica Iustina a redescoperit la 20 martie 2000, moastele Sfantului Teodosie.

Hotararea canonizarii sale s-a facut in sedintele Sfantului Sinod din 4-5 martie 2003. Slujba de proclamare a canonizarii a avut loc la 5 octombrie 2003, la Manastirea Brazi din judetul Vrancea.

[cristiboss56]

La 26 septembrie, în calendarul creştin ortodox român este pomenit Sfântul Voievod Neagoe Basarab. În şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit la Reşedinţa patriarhală din Bucureşti, în zilele de 8-9 iulie 2008, s-a hotărât canonizarea Sfântului Ierarh Iachint de Vicina, primul mitropolit al Ţării Româneşti, a Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul, părintele erei creştine, şi a Sfântului Voievod Neagoe Basarab, domnitorul Ţării Româneşti, om de cultură isihastă şi prinţ al păcii. Proclamarea locală a canonizării Sfântului Voievod Neagoe Basarab s-a facut la Curtea de Argeş.
Neagoe Basarab a fost Domnitor al Țării Românești între 1512 și 1521. Soția sa a fost Doamna Despina, din familia sârbă Brancovici.
După unii, Neagoe Basarab era fiul marelui vornic, boierul Pârvu Craiovescu, și al soției acestuia, Neaga, după alții, al lui Basarab al IV-lea cel Tânăr. A crescut în casa lui Pârvu Craiovescu, unde a primit, după moda vremii, inițierea în cele șapte arte liberale. Cunoștea limbile latină, greacă și slavonă.
A călătorit prin câteva țări din Europa centrală și prin Imperiul Otoman. La încheierea acestor călătorii, preia diverse funcții în structurile statale ale Tării Românești. Este numit succesiv în funcțiile de postelnic la 28 ianuarie 1501, mare postelnic (decembrie 1501 - 19 iunie 1509) și mare comis (24 aprilie 1510 - 28 noiembrie 1511).
După ce a urcat pe tronul Țării Românești (23 ianuarie 1512), Neagoe Basarab a încurajat dezvoltarea comerțului și meșteșugurilor, iar pe plan diplomatic a încercat să mențină relații de prietenie cu Ungaria.
A încercat să stabilească relații diplomatice cu Veneția și Roma, și chiar să medieze conflictul dintre creștinii ortodocși și catolici. Continuă viziunea și obiectivele politice inițiate de Ștefan cel Mare și încearcă să realizeze o coaliție a statelor răsăritene împotriva expansiunii turcești. În anul 1519 Neagoie Basarab împreună cu Ștefan al IV-lea trimit un singur ambasador la Vatican prin intermediul căruia "Basarab și aleșii săi fii Theodosie și Petru și urmașii săi și Ștefan și fiii săi" promiteau că vor participa alături de ceilalți principi creștini și de papă la "sfânta expediție împotriva lui Selim, tiranul turcilor".[4] Țara rămâne pe perioada domniei lui vasală Imperiului Otoman.
Neagoe Basarab a făcut donații generoase mănăstirilor ortodoxe (în Țara Românească și în toate țările din Balcani).



În timpul domniei sale a fost construită Mănăstirea Curtea de Argeș, în jurul căreia s-a născut legenda Meșterului Manole.
Este ctitorul complexului monahal și al bisericii monument din Curtea de Argeș (1517). Pe lângă multe alte ctitorii a reedificat biserica de la Argeș care era căzută în ruină "ca sa nu fie spre batjocură limbilor străine".Reprezentările de pe fațade exterioară a bisericii prevestesc - înainte de apariția reformei protestante - pictura exterioară moldovenească și inaugurează după cum afirmă Sorin Ulea și Paul Chihaia o viziune militantă unitară a românilor ortodocși în lupta împotriva turcilor.
Neagoe Basarab este autorul uneia dintre cele mai vechi capodopere ale literaturii vechi, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul sau Teodosie, scrisă în slavonă, dar tradusă de cineva în română (există o copie atestată în limba română din 1654).
Prin condeiul său, Neagoe Basarab, în „învățăturile” sale către fiul său Teodosie, așternuse pe hârtie nu numai principii de guvernare politică a statului, principii morale de educare a tineretului, ci și principii de guvernare a sufletului, care oferă celor ce le vor urma moștenirea adevăratelor valori, cele spirituale. Aceasta monumentală lucrare a fost creată între anii 1513-1521.

[cristiboss56]

(Povestirea despre minunata icoană a Mântuitorului Hristos cea înjunghiată de un ovrei, icoană care împodobeşte acum biserica domnească de la Curtea de Argeş)



Pe cât îmi amintesc, era în Postul Mare al anului 1515 sau 1516. Măria sa, după obicei, nu lipsea niciodată de la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, căci socotea Liturghia nu ca o datorie pe care se cădea s-o împlinească, ci ca pe dăruirea întregii sale vieţi lui Dumnezeu. Uneori îmi desluşea şi mie înţelesurile care i se luminau în minte:
- în Sfânta Liturghie, Domnul se deşartă pe Sine şi ia chipul celui ce slujeşte, iar noi socot că suntem chemaţi să ne golim de noi înşine ca să luăm chipul lui Hristos. Şi care este chipul lui Hristos? Smerenia, blândeţea, pacea, jertfirea de sine. Aşa, viaţa noastră toată va fi o Liturghie…
Patimile Mântuitorului stăteau pururea înaintea ochilor domnului Neagoe, îndemnându-l la nevoinţă şi înfrânare. Se îngrijea, ca şi mai înainte, de toate treburile domniei, dar mintea îi era răpită mai presus de înţelegerea omenească. Fiindcă aşa cum cel îndrăgostit, orice ar face şi oriunde s-ar afla, are în minte chipul celui iubit de dânsul, la fel cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate petrece despărţit de pomenirea Lui. Iar cugetarea la Patimile Mântuitorului îi ţintuia sufletul pe crucea iubirii dumnezeieşti, care tămăduieşte, înviază şi umple inima omului cum nici o altă iubire nu o poate face.
în acele sfinte zile, Măria sa a avut o vedenie dumnezeiască.
I S-a arătat Mântuitorul Hristos, vorbindu-i dintr-o icoană ce izvora sânge. Chipul Său era ca soarele, privirea ca lumina fulgerului, iar cuvintele, dulci precum adierea de vânt subţire întru care suflă Duhul Sfânt: „Fiul meu Neagoe, grăbeşte să Mă iei din cetatea Constantinopolului, căci doresc a petrece în ţara ta! Rănile Mele vor spăla rănile voastre şi vor tămădui toată durerea de la voi”…
Cu umilinţă şi teamă i-a mărturisit Măria sa Părintelui Macarie minunata arătare, înfăţişându-i cu de-amănuntul chipul icoanei ce o văzuse. Iar mitropolitul, rămânând o vreme adâncit în sine, a zis mai pe urmă cu glas schimbat:
- Măria ta, să mulţumim lui Dumnezeu că a căutat spre nevrednicia noastră! Cred că icoana ce s-a arătat Măriei tale nu e alta decât icoana junghiată cu hangerul de un ovrei, care se găseşte în biserica Maicii Domnului Pammacaristos a Patriarhiei din Constantinopole. Din câte am ştiinţă, şi domnul Radu s-a silit a o cumpăra cu mult aur, dar n-a fost voia lui Dumnezeu să vină la noi. Acum, însă, pare că Domnul a blagoslovit…
Şi Mitropolitul Macarie, cu glas domol, a început a ne povesti istoria icoanei.
Nimeni nu-şi mai amintea anul în care se petrecuseră faptele. Ceea ce se ştia cu adeverire era că făptaşul fusese un ovrei cu inima întunecată de boala necredinţei, care nu putea suferi icoanele Fiului lui Dumnezeu şi din multa ură ce avea, le-ar fi străpuns pe toate cu cuie şi piroane. Odată, trecând printr-un loc din cetate unde era pusă la închinare o icoană a Mântuitorului Hristos, nefiind nimeni de faţă, a luat icoana şi s-a ascuns într-o pivniţă din apropiere, să-şi împlinească gândul diavolesc. Deci intrând în pivniţă, a junghiat, ticălosul, cu hangerul trupul Domnului Hristos cel zugrăvit pe icoană. însă cum a junghiat icoana – o, îndelungă răbdarea Ta, Hristoase! – din ea a izvorât şuvoi de sânge, încât a stropit şi hainele ovreiului. Acesta, văzând minunea, mai mult s-a tulburat şi neştiind ce să facă, a luat icoana şi a aruncat-o într-un puţ din pivniţă, acoperind în urmă cu un pod de lemn. Apoi a ieşit afară, ca şi cum nimic n-ar fi ştiut şi nu s-ar fi întâmplat. Dar dacă a ieşit afară, l-au înconjurat nişte oameni, întrebându-l ce i s-a întâmplat de are atâta sânge pe haine. Căci acele picături din sfântul sânge care-l stropiseră se făcuseră ca nişte râuri pe hainele lui. Iar el, privindu-se cu îngrozire, s-a văzut silit să mărturisească minunea. Au alergat deci cu toţii la pivniţa părăsită. Şi dacă au ajuns la puţ, au găsit apa roşie toată, iar când au scos icoana, au aflat-o şiroind fără oprire sânge din rana hangerului. Atunci ovreiul s-a străpuns la inimă şi a crezut în Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi s-a botezat împreună cu toată casa lui şi cu mulţi ovrei din Constantinopole. Iar dumnezeiasca icoană a fost mult cinstită, făcându-se lucrătoare de nenumărate minuni şi izvorâtoare a tot darul şi mângâierea, iar vestea ei s-a dus pretutindeni. în vremea împăraţilor creştini ai Bizanţului, ea a stat mereu în biserica Sfântului Nicolae de lângă marea biserică a Sfintei Sofia din Constantinopole, apoi soarta ei a fost legată de cea a Patriarhiei, mutându-se mai întâi în biserica Sfinţilor Apostoli, iar în anii aceştia mai de pe urmă, la Mănăstirea Pammacaristos, unde se află acum Patriarhia.
De mult cutremur s-a umplut inima domnului Neagoe la auzirea acestei istorisiri. Şi aprinzându-se de dragoste, a rânduit îndată dregători de seamă care să meargă la Constantinopole după icoană, dându-le din destul aur, argint şi scrisori de solie, precum se cădea. încă i-a învăţat cu de-amănuntul cu ce cuvinte să meargă la Patriarh şi la chir Manuil, iubitul nostru sfătuitor şi la căpeteniile turceşti, pentru a primi învoirea lor. Şi nu puţină a fost cheltuiala domnului spre a-şi împlini dorirea, dar pentru o comoară ca aceea, toate vistieriile lumii nu însemnau nimic.
Iar Dumnezeu a blagoslovit râvna Măriei sale şi a rânduit toate fără poticnire.
Şi dacă au adus solii dumnezeiasca icoană a Pantocratorului, domnul Neagoe a primit-o cu negrăită bucurie şi cu lacrimi de umilinţă s-a închinat ei. Pe urmă a tocmit meşteri iscusiţi care să lucreze o cunună de aur cu mărgăritare din cele mai a- lese şi alte feluri de pietre scumpe şi a aşezat-o cu evlavie deasupra icoanei. Şi a rămas icoana la Târgovişte până ce a fost isprăvită ctitoria de la Argeş, în 1517, când s-a mutat cu cinste în biserica de acolo a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi mare mângâiere a revărsat ea asupra noastră, cât nu pot spune în cuvinte darul ce-1 avea această icoană.
O, chip al Domnului meu Iisus Hristos, întipăreşte-te în mintea şi inima mea, ca nimic să cuget, nimic să doresc, nimic să iubesc afară de Tine! Căci toate cele ale lumii, fie oricât de frumoase şi vrednice de cinste, sunt vătămătoare şi înşelătoare când înlănţuiesc tainic gândul omului şi răpesc inimii dorul după Hristos…



(Din Însemnările Monahiei Platonida, Doamna Despina a Țării Românești - ediție îngrijită de Sfânta Mănăstire Diaconești)

[Ekaterina]

"Acesti cuviosi parinti isihasti nemteni se numara printre cei mai mari asceti ai Bisericii Ortodoxe Romane.

Viata Cuviosului Iosif de la Bisericani

Acest cuvios parinte este cel dintai sihastru cunoscut in Muntele Bisericanilor si intemeietorul manastirii cu acelasi nume. S-a nascut intr-un sat din tinutul Neamt si de mic, avand inclinare spre viata calugareasca, a intrat in obstea Manastirii Bistrita. Aici a primit tunderea in monahism si a deprins de la parintii batrani viata duhovniceasca, postul si neincetata rugaciune. Vazand Cuviosul Iosif ca nu are destula liniste in Manastirea Bistrita, a luat binecuvantare de la egumenul manastirii si a plecat sa se inchine la mormantul Domnului din Ierusalim.

S-a retras apoi in pustia de pe Valea Iordanului, unde a ajuns, in cativa ani, sihastru vestit. Aici s-a nevoit intr-o pestera, mai intai singur, apoi cu cativa ucenici, rabdand multe ispite de la diavol. Ducand o viata de o inalta traire duhovniceasca, si-a adunat in preajma lui 17 pustnici, intemeind prima comunitate duhovniceasca romaneasca cunoscuta in Tara Sfanta. Dar navalind arabii asupra Sfintelor Locuri, dupa multa tulburare, Cuviosul Iosif si-a luat ucenicii si a venit in Moldova, la Manastirea Bistrita. Astfel sihastria lui Iosif s-a mutat din Valea Iordanului in Moldova, pe Muntele Bisericanilor.

Dupa ce numarul ucenicilor a crescut, a inaltat o mica biserica, al carei hram era Bunavestire, construind si chilii imprejur. Pentru viata monahala de aici, a statornicit randuiala achimita (neadormita), dupa modelul Manastirii Studitilor din Constantinopol, randuiala care presupunea rugaciune neincetata in biserica si la chilii, post, metanii, cantarea psalmilor, ascultarea si dragostea intre frati si surori. Navalind turcii, care le-au incendiat biserica, s-au hotarat sa plece spre Sfantul Munte Athos.

Pe drum, insa, li s-a aratat intr-un stejar Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu care i-a intrebat: "Unde mergeti?" La aceasta minunata vedere ei au raspuns: "ne ducem la gradina ta!", iar Maica Domnului le-a spus atunci: "intoarceti-va, caci si aici este gradina mea". In amintirea acestei minuni ei au asezat o iconita cu chipul Maicii Domnului.

Mai tarziu Schitul Cuviosului Iosif s-a numit "Schitul Bisericani", adica "al evlaviosilor", pentru ca monahii se rugau aici cu lacrimi si multi se vindecau de boli, cu rugaciunea si binecuvantarea Cuviosului Iosif.

Viata Cuviosului Chiriac de la Bisericani

Cuviosul Chiriac de la Bisericani s-a nevoit la inceputul sec. XVII-lea la Manastirea Bisericani, care numara pe atunci peste 100 de calugari. S-a retras in. pustie, intr-o pestera din muntele lui Simon, unde s-a nevoit singur, in aspra osteneala, timp de 60 de ani. Vara si iama petrecea pe munte cu trupul gol, in rugaciune curata, biruind cu puterea lui Hristos neputintele firii si ispitele diavolului.

Pe acest cuvios l-a cunoscut si Sfantul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, care, mai tarziu, dupa mutarea cuviosului la Domnul, i-a sarutat si sfintele moaste. Este cunoscut ca unul dintre marii sihastri din Carpati, avand o viata pilduitoare: trairea in desavarsita lepadare de sine, smerenie si in neincetata rugaciune. Si-a dat sufletul sau in bratele lui Hristos, numarandu-se printre sfintii romani, cinstiti de popor.

Moastele lui au fost asezate in pestera in care a trait, pestera ce se poate vedea si astazi si in care s-a amenajat, mai tarziu, un paraclis in cinstea lui. Mai tarziu, din cauza deselor tulburari din tara, sfintele moastele au fost impartite.

Acesti doi cuviosi luminatori ai calugarilor isihasti nemteni, intregesc sirul parintilor din veac ce s-au sfintit prin mari nevointe in Manastirea Bisericani.

Sfintilor Cuviosi Iosif si Chiriac rugati-va lui Dumnezeu pentru noi!"
http://www.crestinortodox.ro/sfinti/...ani-73092.html

[cristiboss56]

Sfântul Cuvios Mărturisitor Visarion – S-a născut în anul 1714 în Bosnia, din părinţi creştini ortodocşi, iubitori de Dumnezeu, pe nume Maxim şi Maria. La vârsta de 18 ani, călătoreşte la Ierusalim pentru a se închina la Sfântul Mormânt, apoi s-a oprit la Mănăstirea „Sfântul Sava” unde s-a şi tuns în monahism, primind numele de Visarion.

După un timp, a plecat în Slovenia, la Mănăstirea Pacra unde petrece şapte ani de zile ca ierodiacon, după care este ridicat şi în treapta preoţiei. Trei ani mai târziu pleacă la Ierusalim, iar la întoarcere găseşte românii ortodocşi din Ardeal în situaţia în care erau obligaţi să treacă la uniaţie.

În ianuarie, 1744 Cuviosul Visarion merge să apere ortodoxia în Ardeal, începând cu Deva, Orăştie, Alba Iulia, Sălişte, până aproape de Sibiu. În drumul său, dintre Sălişte şi Sibiu, Cuviosul Visarion este arestat de către armata austriacă şi dus la judecată la Viena. Aici este supus supliciilor,iar după aproape un an de chinuri Sfântul Cuvios Mărturisitor Visarion îşi dă sufletul în mâinile Mântuitorului Iisus Hristos. Pentru aceasta, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat în februarie 1950, declarându-l „Sfânt mărturisitor”.

Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofronie – S-a născut la sfârşitul secolului al XVIII-lea în comuna Cioara (azi Săliştea, judeţul Alba), din părinţi binecredincioşi pe nume Ioan şi Oana. Tatăl său a fost preot în comuna Cioara între anii 1680 şi 1720. La rândul său, Sofronie este hirotonit preot de mir, însă în anul 1754 soţia sa moare. Rămânând văduv, lasă pe fiul său preot în Parohia Cioara şi se duce la Mănăstirea Cozia unde intră în viaţa monahală. În anul 1756 părăseşte Mănăstirea Cozia şi se întoarce la Cioara unde zideşte un nou schit în codrul din Păişorul Cioarei, pe locul altui schit mai vechi, închinat Mănăstirii Cozia. În luna mai a anului 1757, primarul maghiar însoţit de alţi 12 oameni au distrus schitul Cuviosului Sofronie, forţându-l pe acesta să se ascundă o vreme prin diferite sate. În toam¬na anului 1759, în fruntea mişcării antiuniate se găsea Cuviosul Sofronie de la Cioara, care umbla în satele din judeţul Hunedoara, cerând credincioşilor să alunge preoţii uniţi şi să rămână statornici în credinţa ortodoxă. Datorită acestei acţiuni, în jurul praznicului Crăciunului din anul 1759, a fost arestat şi închis la Bobâlna, lângă Orăştie. Este eliberat de către aproximativ 600 credincioşii conduşi de preotul Ioan din Sălişte, iar de aici Cuviosul Sofronie se îndreaptă către Munţii Apuseni unde continuă apărarea ortodoxiei în faţa uniaţiei. Prins din nou, a fost întemniţat la Abrud de unde scapă, din nou, cu ajutorul lui Dumnezeu. Începe o acţiune de organizarea a Bisericii Ortodoxe în Ardeal, ajungând astfel la Alba Iulia unde a convocat „sinodul” de la 14-18 februarie 1761. În astfel de împrejurări, împărăteasa Maria Tereza a recunoscut, în cele din urmă, cererile românilor, iar la 11 iunie 1761, cel dintâi Episcop Ortodox, Dionisie Novacovici ajungea în Biserica din Şcheii Braşovului. Cuviosul Sofronie a rămas în Argeş unde a şi trecut la Domnul. În şedinţa sinodală din 28 februarie 1950 Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofronie a fost trecut în rândul cuvioşilor mărturisitori, canoniza¬rea solemnă având loc la Alba Iulia la 21 octombrie 1955.

Sfântul Mucenic Oprea – S-a născut în localitatea Sălişte şi mai este cunoscut şi cu numele de Oprea Miclăuş. S-a înfăţişat de cel puţin trei ori înaintea împărătesei Maria Tereza prezentând protestele românilor din Transilvania şi cerând libertate pentru credinţa strămoşească. Primul drum spre Viena l-a făcut în toamna anului 1748, fiind însoţit de Ioan Oancea din Făgăraş şi cereau împărătesei libertate pentru „legea Răsăritului” şi anume ca românii ortodocşi din Ardeal să fie scutiţi de persecuţii şi să li se îngăduie să păstreze credinţa lor ortodoxă. Al doilea drum la Viena a avut loc în toamna anului 1750, alături de alţi cinci români, cu altă cere prin care anunţă că vor pleca din ţară dacă nu li se oferă libertate pentru credinţă. A plecat din Viena însoţit de preotul Moise Măcinic din Sibiel şi s-au oprit în Banat şi au rămas acolo. Săliştenii au adus lui Oprea o nouă plângere, semnată de mulţi credincioşi, pentru a o prezenta împărătesei. Îndată ce au prezentat plângerea, Oprea Miclăuş, preotul Moise Măcinic şi preotul Ioan din Galeş au fost prinşi şi condamnaţi la închisoare pe viaţă la Kufstein, în Munţii Tirolului (Austria). Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe Sfântul Mucenic Oprea pe data de 21 octombrie 1955.

Sfinţii Preoţi Mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel – Ioan din Galeș a fost hirotonit la București sau la Râmnic, în lipsa unui episcop ortodox în Transilvania. S-a numărat printre cei mai îndrăzneți apărători ai credinței ortodoxe, în fața oricăror încercări ale autorităților habsburgice de a impune unirea transilvănenilor cu Biserica Romei. În anul 1756 a fost arestat și dus în lanțuri la Sibiu. Împărăteasa Maria Terezia a dat ordin să fie dus în închisoarea cetății Deva, urmând să fie reținut acolo până la moarte, însă mai târziu a fost mutat în închisoarea de la Kufstein. Moise Măcinic a fost unul din contestatarii unirii Mitropoliei Bălgradului (Albei Iulia) cu Biserica Romei, fiind, de aceea, socotit de Biserica Ortodoxă Română ca unul din apărătorii Ortodoxiei în Transilvania. Câteva știri despre viața sa pot fi desprinse dintr-o declarație pe care a dat-o el însuși în fața unei comisii de anchetă la Viena, în zilele de 14 și 15 aprilie 1752. Între altele, el declara că toți credincioșii din Sibiel l-au rugat, în urmă cu vreo 6 ani, să plece la București spre a fi hirotonit preot, ceea ce s-a și făcut, prin intermediul Mitropolitului Ungrovlahiei, Neofit Cretanul. La scurt timp după hirotonie, episcopul rutean greco-catolic Manuil Olszavski din Muncaci, trimis de autorități să cerceteze starea de spirit a credincioșilor ortodocși din Transilvania, constata că printre cei care se împotriveau unirii cu Biserica Romei se număra și „popa Măcinic din Sibiel”. Preotul Mărturisitor Ioan din Galeș și-a sfârșit zilele, ca și preotul Moise Măcinic în fioroasa temniță de la Kufstein, ambii jertfindu-și viața pentru credința ortodoxă, și câștigând pentru aceasta cununile muceniciei. La data de 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea acestor sfinţi.

[cristiboss56]

SFÂNTUL MARE MUCENIC DIMITRIE, IZVORÂTORUL DE MIR



S-a născut în cetatea Solunului, sau Tesalonic, din Grecia. Tatăl său a fost voievodul, comandantul cetăţii Tesalonic; şi era creştin, dar ţinea în taină dreapta credinţă, pentru marea prigoană care era atunci asupra credincioşilor creştini. El avea pe acest copil Dimitrie, pe care l-a crescut în dreapta credinţă cea a lui Iisus Hristos.
Şi avea în palatul său tatăl lui Dimitrie două icoane preafrumoase, ferecate în aur: icoana Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi cea a Prea Sfintei şi Prea Curatei Maici, la care se duceau în taină şi se închinau, el şi soţia lui. Şi îl ducea şi pe copilul Dimitrie, din pruncie, să se închine Mântuitorului şi Maicii Domnului, în faţa acestor sfinte icoane, învăţându-l pe dânsul taina adevăratei credinţe în Hristos încă de la cea mai fragedă vârstă.
Dar când era sfântul Dimitrie în jurul vârstei de 20 de ani, a murit tatăl său, binecredinciosul voievod al Tesalonicului. Şi auzind împăratul Maximilian că a murit şi că alt voievod aşa de vrednic ca dânsul nu se găseşte în părţile răsăritului, a trimis oamenii săi de încredere, ca pe fiul voievodului Tesalonicului, pe Dimitrie, să-l cheme la dânsul. Şi văzându-i împăratul înţelepciunea şi auzind despre vitejia lui în războaie, l-a făcut voievod în Solun, în locul tatălui său. Apoi Sfântul Dimitrie a mers îndată în patria sa, unde, în loc să prigonească şi să ucidă pe creştini – aşa cum îi poruncise Maximilain –, a început înaintea tuturor a mărturisi şi a învăţa dreapta credinţă, slăvind numele Mântuitorului Hristos. Astfel, el s-a făcut solunenilor ca un alt Pavel, pe mulţi aducându-i la cunoştinţa adevărului şi dezrădăcinând închinarea de idoli.
Deci, auzind împăratul mărturisirea aşa de luminată a lui Dimitrie, nemaiputând de furie, a trimis ostaşii săi, care l-au luat şi l-au băgat în temniţă, să-l ţie acolo spre judecată şi spre moarte, până va avea vremea să-l judece.
În acest timp, Sfântul Dimitrie, fiind păzit în temniţă din ordinul împăratului, un oarecare tânăr creştin, cu numele Nestor, s-a aprins de râvna lui Dumnezeu Atotţiitorul şi, nemaiputând să rabde spurcăciunile şi distracţiile blestemate ale acestui crud împărat, s-a dus la marele mucenic Dimitrie în temniţă şi i-a spus: „Robule al lui Dumnezeu, te rog, roagă-te pentru mine, că vreau să mă lupt cu Lie, că nu mai pot răbda să văd atâta sânge creştinesc care se varsă acum”. Iară dumnezeiescul mucenic Dimitrie, fiind în lanţuri, a binecuvântat pe Nestor şi, însemnându-l cu pecetea Prea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, i-a zis: „Du-te, frate, că şi pe Lie vei birui, şi pentru Hristos vei mărturisi!”. Tânărul Nestor, înarmat fiind cu rugăciunea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie şi cu semnul Prea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, s-a dus la petrecerea aceea şi înaintea împăratului, a generalilor săi şi a toată lumea care era de faţă, a strigat: „Vreau să mă lupt cu Lie!”. Împăratul, văzându-l pe Nestor că este copil frumos şi înţelept, a început să-l momească: „Copile, nu te juca cu viaţa ta, că Lie acesta a dărâmat mii şi mii până acum, iar tu eşti un copil; fie-ţi milă de frumuseţea şi de tinereţele tale!”. Iar el, neascultând nimic din momelile împăratului, şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi s-a repezit la goliatul Lie, l-a încleştat şi a început a se învârti întâi la dreapta şi apoi, cu rugăciunile Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, l-a azvârlit în mijlocul suliţelor, şi acolo a pierit blestematul acela, ucigaşul de oameni.
Dar împăratul a auzit pe Nestor, când se urca pe pod să lupte cu Lie, zicând aşa: „Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!”. Şi înţelegând din aceste cuvinte că Sfântul Dimitrie l-a pus la cale pe tânărul Nestor şi l-a înarmat asupra lui Lie, a hotărât uciderea acestui viteaz tânăr creştin, care a fost scos în afara cetăţii, unde i s-a tăiat capul.
Apoi, mâhnindu-se pentru moartea lui Lie mai mult decât dacă ar fi pierdut împărăţia, s-a hotărât să-l omoare pe Sfântul Dimitrie, voievodul Tesalonicului, care acum era la temniţă grea, în lanţuri, păzit de ostaşi. Şi a trimis ostaşi păgâni, cu suliţe ascuţite foarte, zicându-le: „Duceţi-vă în temniţa unde este Dimitrie legat, băgaţi suliţele în el şi-l străpungeţi; nu mai trebuie să trăiască, fiindcă nu numai că nu se fereşte a mărturisi pe Hristos, dar şi pe ceilalţi îi îndeamnă a crede în Hristos!”. Şi au venit ostaşii în temniţă, cu sentinţa împăratului în mână, şi le-au spus celor ce îl păzeau: „Daţi-vă la o parte, că avem poruncă să-l omorâm!”. Şi auzind aceasta marele mucenic Dimitrie şi văzând că moartea îi va fi de suliţă, de bună voie a ridicat mai întâi mâna dreaptă în sus, să-l străpungă mai întâi în coasta dreaptă şi să se asemene prin această rană cu Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care a fost împuns în coastă cu suliţa, pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Şi aşa au străpuns ostaşii mai întâi coasta dreaptă a Sfântului Dimitrie, iar apoi l-au străpuns peste tot cu suliţele până l-au omorât şi sângele lui a udat pământul şi a umplut temniţa cu şiroaie fierbinţi.
Dar, pe când îl străpungeau cu suliţele pe marele mucenic Dimitrie, era acolo de faţă şi un slujitor al Sfântului Dimitrie, anume Lupu, căruia Sfântul Dimitrie îi încredinţase mai din vreme testamentul cu toată averea lui – că ştia că va muri pentru Hristos – şi i-a spus s-o împartă la săraci. Acest Lupu, după ce a văzut că a murit marele mucenic Dimitrie şi şi-a dat duhul său sfânt în mâinile lui Dumnezeu, fiind de faţă când îl străpungeau cu suliţele, a luat haina cu care Sfântul Dimitrie era învelit şi inelul sfântului, pe care, muindu-le în sângele cel mucenicesc, a început a face cu ele minuni mari în tot Tesalonicul şi oriunde ajungea.
Toţi care se atingeau de giulgiul acela însângerat al Sfântului Dimitrie, pe care îl purta preafericitul Lupu, se vindecau de patimile şi de boalele lor şi ieşeau din ei duhurile necurate. Şi ajungând toate acestea până la urechile împăratului, a trimis acela ostaşi la preafericitul Lupu şi, ducându-l undeva în afara cetăţii, i-au tăiat capul. Şi aşa sluga cea bună după păstorul şi stăpânul ei s-a dus.
Trecând o vreme după moartea Sfîntului Mare mucenic Dimitrie, a Sfântului Nestor şi a Sfântului Lupu, s-a liniştit prigoana, care ţinu până prin anii 304-305, când veni la împărăţie marele Constantin, care a dat libertate credinţei creştine. În vremea acestuia, acolo unde îngropaseră pe Sfântul Dimitrie nişte creştini, care l-au luat din temniţă aşa, împuns cu suliţele, s-a făcut o bisericuţă, mai întâi din lemn – după puterea creştinilor de atunci –, îngropându-se în pământ, într-o ladă de lemn, trupul multpătimitor şi preafericit al Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Dar – o, minunile Tale, Hristoase, şi ale tale, Sfinte Mare Mucenic Dimitrie! – în bisericuţa aceea unde, dedesubt, sub Sfântul Altar, se odihneau moaştele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, au început a se face minuni preaslăvite şi foarte mari. Se tămăduiau toţi surzii, toţi îndrăciţii, toţi leproşii, toţi slăbănogii şi orice fel de boală a celor ce veneau cu credinţă adevărată şi tare în Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi în sluga Sa, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie.



SFÂNTULUI MARE MUCENIC DIMITRIE

Când dor de veşnicie abundă-n tinereţe,
Nimic nu stăvileşte a inimii nobleţe;
Mărturisirea-nfruntă împărătești dorinţe
Şi nu primeşte-n sine păgâne umilinţe.

Un tânăr glas răsună: voievodul Dumitru
Nu-şi ascunde credinţa ce-n taină a primit-o:
- Creştin sunt, fără teamă, al Domnului din Ceruri,
Lui Îi slujesc - mi-e mamă Biserica, de-a pururi.

Se mânie-mpăratul, nepricepându-i gestul,
De ce totul să piardă Dimitrie, alesul?
În temniţă-l închide, să-i fie de pedeapsă,
Poate spre răzgândire..., de nu, moartea-l aşteaptă!

Cine să-şi schimbe gândul? Cine să nu mai creadă?
Asprimea închisorii oare-i de-ajuns să poată?
Înaripat de îngeri, cu inima-ntărită,
Dimitrie-l ajută pe Nestor, la ispită.

Şi fu străpuns de suliţi, ucis, la grea mânie,
Dar sufletu-i la ceruri, credinţa lui e vie!
Apoi, la ceva vreme, descoperite moaşte
Revarsă mir din ele, trecutul să-l demaşte,

Vorbind o altă limbă, graiul minunii sfinte,
Creştinilor ce-n suflet au ruga cea fierbinte!
Dimitrie slăvite şi Mare Mucenice,
La Domnul mijloceşte, tristeţea să-mi ridice!