Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

sursa: Extras din cartea Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena 2004

Câte puțin îl descopăr pe Dumnezeu. Îl recunosc pe Dumnezeu. El este Dumnezeu. Îmi place Dumnezeu. Dumnezeu intră acum înlăuntrul meu. Înțelg atunci ce înseamnă că Dumnezeu este lumină, Hristos, lumină din lumină, și Duhul Sfânt, Cel „întru lumină”.

Arhimandrit Emilianos Simonopetritul - Despre rugăciune
Se înfierbântă și mai mult inima mea și caut să-L îmbrățișez. Dar nu pot, trebuie ca Acela să mă îmbrățișeze. Cine sunt eu ? Eu sunt lipsa Aceluia. Strig ! Atunci încep și mai mult să-L deslușesc. Acesta trebuie să fie Dumnezeul meu. Nu L-am mai văzut pe Dumnezeu. Dar El este, nu se poate altfel ! Este ceva Ce „nu este nimic” dintre toate cele ce sunt. Este Cel ce este ! Unicul și neîntrecut și dincolo de orice ființă, este în mod exclusiv Cel ce este ! Simt ce înseamnă Cel ce este, Cel ce ființează. Este singurul care ființează. Înțeleg că nimic nu ființează dintre toate cele ce există, ci El Însuși este Cel ce nu ființează cum ființează celelalte, este unicul, așadar, Care ființează în mod ființial. Este Cel veșnic, Cel fără de sfârșit, și eu dobândesc mai mult loc în viața Lui, în existența Lui, în „istoria” lui Dumnezeu.
Din acest moment în care mă voi uni sau nu mă voi uni în final cu Dumnezeu, pentru că încă mai este pericolul – momentul acela înfricoșător de criză a egoismului meu a trecut, acum înaintăm în arena duhovnicească – și totuși iarăși pot să îl tăgăduiesc pe Dumnezeu, fiindcă ego-ul a fost lovit, dar continuă să existe înlăuntrul meu.
Câte puțin îl descopăr pe Dumnezeu. Îl recunosc pe Dumnezeu. El este Dumnezeu. Îmi place Dumnezeu. Dumnezeu intră acum înlăuntrul meu. Înțelg atunci ce înseamnă că Dumnezeu este lumină, Hristos, lumină din lumină, și Duhul Sfânt, Cel „întru lumină”. „Întru lumina Ta vom vedea lumină”. Întru lumina duhovnicească vedem lumina, Îl vedem pe Dumnezeu. Simțim ce înseamnă : lumină Tatăl, lumină Fiul, lumină Duhul Sfânt și imediat toate acelea care erau umbra luminii – dar în esență inexistente – luminate, pier dinaintea noastră. Nu dispar din fața noastră, dar își pierd lucrarea. Devin nelucrătoare. Sunt înecate de lumină. Orice ascunziș se luminează.
Avem acum un al doilea moment serios în care ne primejduim. Fiindcă acum vedem sinele nostru în toate ascunzișurile lui plin de lumină și vedem inexistența noastră. Trebuie să ne cufundăm în dumnezeire, ca să putem să trăim. Adică, trebuie să conștientizăm acel cuvânt care zice : „Cel ce va pierde sufletul lui îl va afla”. Cel care va muri va trăi. În timp ce acela care va găsi sufletul lui acela îl va pierde. Atunci, așadar, simt inexistența mea, moartea sinelui meu.
Și dacă voi avea – aici este nevoie, părinții mei și frații mei, de iubire –, dacă voi avea iubire față de Dumnezeu, dacă voi simți înlăuntrul meu o tresăltare de dragoste și de bucurie care va spune : „Da, Dumnezeul meu !” va fi acceptarea lui Dumnezeu în sufletul meu. Va fi „da-ul” pe care îl voi spune lui Dumnezeu. Acum voi spune acest „da” într-un mod mai conștient, până acum erau numai cuvinte copilărești. Acum că înțeleg că s-a pierdut sinele meu. Iată, pe deplin, totul este Dumnezeu. Dacă Îi spui „da”, va fi bine. Dacă aș vrea să scot din cele nepătrunse, din straturile conștiinței mele, din subconștientul meu sinele meu – unde există o mare frică, dacă ar vrea să iasă la iveală ființa mea – atunci imediat se întâmplă ceea ce spune Simeon Noul Teolog. Și iarăși Îl pierdem pe Dumnezeu și va fi nevoie de ani, ca iar să strigăm și iar să Îl găsim pe Dumnezeu ! Pentru că acum a fost conștientizată lipsa mea. Tăgăduirea mea de mai înainte, despre care am vorbit, atunci când am conștientizat negreala noastră, era o împietrire care ne va îndepărta de Dumnezeu și ne va arunca într-o viață pământească.
(Extras din cartea Despre Dumnezeu. Ratiunea simtirii, Indiktos, Atena 2004)

[cezar_ioan]

Un cuvânt tulburător, un cuvânt extraordinar, un cuvânt de o mare splendoare, un cuvânt puternic.
Îmi întăreşte ipoteza că monahii nu fac altceva decât..psihanaliză. Dar una cu totul aparte, cu totul înaltă, cu totul izbăvitoare - întâlnirea cu sine şi renaşterea prin Duhul Sfânt. Cu o asumare şi implicare de o autenticitate ameţitoare, uluitoare pentru omul obişnuit...
Cristiane, frate, furnică robotitoare, primeşte de la greiere, te rog, un cântecel şi mii de mulţumiri pentru roboteala ta!
http://www.trilulilu.ro/muzica-diver...-invierea-ta-h

[cristiboss56]

În prealabil postat de cezar_ioan

Cristiane, frate, furnică robotitoare, primeşte de la greiere, te rog, un cântecelă şi mii de mulţumiri pentru roboteala ta!
http://www.trilulilu.ro/muzica-diver...-invierea-ta-h

Multumesc mult pentru cadoul tău deosebit ,şi te rog să primeşti şi din partea mea un " cuvant pentru suflet ",rostit de Teofil Pârian :
http://www.youtube.com/watch?v=hNCO8WdODvQ

[cristiboss56]

Domnul dă fiecărui credincios râvnitor harul în dar, însă cere sufletului să lepede conştient, în mod absolut, răul şi să se întoarcă cu totul spre bine – înspre Domnul.

„Odată m-am gândit şi eu că Sfinţii Părinţi, când au primit în dar harul, l-au păstrat întreaga viaţă. Însă aici se spune să nu nădăjduim la aceasta. Domnul dă fiecărui credincios râvnitor harul în dar, însă cere sufletului să lepede conştient, în mod absolut, răul şi să se întoarcă cu totul spre bine – înspre Domnul. Să lepede răul în chip conştient! Răul trebuie biruit cu pace şi linişte, cu gânduri liniştite şi paşnice. De aceea ni se şi întâmplă multe necazuri şi suferinţe de-a lungul vieţii. Sfinţii Părinţi spun că, dacă nu ne smerim singuri, Domnul nu va conteni să ne smerească. Adeseori va da peste noi un necaz care ne aduce multe dureri – până ce nu vom învăţa să-l biruim prin pace şi linişte şi să nu îi dăm însemnătate. De aceea, cei ce-L iubesc pe Domnul trec prin multe greutăţi. Mai mult, şi cei mai apropiaţi ai noştri se întâmplă câteodată să ne dispreţuiască, să ne respingă. Trebuie să îi înţelegem cu pace şi deplină înţelegere, să nu-i osândim niciodată! Pentru că noi toţi sântem aici în luptă, toţi aceşti semeni ai noştri, de un sânge cu noi, apropiaţi şi îndepărtaţi, toţi sântem în aceeaşi luptă! Să înţelegem că, atunci când şi noi am fost în situaţia lor, poate că am fost mai răi în purtarea noastră (decât sunt ei faţă de semeni), de aceea trebuie să ne smerim.”
(Starețul Tadei, Pace și bucurie în DUHUL SFÂNT, Editura Predania, p. 30-31)

[cristiboss56]

Vă spun că nu-i vinovat vinul, că e pentru întărire. Iei un pahar, e pentru întărire, pentru un bătrân sau pentru oricine e obosit, un pahar, două, acolo. Dar e rea beţia, necumpătarea, asta e rea.
Părinte, din discuţiile pe care le-aţi avut cu mirenii care v-au cercetat aici, la mănăstire, care credeţi că sunt principalele probleme cu care se confruntă familia creştină în ziua de azi? Şi care ar fi mijloacele de a face faţă acestor probleme?
Prea multe nu prea ştiu. Sunt aici mulţi care-s veniţi din ţară, din România, muncitori care muncesc pe aici. Unii găsesc de lucru, unii găsesc chiar cu un preţ mai puţin... Şi din câte am auzit de la dânşii, problemele care sunt în ţară sunt sărăcia, beţia, or mai fi şi altele, poate, dar asta ştiu eu.
Şi cum s-ar putea face faţă acestor probleme, cum ar putea fi depăşite?
Ei, păi... beţia... prin a nu bea.... Ar fi cel mai bine. Eu nu pot, sau nu ştiu cum... Ar fi mai multe de vorbit. Sărăcia... zic şi mă gândesc că la sărăcie trebuie oarecum muncă... Şi la beţie, trebuie să vorbească cu preotul. Să se ducă la mărturisit, să se mărturisească, să primească un canon şi după asta, încet-încet, se poate lăsa şi de beţie.
În unele sate se duceau la preot şi îi cereau să-i lege, sau puneau jurământ că un an nu beau, sau aşa ceva. E bine?
Nu-i bine. Păi, el dacă are de băut, bea... Tocmai, îşi pune jurământ, şi apoi îl calcă şi... Totuşi, totuşi, să se abţină el. Să ia hotărâre. Să se gândească că îşi cheltuieşte şi banii, că, pentru a bea, îi trebuie bani, şi îşi nenoroceşte şi familia. Câte s-au auzit şi câte s-au întâmplat: îşi bate femeia acasă, copiii fug şi sunt speriaţi, şi, din beţie, câte nu s-au întâmplat... Aşa că, trebuie să se gândească şi el că e om, are minte, poate judeca.
Un părinte mi-a spus că Sfântul Ioan Gură de Aur ar zice undeva că mulţi oameni s-au înecat pe mare, dar şi mai mulţi într-un biet pahar.
Vă spun că nu-i vinovat vinul, că e pentru întărire. Iei un pahar, e pentru întărire, pentru un bătrân sau pentru oricine e obosit, un pahar, două, acolo. Dar e rea beţia, necumpătarea, asta e rea.
Şi cu sărăcia? Cu sărăcia se confruntă din ce în ce mai mulţi oameni. Cum trebuie purtată crucea sărăciei?
Hm... asta ar fi o cruce?! Bine spus, e o cruce, şi aşa este: trebuie să ducem o cruce a sărăciei. Dar mă gândesc: în vremurile din urmă, în comunism – spunea cineva – i-au învăţat pe oameni să fie leneşi şi să fure. Asta i-au învăţat comuniştii şi timpurile. Asta i-au învăţat. N-a mai avut el, omul, gospodăria lui, să muncească şi noaptea pentru copii sau ce-i trebuia. Gata, au trecut ca la normă, toate... când se întorceau de la lucru, mai furau de pe ici, de pe colo, s-au învăţat... Aşa a fost cu asta. Acum, nu mai ştiu cum e.
(Ne vorbesc părinţi athoniţi, Avva Dionisie de la Colciu, Avva Iulian de la Prodromu, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003)

[cristiboss56]

Nu cumva Dumnezeu îngăduie totul spre binele nostru?
Dumnezeu iconomisește lucrurile în așa fel încât să rămânem aproape de El. Le rânduiește pe toate spre binele nostru. Desigur, nu cu forța. Știe că ne vom familiariza, vom rămâne aproape de El și vom fi recunoscători.
,,Lasă problemele. O să mă ocup eu de ele. Neglijează-le ca și când nu le-ai avea”, spun celui încărcat, ca să scape puțin de griji, de presiunea stări pe care o simte a mâhnirii pe care o simte. Cel care crede în aceste cuvinte, va primi mare ajutor. În mod funcțional, adică psihologic, cel care se încrede, scapă de griji. Făcând aceasta Hristos găsește sufletul linistit, împăcat, netulburat și dăruieste din belsug Harul Său.
Orice facem, facem în numele lui Hristos. Suntem adunați în numele lui Iisus Hristos. În locul de spovedanie în numele lui Iisus Hristos suntem adunați. Acolo este prezent Hristos. Dacă nu este prezent de ce să mai stăm acolo? Sau, dacă nu este aici prezent de ce mai stăm, de ce mai venim? Este posibil să nu fie, din moment ce ne-a făgăduit că o să fie? Uneori Dumnezeu manifestă nu doar iubirea Lui, ci iubirea lui fină într-un mod fin. Așadar de ce să ne înspăimântăm?
Va veni ceasul – nu știm când, depinde de atitudinea fiecăruia- când omul va conștientiza și va spune: ,,Dumnezeul meu, te-ai ocupat de mine în felul acesta! Ai rânduit să mă îmbolnăvesc, ai rânduit să am complexe, ai rânduit să am traume încă din anii copilăriei! Ai făcut acestea tocmai pentru a mă împiedica să o iau pe un drum gresit!”
Omul se topeste în fața iubirii lui Dumnezeu.

„SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA” – Arh. simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009

[cristiboss56]

Sa fii bun si ascultator. Sa ai rabdare cu ceilalti, sa nu te necajesti, sa nu fii prea sensibil, sa fii destoinic in munca ta. Sa nu vorbesti la serviciu prea mult despre lucruri religioase, daca nu esti intrebat.
Sa fii un exemplu demn de urmat, in drumul spre Hristos.
Sa mergi la biserica in mod regulat, sa te spovedesti si sa te impartasesti des si-atunci vei scapa de toata frica si ti se vor tamadui toate ranile sufletesti.
Te povatuiesc sa ai mereu dragoste pentru toti. In primul rand dragoste apoi toate celelalte.
Trebuie sa iubim cu inima curata si tot astfel trebuie sa ne rugam.
Nu vreau sa te apropii de Dumnezeu din pricina ca te temi de moarte. Vreau sa te apropii de El cu multa dragoste.Acesta este lucrul cel mai de seama, fiule.
Cand uneori incepe sa-ti fie frica, asa cum spui, aceasta se intampla din pricina ca nu Il iubesti indeajuns pe Hristos. Asta e totul.
Sa te rogi si sa iubesti. Sa-L iubesti pe Dumnezeu si sa-i iubesti si pe semenii tai. Nu vezi cate poate face dragostea lui Hristos? Sa nu te intrebi in sinea ta daca te iubesc ceilalti. Daca-i iubesti tu primul, sa stii ca atunci si ei te vor iubi deopotriva.
Ca sa fii iubit de ceilalti, mai intai trebuie sa-i iubesti tu.
Cand se revarsa asupra noastra Harul cel dumnezeiesc, rugaciunea noastra devine cu totul curata.
Sa te rogi neincetat, zi si noapte, chiar si cand dormi in pat.
Nu trebuie sa-i silim pe altii sa mearga la Biserica. Hristos a spus: Cine voieste, sa-Mi urmeze Mie.
Oricat ai fi de obosit sa nu uiti niciodata, seara inainte de culcare, sa faci rugaciunile de seara.
Sa nu te rogi lui Hristos sa-ti ia bolile, ci sa dobandesti pacea, lucrand rugaciunea mintii si fiind rabdator. Astfel vei avea mare folos.
Roaga-te si nu te supara. Roaga-te si fii rabdator.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de cristiboss56

te rog să primeşti şi din partea mea un " cuvant pentru suflet ",rostit de Teofil Pârian :
http://www.youtube.com/watch?v=hNCO8WdODvQ

Mult bine e pus în cuvântul acesta. Mulţumesc, mulţumesc frate Cristian!
De l-ar asculta şi l-ar pune la inimă cât mai mulţi dintre forumişti!...

[cristiboss56]

Iubirea creştină este „imposibilitatea posibilă" de a-L vedea pe Hristos în celălalt, oricine ar fi, şi pe care Dumnezeu, în iconomia Sa veşnică şi tainică, a hotărât să-L aducă în viaţa mea, fie chiar şi numai pentru câteva momente, nu ca pe un prilej de a face o „faptă bună" sau ca pe un exerciţiu de caritate, ci ca începutul unei veşnice însoţiri în Dumnezeu Însuşi. Pentru că, într-adevăr, ce este dragostea dacă nu acea putere tainică ce transcende întamplătorul şi exteriorul din „celălalt" — prezenţa sa fizică, treapta socială, originea etnică, capacitatea intelectuală — şi ajunge la suflet, unica „rădăcină" personală a fiinţei umane, partea divină din el? Dacă Dumnezeu iubeşte fiecare om, aceasta se întamplă pentru că El cunoaşte comoara nepreţuită şi absolut unică, „sufletul" sau „şinele" pe care El le-a dăruit fiecăruia în parte. Iubirea creştină este atunci participarea la acea cunoaştere divină şi darul acelei iubiri divine. Nu există iubire „impersonală", pentru că iubirea este minunata descoperire a „persoanei" în „om", a unicului şi personalului în comun şi general. Este descoperirea a ceea ce este „de iubit" in fiecare om, a ceea ce este de la Dumnezeu.

(Pr. Prof. Alexander Schmemann, POSTUL CEL MARE, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1995, p.26)

[cristiboss56]

sursa: http://www.oodegr.com/oode/pateres1/paisios/eksomologisi_1.htm

- Gheronda, în primii ani ai Creștinismului, creștinii făceau spovedanie publică. Ajută acest lucru ?
- Altceva era în primii ani ai creștinismului și altceva este acum. Astăzi acest lucru nu ajută.
- De ce gheronda ? Atunci era mai multă râvnă ?
- Da oamenii aveau și mai multă râvnă și nu aveau bolile sufletești pe care le au astăzi. Acum, vezi, de pildă, soții se despart fără motiv, nu este ca în vechime.
Oamenii s-au îndepărtat de taina spovedaniei, de aceea și sunt sufocați de gânduri, de patimi. Câți vin și cer să-i ajut în vreo problemă, și nici nu se mărturisesc, nici nu se duc la biserică ! „Mergi la biserică ?”, îi întreb. „Nu”, îmi zic. „Te-ai spovedit vreodată ?”. „Nu, eu doar am venit să mă faci bine”. „Dar cum ? Trebuie mai întâi să te pocăiești pentru păcatele tale, să le mărturisești, să mergi la biserică, să te împărtășești când ai binecuvântare de la duhovnic și eu voi face rugăciune, ca să te faci bine. Ai uitat că există și o altă viață și că trebuie să ne pregătim pentru dincolo ? ”. „Uite ce e, părinte, ceea ce îmi spui, biserici, altă viață etc., pe mine nu mă interesează. Acestea sunt povești. Am fost la vrăjitori, la medium-uri și nu au putut să mă facă bine. Am aflat că tu poți să mă faci bine”. Asta-i bună ! Le vorbești despre spovedanie, despre viața viitoare și îți spun că „astea sunt povești”, dar pe de altă parte tot ei zic : „Ajută-mă, iau medicamente !” Ei, dar cum așa, în chip magic să se facă bine ?
Și vezi, mulți, deși au probleme pe care le-au provocat păcatele lor, nu se duc la un duhovnic care poate să-i ajute efectiv, ci ajung să se mărturisească la psihologi. Își spun povestea lor, sunt sfătuiți de ei pentru problemele lor și e ca și cum, dacă au de trecut un râu, i-ar arunca înăuntru și fie se îneacă, fie ies la suprafață, dar unde ies… În timp ce, dacă s-ar fi dus la duhovnic, ar fi trecut pe celălalt mal pe un pod, comod, pentru că în taina spovedaniei lucrează harul lui Dumnezeu și îi izbăvește.
- Gheronda, mulți spun : „Nu găsim duhovnici buni și de aceea nu ne ducem să ne spovedim”
- Acestea sunt îndreptățiri. Orice duhovnic are dumnezeiască putere, atâta timp cât poartă epitrahil. Săvârșește taina, are dumnezeiescul har, când citește rugăciunea de dezlegare, Dumnezeu șterge toate păcatele pe care le-a spovedit cu pocăință sinceră. De noi depinde cât de mult vom fi ajutați de taina spovedaniei. Odată a venit aici la coliba mea cineva care avea probleme psihologice, cu gândul că eu am darul străvederii și că aș putea să-l ajut. „Ce vezi cu privire la mine, îmi zice ?” „Să-ți găsești un duhovnic, îi zic, să te spovedești ca să dormi apoi ca un prunc și să nu mai iei medicamente”. „Ei, îmi zice, azi nu mai sunt duhovnici buni. Mai demult erau”. Vin cu cugetul bun că vor fi ajutați, dar nu primesc ceea ce le spui și păcat de banii cheltuiți pe drum.
Dar am observat și un nou meșteșug al diavolului. Le dă oamenilor în minte gândul că dacă fac vreo făgăduință și o împlinesc, dacă se mai duc și în vreun pelerinaj, sunt în regulă duhovnicește. Și vezi mulți care merg cu lumânări și făgăduințe la mănăstiri, în pelerinaje, ca să ardă lumânările acolo, să facă și vreo câteva cruci mari, să mai și plângă oleacă, și li se pare că au făcut de ajuns. Nu se pocăiesc, nu se spovedesc, nu se îndreaptă și se bucură tangalaki.
- Gheronda, un om care nu se spovedește poate să fie aibă pace lăuntrică, să fie odihnit sufletește ?
- Cum să fie odihnit sau liniștit ? Ca să simtă cineva odihnă, trebuie să arunce molozul și zgura care se află înlăuntrul lui. Acest lucru se întâmplă odată cu mărturisirea, cu spovedania. Deschizându-și omul inima la duhovnic și spunându-și păcatele, se smerește și astfel deschide ușile cerului, vine bogăția harului lui Dumnezeu și se eliberează.
Mai înainte de mărturisire în capul lui este ceață, pâclă deasă, vede toate murdar și își îndreptățește păcatele lui. Fiindcă atunci când mintea lui este întunecată de păcate, nu vede curat. Odată cu spovedania, face un „pfuu !” și gata se risipește negura și se curățește orizontul. De aceea toți câți vin să discutăm vreo problemă sau să îmi ceară vreun sfat etc., dacă nu s-au spovedit niciodată, îi trimit mai întâi să se spovedească și după aceea să vină să vorbim. Unii îmi spun : „Gheronda, dacă poți să înțelegi ce trebuie să fac în această problemă, spune-mi”. Chiar dacă aș înțelege eu ce trebuie să faci, le zic, nu vei înțelege tu ce-ți voi spune. De aceea, du-te mai întâi și te spovedește și pe urmă vino să discutăm”. Fiindcă, spune-mi și mie, cum poți să comunici și să te înțelegi cu un om, când te afli pe altă frecvență ?
Prin mărturisire aruncă omul tot ce are nefolositor înlăuntrul lui și rodește duhovnicește. Într-o zi, săpam în grădină ca să răsădesc câteva roșii. Taman în ceasul acela, a venit cineva și îmi spune : „Ce faci gheronda ?” „Ce să fac”, îi zic, „iaca, îmi spovedesc grădina”. „Bine, gheronda, îmi zice, dar și grădina are nevoie de mărturisire ?” „Cu siguranță, are. Sunt încredințat că atunci când o spovedesc, scot adică afară pietre, buruieni, mărăcini și celelalte, atunci și ea produce roade alese, altminteri, roșiile vor fi sarbede și pipernicite !”