Dumnezeu, Patrie, Famile

[TINERI PENTRU ROMANIA]

ÎNGHEŢATA "CIANUROL"
Mmm... delicios!
(Produs R.M.G.C. garantat de Guvern)

[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU GENERAŢIA MEA

Voinţa

-I-

Fă-ţi datoria!
Aceasta e porunca morală care ar trebui să ne domine comportamentul.
Pentru a ne putea conforma ei avem nevoie de voinţă şi de forţă.
Iată ce e important!

De aceea trebuie să ne străduim înainte de toate să fim stăpâni pe noi înşine.
Trebuie să avem asupra corpului nostru, asupra minţii noastre, asupra sufletului nostru şi asupra faptelor noastre un control deplin.

-II-

Cum să devenim stăpâni pe noi înşine?
Cum să rezistăm pornirilor iraţionale, imboldurilor, ispitelor care ne asaltează?
Cum să ne învingem tendinţa la lene, la delăsare a firii noastre?
Prin formare şi prin voinţă.

Omul slab, pasiv, fără voinţă e jucăria frământărilor celor mai efemere şi celor mai puţin raţionale ale sufletului.
Aşa sunt toţi cei stăpâniţi de patimi.
Mulţi avem de dat prin urmare o luptă grea.
Cel cu voinţă puternică, obişnuit să se stăpânească, va obţine în această luptă o victorie imediată şi uşoară.
Cu timpul el instaurează în sine autoritatea incontestabilă a raţiunii, a înţelepciunii.

Seneca spunea: „Dacă vrei să domini lumea, lasă-te dominat de raţiune.”
Ce a spus Seneca se poate traduce pentru românul din secolul douzeci şi unu prin: „Vei fi puternic şi respectat doar dacă eşti pe deplin stăpân pe tine, doar dacă raţiunea îţi dictează faptele.”
Prima condiţie pentru a ne ridica e deci chiar aceea care ne permite să fim oameni buni şi fericiţi.
Merită să facem efortul de a sacrifica multe plăceri de ordin inferior pentru a dobândi stăpânirea de sine, adică de a ne supune prin voinţă raţiunii.

-III-

Voinţa e o calitate esenţială a omului.
Singura ei rivală, ca importanţă, e inteligenţa.
O voinţă energică, constantă poate orice.

Omul care are voinţă e cu adevărat liber.
El e stăpânul său, al judecăţilor sale şi al faptelor sale.
El se supune întru totul raţiunii sale.
El se conduce după regulile pe care înţelepciunea i le-a impus.

Printr-o voinţă fermă biruim patimile cu tot ce au ele rău, excesiv sau periculos nelăsând loc în noi decât pasiunilor nobile şi generoase.
E nevoie de o voinţă de fier pentru a fi oameni buni, pentru a fi cu adevărat virtuoşi.
Cu o astfel de voinţă putem atinge perfecţiunea oricare ne-ar fi defectele sau temperamentul.

-IV-

În viaţa de zi cu zi e bine să avem un set de reguli fixe de comportament ca să ne fie de ajuns un simplu act de voinţă pentru a lua o htărâre.
Ştim, de exemplu, ce înseamnă sobrietatea şi ne-am făcut o regulă din a evita excesele la masă, băutura sau fumatul.
Sunt numeroase provocările şi ispitele care ne pot abate de la htărârile luate.
Printr-un efort de voinţă trebuie să le îndepărtăm.
Exercitarea zilnică a voinţei în aceste lucruri mărunte ne va pregăti să acţionăm când lucruri mai importante vor fi în joc.

În treburile personale şi în cele publice binele nu se obţine decât prin voinţă.
Voinţa e condiţia primordială fără de care succesul nu e posibil.
Voinţa produce efecte bune în toate.
Nimeni nu poate sta în calea succesului şi fericirii persoanelor sau Popoarelor care au dobândit puterea de a voi.

-V-

Omul fără voinţă, chiar dotat cu o mare inteligenţă, nu are decât o influenţă mică asupra propriilor condiţii de trai.
El trece prin viaţă ca o navă fără cârmă pe o mare agitată.
Vântul şi curenţii îl poartă de colo colo până când valurile îl înghit.
Oamenii inerţi, lipsiţi de vlagă şi fără nici un fel de voinţă sunt din fericire excepţii.
Excepţii sunt şi oamenii cu voinţă tare, căliţi pentru decizie şi pentru acţiune.

-VI-

Ce poate o voinţă puternică o arată istoria.
Toţi marii oameni politici, toţi marii comandanţi au fost firi voluntare, tenace.
Napoleon a fost înfrânt când s-a confruntat la Waterloo cu voinţa neclintită a lui Blucher şi Wellington.
O voinţă mai puţin puternică la unul dintre aceşti doi mari soldaţi şi armata franceză ar fi învins.
Nu e o ipoteză e un fapt evident.
Careurile infanteriei engleze, zdruncinate de atacuri repetate, s-ar fi risipit dacă voinţa „Ducelui de fier” nu le-ar fi ţinut unite.
Blucher, mereu bătut de Napoleon, pus pe fugă de cavaleria franceză la Ligny, nu renunţă la luptă, crede în victorie şi când aude tunurile de la Waterloo porneşte fără ezitare într-acolo.
Geniul a trebuit să se plece în faţa acestei duble tenacităţi.

Caracterul

-I-

Când voinţa călăuzită de raţiune se manifestă continuu, când e activă, prezentă în om ea devine caracter.
Un om de caracter e un om hotărât, ferm, curajos.
Un astfel de om e tot ce poate fi mai bun şi mai folositor în societate.
Ce am spus despre efectele fericite ale voinţei e adevărat şi despre caracter.
Caracterul e importantant atât pentru a face bine, pentru a deveni virtuos, cât şi pentru a reuşi în viaţă.
Prin caracter ne formăm moral şi intelectual şi ne construim existenţa.
Omul de caracter creşte, devine mai bun, se perfecţionează.

-II-

Între cele două căi care ni se deschid în faţă, calea binelui şi calea răului, există o diferenţă.
Calea răului e uşoară, e pe o pantă care atrage, e de ajuns să ne descurajăm pentru a aluneca rapid în abis.
Calea binelui e mai grea.
Pentru a o parcurge e nevoie de un efort susţinut, de o voinţă perseverentă, într-un cuvânt e nevoie de caracter.
Efortul de a deveni mai buni, combaterea defectelor şi viciilor noastre, a înclinaţiilor de care e cazul să ne ferim, a patimilor pe care trebuie să le stăpânim e o lucrare zilnică niciodată terminată.
Acesta e binele pe care ni-l facem nouă înşine.

Mai e un bine la fel de folositor, binele pe care îl facem celorlalţi prin sfat, prin exemplu, prin vorbă şi prin faptă.
Omul cu caracter ferm nu renunţă niciodată la această sarcină nobilă şi frumoasă.
El o îndeplineşte conştiincios, metodic, condus de raţiune şi sub presiunea voinţei sale.
El consideră, ca împăratul filozof, că ziua în care nu a fost folositor aparoapelui e o zi pierdută.

-III-

În lupta pentru existenţă omul cu voinţă energică reuşeşte mai bine decât oricare altul.
El e înarmat pentru a lucra în folosul său şi al semenilor săi.
Caracterul contribuie mai mult la realizarea fericirii decât inteligenţa sau averea.
Cine vrea să reuşească în viaţă trebuie să-şi dorească un caracter puternic, restul va veni de la sine.
Caracterul se dobândeşte prin cultivarea voinţei, curajului şi a virtuţior virile.
Cu cât vom avea mai mulţi oameni de caracter cu atât va fi mai bine pentru Ţară.

României nu-i lipsesc oamenii de caracter.
Să avem totuşi grijă!
În viaţa publică oamenii de caracter nu sunt priviţi cu ochi buni.
Inteligenţele şi talentele, treacă-meargă, sunt suportate un timp.
Oamenii de caracter sunt însă daţi la o parte.
Inutil de insistat asupra pericolelor pe care astfel de năravuri politice le generează.

-IV-

Există în român o voinţă fermă, o energie extraordinară, un resort puternic care prin lipsă de grijă şi de cultivare rămân nefolosite şi inerte.
Omului cel mai bine dotat fizic i se atrofiază muşchii, îi slăbeşte corpul dacă nu face mişcare sau dacă nu munceşte.
La fel se întâmplă şi cu însuşirile morale.

Cultivarea însuşirilor morale trebuie să fie principala noastră grijă.
Pentru a obţine rezultate, pentru a avea voinţă, trebuie să ne consacrăm acestei activităţi cu hotărâre şi cu statornicie.
Trebuie să ne exersăm voinţa fără încetare, fără odihnă, s-o folosim pentru propria noastră perfecţionare şi totodată în întreaga noastră existenţă.
Ţelul e de a face din noi oameni de caracter, stăpâni pe ei, capabili să-şi făurească propria fericire şi să-şi slujească Ţara.

Dordea Cosmin

[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU GENERAŢIA MEA

Datoria

-I-

Voinţa e un instrument necesar, de primă importanţă, care înseamnă ceva doar prin ce realizeză.
Ce poate realiza voinţa?
Binele, adică ce trebuie făcut, datoria.

Să-ţi faci datoria…
Poate fi ceva mai frumos, mai nobil?
Expresia sună grav.
O simţi plină de curaj şi de sacrificiu.
Nu poţi s-o explici, s-o comentezi fără s-o faci să-şi piardă ceva din aura de eroism calm.

-II-

Definirea datoriei e dificilă.
Avem sentimentul datoriei în noi şi ne-ar fi greu să-l descriem.
Să spunem ca la şcoală că datoria e „ceea ce ne obligă legea şi conştiinţa să facem” sau că e un „îndemn categoric al raţiunii, un principiu de acţiune bazat pe legea morală” însemnă să nu adăugăm nimic la ceea ce cuvântul „datorie” exprimă singur clar şi puternic.

Ideea de datorie e înnăscută în om.
E la fel de firească, la fel de ancorată în el ca sentimentul iubirii.
Omul bun, omul de caracter e gata întotdeauna să-şi facă datoria.

-III-

Se spune că în multe situaţii e mai uşor să-ţi faci datoria decât s-o cunoşti.
Aceasta e adesea adevărat.
Trebuie deci să învăţăm să ne descoperim datoria.
Datoria ne e dictată în parte de legi, în parte de raţiune şi de conştiinţă.
Îndatoririle pe care legea le impune sunt îndatoriri elementare, esenţiale, acelea a căror îndeplinire e necesară existenţei societăţii.

Să nu ucizi! Să nu furi!
Copil, cinsteşte-i şi respectă-i pe tatăl şi pe mama ta!
Soţ, fii credincios soţiei şi ajut-o!
Tată, hrăneşte-ţi, întreţine-ţi şi educă-ţi copii!
Astfel sună regulile de comportament pe care le găsim în legi.
Să ne conformăm lor înseamnă să dăm dovadă de onestitate.

Morala impune îndatoriri mai numeroase, mai înalte care nu se află în legi.
Ele nu sunt scrise, codificate ca obligaţiile legale şi nici nu au cum să fie.
Totuşi se pot formula multe reguli morale.
Există un cod al datoriei limpede, precis ale cărui precepte trebuie să le avem mereu prezente în minte pentru a ne călăuzi comportamentul fără ezitări, fără prea multe deliberări cu noi înşine.
În cazurile excepţionale, care cer o analiză raţională atentă şi un examen de conştiinţă, e bine să ne conformăm regulilor general admise dinainte şi imuabil păstrate.
Aceste reguli au reieşit din examinarea îndatoririlor specifice omului, s-au verificat în timp şi sunt baza morală a vieţii.
Ele trebuie să fie comune unui întreg Popor dacă acesta vrea să joace un rol în istorie şi să aibă un destin demn.

-IV-

Piedicile în calea îndeplinirii datoriei sunt în principal interesul personal împins până la egoism, sentimentele, pasiunile, lenea şi laşitatea.

Interesul e duşmanul cel mai periculos al datoriei.
Trebuie să evităm ca el să ne determine hotărârile.
Asta nu înseamnă că interesul trebuie interzis ca mobil al faptelor noastre.
Ar fi absurd şi imposibil.
E firesc, e legitim să ne preocupăm de interesul nostru.
E o nevoie, e o necesitate.
Dar urmărirea exclusivă a interesului propriu nu poate deveni o regulă.
Morala interesului e periculoasă pentru Naţiunile care o acceptă.
Binele nu poate exista fără o morală a datoriei.

Interesul trebuie subordonat datoriei.
Nu poţi lucra cu folos pentru tine când nu te gândeşti decât la persoana ta.
Nu vei fi mai fericit neglijându-ţi datoria sau sustrăgându-te ei.
Omul înţelept, virtuos nu se lasă dominat de egoism.
El îşi face datoria fără ezitare.

Sentimentele şi pasiunele trebuie să fie şi ele subordonate datoriei.
Sentimentele, chiar cele mai generoase, nu pot fi îndrumătoare sigure, ele trebuie controlate de raţiune.
Pasiunea trebuie de asemenea controlată de raţiune.
Această mişcare a sufletului, adesea violentă şi iraţională, se poate opune obligaţiilor noastre morale.

Omul de caracter e stăpânul pasiunilor sale.
Omul slab e jucăria lor.
Acesta renunţă la datorie pentru pasiune şi ajunge astfel la degradare morală şi la catastrofă materială.
Să luăm două cazuri ca exemplu.
Cercetaţi ce i-a îndemnat la infamie pe bărbatul care şi-a părăsit Familia ca să trăiască cu vreo femeie uşuratică sau pe politicianul care şi-a trădat Ţara.
Veţi descoperi cu siguranţă că ambii s-au lăsat pradă unor pasiuni josnice uitând de înţelepciune, de prudenţă sau de datorie.

Acela care nu-şi face datoria cedând pasiunii îşi primeşte pedeapsa într-un fel sau altul.
Dar nu din cauza pedepsei sigure, inevitabile, trebuie să avem un altfel de comportament.
Trebuie să ne facem datoria pentru că doar aşa ne va fi bine cu adevărat.
Niciun argument nu e egal sau superior acestuia.
Trebuie să ne facem datoria în ciuda intereselor, în ciuda sentimentelor, în ciuda pasiunii.
Trebuie să ne facem datoria chiar dacă aceasta cere mult efort şi mult curaj.

Lenea, laşitatea nu sunt obstacole de neglijat în calea îndeplinirii datoriei.
Să-ţi faci datoria, o datorie pozitivă, cere de cele mai multe ori acţiune, activitate, riscuri.
Efortul pentru îndeplinirea datorei îi deranjează pe apatici şi pe fricoşi.
De ce să te oboseşti acţionând când poţi să te odihneşti?
De ce să rişti?
Să faci sau să nu faci?
Să nu faci nimic e atât de uşor şi de plăcut!
Dacă voinţa nu luptă, nu se impune, lenea, laşitatea înving, datoria sucombă.

Omul de caracter nu cunoaşte lenea, sau frica.
El ar roşi dacă nu şi-ar face datoria chiar şi în cele mai mărunte lucruri.
Un act de laşitate din partea lui ar fi de neconceput.
Laşitatea înjoseşte.
Şi totuşi laşitatea se întâlneşte destul de des.
Poate că din cauza laşităţii nu ne facem de cele mai multe ori datoria.
Dacă îndeplinirea datoriei presupune în unele cazuri pericole, acesta nu e un motiv pentru a da înapoi, dimpotrivă.
Tebuie să ne facem datoria hotărât, curajos, oricare ar însemna asta pentru noi.
Pericolele dau nobleţe faptelor noastre.

-V-

Legea datoriei e imperioasă.
Trebuie să ne supunem ei indiferent de consecinţe.
„Să ne facem datoria şi zeii ne vor ajuta”, spuneau spartanii.
Da, să ne facem datoria mereu, orice ar fi!
E o obligaţie morală ineluctabilă dacă ne dorim binele ca persoane şi ca Popor.
Orice s-ar spune cel care se achită de îndatoririle sale primeşte de la viaţă mai mult decât pot pretinde alţii.
Dumnezeu face întotdeauna dreptate.

Datoria pe care raţiunea o dictează şi pe care voinţa o pune în practică dă linişte conştiinţei.
E ceva sufletesc neatins de influenţe extrioare.
În practică datoria se umanizează, se diversifică, se pliază în funcţie de feluritele condiţii ale existenţei noastre dând naştere îndatoririlor.
Îndatoririle se împart şi se subîmpart într-o infinitate de obligaţii după diversele manifestări ale vieţii personale sau ale vieţii publice.
Această dualitate a existenţei noastre indică două feluri de îndatoriri, îndatoririle omului şi îndatoririle cetăţeanului.

-VI-

Îndatoririle omului privit ca persoană sunt obligaţii pe care le are faţă de el însuşi, faţă de Familie şi faţă de ceilalţi oameni.
Adesea aceste trei categorii de îndatoriri se îmbină şi se amestecă şi doar nevoia de a le explica obligă la diferenţierea lor constantă şi la analiza lor separată.
De altfel trebuie să ne îndeplinim aproape întotdeauna îndatoririle în acelaşi timp.
Când ele nu se contracarează, nu se stânjenesc unele pe altele, e uşor.
Dar de câte ori nu suntem confruntaţi cu obligaţii contradictorii, cu îndatoriri opuse!

Dacă ne-am putea ierarhiza îndatoririle ne-ar fi mai uşor să luăm decizii când raţiunea şi conştiinţa ezită.
Nimeni nu a reuşit până acum să impună o ordine, o subordonare a îndatoririlor.
Sunt prea multe elememte umane care nu pot fi clasificate şi calculate.
Totuşi bunul simţ, logica şi inima ne arată care ne sunt principalele îndatoriri.

Datoria faţă de Patrie, care e întotdeuna prima, le pune în anumite situaţii în umbră pe toate celelalte.
Îndatoririle faţă de Familie însele, dintre cele mai sfinte şi dintre cele mai dragi, sunt eclipsate când Patria e în pericol.
În astfel de momente tragice datoria e unică, obligatorie.
România agresată, ameninţată în fiinţa sa, în libertatea sa, e în drept să ceară copiilor ei întreaga lor energie, sângele lor, gândurile lor chiar.
Nimic nu mai contează atunci în afară de ea.
Salvarea ei devine principala prioritate.
Apărarea Patriei e legea supremă.

-VII-

În timpuri normale conflictele dintre obligaţiile noastre morale sunt dese şi nu există o regulă pentru evitarea lor.
Putem spune doar că îndatoririle noastre faţă de cei care ne sunt cei mai apropiaţi sunt în general cele mai presante, cele care trec înaintea altora.
Datorăm membrilor Familiei noastre, conaţionalilor noştri mai mult decât oricui altcuiva.

Ceea ce-i trebuie unei Naţiuni sunt oameni raţionali, hotărâţi, curajoşi, care trec prin viaţă cu capul sus, mândru, avându-şi datoria drept călăuză.
Prietene, pregăteşte-te să fii omul de care România are atâta nevoie!
Fă-ţi datoria!

Dordea Cosmin

[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU GENERAŢIA MEA

Curajul

-I-

Îndeplinirea datoriei întâmpină în unele împrejurări dificultăţi, rezistenţe pe care nu le putem depăși fără curaj.
Curajul e o virtute.
În timpuri îndepărtate el era mai apreciat ca azi.
Dacă-l aveai aveai un bun renume şi nimic altceva nu mai conta.

„Bărbaţi viteji şi femei caste” se spunea pentru a caracteriza marile familii ale căror nume nu erau pătate de metehne omenești.
Ar fi prea mult să credem că atunci curajul înlocuia totul.
Ar fi absurd să credem că azi el e lipsit de importanţă.
Curajul e încă o virtute necesară.

-II-

Fără curaj omul raţional şi dârz nu reușește.
El rămâne neputincios în treburi importante chiar în momente grave şi decisive.
Nu toţi ne naştem curajoşi, se va spune, ţine de temperament.
E adevărat şi mulţi oameni au curaj în mod natural.
Dar toţi, fără deosebire, putem deveni curajoşi.
Curajul se dobândeşte la fel ca înţelepciunea şi voinţa.

Pe câmpul de luptă cei care se vor bate cu cea mai mare îndrăzneală sunt cei care iniţial erau foarte speriaţi.
Turenne mărturisea că era mereu cuprins de spaimă la începutul unei lupte chiar după douăzeci de ani de războaie.
Cu un amestec de mânie şi de ironie, marele soldat îşi făcea curaj astfel: „Tremură, trup, nici nu ştii unde vreau să te duc!”

-III-

Adevăratul curaj rezultă din voinţa omului stăpân pe sine având sentimentul datoriei împins până la sacrificiu.
Obişnuinţa de a avea curaj stimulează cutezanța.
Să faci o primă faptă curajoasă, când pericolul e mare, uşurează după aceea manifestările de curaj când se iveşte ocazia.
Cei care înfruntă violenţa mării şi furtuna ca să ajute o navă în pericol îşi vor repeta isprava liniştiţi şi cu curaj.
Soldatul, care tremură din toate mădularele în prima luptă, va intra apoi în foc şi va privi prăpădul din jurul lui fără să se tulbure şi fără să tresară.

Ne putem exersa curajul în viaţa de toate zilele.
Obişnuinţa pe care o vom căpăta în lucruri mărunte ne va uşura efortul de a fi curajoşi în cele mari, de a merge, dacă trebuie, în întâmpinarea pericolului, a suferinţei.
Datoria ne inspiră curajul.
Răsplata, părerea celorlalţi, nu ar trebui să ne influenţeze acţiunile.
Să cauţi răsplată, renume pentru o faptă bună în locul satisfacţiei date de datoria împlinită înseamnă să renunţi la merit.

-IV-

Se spune despre un om harnic, care nu-şi pierde timpul, care nu-şi cruţă puterile, că e curajos.
Genul de curaj de care dă dovadă e curaj adevărat, curaj fără calificativ.
Curajul care însuflețește soldatul în luptă.
Curajul care-l face pe omul inimos să înfrunte greutăţile, obstacolele, pericolele.
Curajul care ne determină să acceptăm fără ezitare, fără să ne lăsăm copleşiţi, toate greutăţile vieţii, tot ce datoria ne impune, tot ce un sentiment generos ne face să suportăm fără să avem vreo obligaţie morală.

Laşitatea e şi ea tot una, nu are nuanțe.
Din laşitate fugim de muncă, de oboseala provocată de ea, sau dăm înapoi în faţa duşmanului în luptă.
Laşitatea ne face să refuzăm îndatoririle obositoare sau periculoase şi responsabilităţile unei Familiei numeroase.

Laşitatea e josnică şi prostească.
Laşul nu-şi asigură nici siguranţa, nici traiul.
Ambele se câştigă prin efort, prin curaj.
Soldatul care fuge din luptă de frică are mai multe şanse de a fi ucis decât soldatul care rezistă duşmanului rămânând la post.
Omul care nu are curaj în muncă se îndreaptă spre mizerie.

-V-

În afara curajului fizic şi moral, există un curaj aparte numit curaj civic.
E acela al omului trăind în societate, al cetăţeanului.
Cetăţeanul curajos rezistă modelor, tendinţelor sau politicilor imorale şi-şi urmează calea pe care-l îndrumă raţiunea şi conştiinţa sa.
El îşi asumă, indiferent de risc, deplina responsabilitate a hotărârilor şi faptelor sale ştiind că îşi face datoria.
Când vântul rătăcirii suflă peste toate capetele şi există riscul de a-i ceda, cetăţeanul curajos rămâne el însuşi şi-şi urmează neabătut calea pe care şi-a trasat-o.
El iubeşte virtutea şi urăşte viciul chiar când viciul e atotputernic şi virtutea batjocorită fără milă.
El îşi pune în armonie purtarea cu ideile în care crede.
Fapta la el e în acord cu cuvântul, cuvântul e în acord cu gândul.
Curajul civic e cel mai greu de practicat şi cel mai rar.
Omul îndrumat de raţiune, animat de voinţă, va avea curaj civic în mod firesc.
El va fi curajos în sensul deplin al cuvântului.

-VI-

După cum spuneam, curajul e unul, nu are nuanţe.
Aceasta se verifică clipă de clipă la indivizi.
Dar unitatea curajului o întâlnim şi la Popoare.
Există Popoare active şi curajoase, există şi Popoare lipsite de vlagă, inerte şi laşe.
Există de asemenea Popoare care au trecut din prima categorie în a doua.
Coruperea ideilor şi moravurilor, degradând indivizii, degenerează Popoarele, zdrobeşte în ele energia, resortul, calităţile virile, viaţa.
Dar un Popor îşi poate veni în fire, se poate ridica şi redeveni ce a fost.
Istoria oferă exemple în acest sens.
Această îndreptare a Popoarelor nu e prin urmare imposibilă.
Cine îşi vede ameninţat Poporul de imoralitate, lipsă de voinţă şi de curaj nu trebuie să-şi piardă speranţa.

-VII-

Popoarele, aşa cum sunt acum, se află pe diverse trepte ale scării virtuţilor umane.
Unele sus în plină dezvoltare a tot ce face omul mare şi frumos, altele jos la limita abjecţiei imaginabile.
Primele sunt Popoare caracterizate prin curaj, mândrie şi dorinţă de independenţă.
Ultimele sunt Popoare caracterizate prin apatie, prin imoralitate şi prin lipsă de aspiraţii.
La primele oamenii sunt viteji pe câmpurile de luptă, viteji la locurile lor de muncă, viteji în lupta cu greutăţile presupuse de creşterea unui număr mare de copii.

Un om harnic, un tată bun e şi un soldat bun.
Omul curajos e curajos în toate.
La fel şi Popoarele.
Cele care au curaj în muncă şi în viaţă, au curaj în luptă şi datorită curajului îşi împlinesc destinul.
Ele sunt victorioase atât în munca lor cât şi în război.

-VIII-

Conchide tu, prietene!
Sunt sigur că vei vrea să devii curajos pentru ca România să fie puternică.

Dordea Cosmin