stie cineva un copil ce poate fi adoptat?

[diador]

dupa inca o incercare de adoptie acum un an bietii nostri prieteni au renuntat.au gasit o familie cu doua fetite dispuse sa dea una spre adoptie cu toate formalitatile necesare.dupa ce au vazut ca oamenii sunt hotarati au pus conditia ca nu mai dau decat ambele fetite.apoi le-au cerut bani pe langa faptul ca o saptamana din luna doreau sa vina sa locuiasca cu ei in casa.era chiar aberant ,iar bietele fetite ar fi fost supuse unui chin psihic.prietenii au renuntat la adoptie si la orice gand de acest fel.mama fetitelor a mai facut un copil intre timp,iar acum cauta sa-si plaseze copilele pe undeva ca ii e greu de ele.eu nu stiu ce sa mai zic.nu vreau sa judec.dar stau si ma uit ca da Dumnezeu copii unor oameni care nu-i doresc si ii folosesc drept paravan pt a stoarce bani din mila concetatenilor.sa recunoastem,in fata copiilor necajiti plecam capul .sunt oameni care-si doresc copii si nu-i pot avea.sunt parinti ce sufera deoarece n-au cu ce-i creste si-ar da sufletul pt copiii lor.dar e plin de oameni ce sunt parinti si nu merita acest statut.de ce oare ingaduie Dumnezeu atata suferinta ?rog administratorul sa inchida acest topic.

[AlinB]

Spuneai ca pe calea obisnuita dureaza 2-3 ani adoptia.
Au trecut 3 ani de cand a fost deschis topicul.

Daca ar fi avut rabdare in loc sa caute scurtaturi, problema era deja rezolvata..

In ceea ce priveste nelamurirea ta...poate ca unii au nevoie de copiii pentru a deveni oameni mai buni (desi nu neaparat isi valorifica aceasta sansa). Altii poate ca nu..

[laurastifter]

"Cel ce va primi un prunc ca acesta în numele Meu pe Mine Mă primeşte" - a spus Mântuitorul nostru Hristos.
Cred că una dintre faptele cele mai bine plăcute în faţa lui Dumnezeu este aceea de a adopta un copilaş, de a-l lua dintr-o instituţie a statului (unde va fi crescut, ca vai de lume, până la majorat, când va fi lăsat, la propriu, pe străzi) sau dintr-o familie iresponsabilă şi de a-i oferi dragostea părintească după care orice suflet de copilaş tânjeşte din toată fiinţa lui!
Dumnezeu să le ajute tuturor celor care au această frumoasă, creştinească intenţie să aibă copilaşi adoptivi buni, recunoscători, iubitori de părinţi!
P. S. Cunosc personal mai multe cupluri care, după ce au adoptat un copil, au avut şi proprii copii biologici. Desigur, după ce ai ales să înfiezi un copilaş, acela îţi aparţine, îţi este fiu/ fiică, în aceeaşi măsură ca un copil natural (de vreme ce ţi-ai asumat, în faţa lui Dumnezeu, responsabilitatea de părinte). Totuşi, cred că aceste "întâmplări" (neîntâmplătoare...) sunt semne din partea lui Dumnezeu că fapta adopţiei a fost... scrisă-n Cartea Vieţii. :)
Doamne ajută!
P. S. 2. Mi-am pus de multe ori întrebarea: din ce motiv, oare, unii copii adoptaţi, atunci când află că părinţii lor nu le sunt părinţi biologici (ca şi cum asta ar fi important...), vor să-şi cunoască "părinţii" naturali.
Adică pe cine vreţi să cunoaşteţi? Pe ăia care v-au abandonat?!...
Cred că, dacă mâine mi s-ar spune că mama şi tata îmi sunt părinţi adoptivi (nu biologici), nu aş avea nici cea mai mică tresărire, în sensul unei dorinţe de a recunoaşte alţi părinţi în afară de ei! Părinţii adevăraţi, aşa cum atât de frumos scria Sfântul Ioan Gură de Aur, sunt nu doar cei care dau naştere unui copil (de fapt, viaţa o dă Domnul, Tatăl ceresc), ci cei care-şi câştigă calitatea de părinţi prin faptul că-i cresc pe copii cu dragoste, oferindu-le afecţiunea, protecţia şi educaţia de care au nevoie.
Părinţilor adoptivi Mântuitorul le va spune, neîndoielnic, în ziua Judecăţii:
"străin am fost şi M-aţi adus la voi".

[AlinB]

Hehe, am fost indopati cu filme de doi bani in care copilul afla ca nu parintii care l-au crescut cu dragoste pana atunci nu sunt parintii biologici si atunci tragedii si furtuni. acuzatii ca "de ce nu mi-ati spus", spate intors celor adevarati si cautar a celor biologici, ca deh.. "glasul sangelui".

Si din pacate indoctrinarea asta prinde la multi care se tem sa infieze copii.

[laurastifter]

În prealabil postat de AlinB

Hehe, am fost indopati cu filme de doi bani in care copilul afla ca nu parintii care l-au crescut cu dragoste pana atunci nu sunt parintii biologici si atunci tragedii si furtuni. acuzatii ca "de ce nu mi-ati spus", spate intors celor adevarati si cautar a celor biologici, ca deh.. "glasul sangelui".

Si din pacate indoctrinarea asta prinde la multi care se tem sa infieze copii.

Da, aşa este, din păcate... Cunosc şi eu persoane care ar vrea să înfieze copii, dar au anumite prejudecăţi...
Desigur că mulţi (poate chiar cei mai mulţi) dintre copiii adoptaţi nu se comportă ca-n filme, ci îşi iubesc părinţii adoptivi.
Şi mai depinde, fără îndoială, de atitudinea pe care o au părinţii (adoptivi) faţă de copiii lor.
Doamne ajută!

[Yasmina]

În prealabil postat de laurastifter

"Cel ce va primi un prunc ca acesta în numele Meu pe Mine Mă primeşte" - a spus Mântuitorul nostru Hristos.
Cred că una dintre faptele cele mai bine plăcute în faţa lui Dumnezeu este aceea de a adopta un copilaş, de a-l lua dintr-o instituţie a statului (unde va fi crescut, ca vai de lume, până la majorat, când va fi lăsat, la propriu, pe străzi) sau dintr-o familie iresponsabilă şi de a-i oferi dragostea părintească după care orice suflet de copilaş tânjeşte din toată fiinţa lui!
Dumnezeu să le ajute tuturor celor care au această frumoasă, creştinească intenţie să aibă copilaşi adoptivi buni, recunoscători, iubitori de părinţi!
P. S. Cunosc personal mai multe cupluri care, după ce au adoptat un copil, au avut şi proprii copii biologici. Desigur, după ce ai ales să înfiezi un copilaş, acela îţi aparţine, îţi este fiu/ fiică, în aceeaşi măsură ca un copil natural (de vreme ce ţi-ai asumat, în faţa lui Dumnezeu, responsabilitatea de părinte). Totuşi, cred că aceste "întâmplări" (neîntâmplătoare...) sunt semne din partea lui Dumnezeu că fapta adopţiei a fost... scrisă-n Cartea Vieţii. :)
Doamne ajută!
P. S. 2. Mi-am pus de multe ori întrebarea: din ce motiv, oare, unii copii adoptaţi, atunci când află că părinţii lor nu le sunt părinţi biologici (ca şi cum asta ar fi important...), vor să-şi cunoască "părinţii" naturali.
Adică pe cine vreţi să cunoaşteţi? Pe ăia care v-au abandonat?!...
Cred că, dacă mâine mi s-ar spune că mama şi tata îmi sunt părinţi adoptivi (nu biologici), nu aş avea nici cea mai mică tresărire, în sensul unei dorinţe de a recunoaşte alţi părinţi în afară de ei! Părinţii adevăraţi, aşa cum atât de frumos scria Sfântul Ioan Gură de Aur, sunt nu doar cei care dau naştere unui copil (de fapt, viaţa o dă Domnul, Tatăl ceresc), ci cei care-şi câştigă calitatea de părinţi prin faptul că-i cresc pe copii cu dragoste, oferindu-le afecţiunea, protecţia şi educaţia de care au nevoie.
Părinţilor adoptivi Mântuitorul le va spune, neîndoielnic, în ziua Judecăţii:
"străin am fost şi M-aţi adus la voi".

Eu nu cred ca este nimic in a-ti dori sa cunosti parintii biologici.
Multe caracteristici personale pot fi explicate/elucidate doar cunoscundu-i,doar mostenirea genetica de la ei vine.Este o curiozitate fireasca,as spune.

Apoi copiii,nu sunt atat de intransigent moraliceste cum suntem noi adultii,ei isi iubesc parintii biologici si ii iarta de crima abandonului.Se va vedea ca culpabilizarea si ura care provine din motivul abandonului isi va face aparitia prin adolescent sau chiar mai tarziu.

[laurastifter]

În prealabil postat de Yasmina

Eu nu cred ca este nimic in a-ti dori sa cunosti parintii biologici.
Multe caracteristici personale pot fi explicate/elucidate doar cunoscundu-i,doar mostenirea genetica de la ei vine.Este o curiozitate fireasca,as spune.

Apoi copiii,nu sunt atat de intransigent moraliceste cum suntem noi adultii,ei isi iubesc parintii biologici si ii iarta de crima abandonului.Se va vedea ca culpabilizarea si ura care provine din motivul abandonului isi va face aparitia prin adolescent sau chiar mai tarziu.

Da, desigur că nu mă refeream la cei aflaţi încă la vârsta copilăriei, ci la adolescenţii şi adulţii care ar avea această atitudine.
Este o curiozitate firească, putem spune, gândind din perspectiva acelor persoane.
În schimb, dacă am încerca să empatizăm şi cu părinţii adoptivi...
Cum ne-am simţi noi, oare, dacă propriul copil, pe care-l creştem de când era bebeluş (sau, în orice caz, de la o vârstă foarte fragedă), ne-ar spune că el vrea să-şi cunoască "părinţii" (biologici), doar aşa, din curiozitate etc?
Oare nu s-ar naşte, în mintea noastră, întrebarea: "cum, el crede că are mai multe rânduri de părinţi? Ne pune pe noi, cei care i-am fost în permanenţă alături, pe acelaşi plan cu cei care i-au dat viaţă din greşeală şi apoi l-au părăsit?"...
Dar desigur, nefiind nici în situaţia de copil adoptat, nici în aceea de părinte adoptiv, nu pot judeca, nu pot înţelege în totalitate (oricât de bogată mi-ar fi imaginaţia) trăirile şi frământările celor implicaţi în acest gen de relaţii (părinte adoptiv - copil adoptat).
Doamne ajută!

[AlinB]

Asta deja e un caz de infantilism parental.

E normal sa vrei sa-ti cunosti parintii biologici, chiar si din pura curiozitate in plus, ideea ca cei care ti-au dat viata te-ai si abandonat nu e ceva care sa intelegi sau sa accepti pur si simplu fara sa incerci sa afli aevaratele motive din spatele acestui gest.

[aubergine]

În prealabil postat de laurastifter

Da, desigur că nu mă refeream la cei aflaţi încă la vârsta copilăriei, ci la adolescenţii şi adulţii care ar avea această atitudine.
Este o curiozitate firească, putem spune, gândind din perspectiva acelor persoane.
În schimb, dacă am încerca să empatizăm şi cu părinţii adoptivi...
Cum ne-am simţi noi, oare, dacă propriul copil, pe care-l creştem de când era bebeluş (sau, în orice caz, de la o vârstă foarte fragedă), ne-ar spune că el vrea să-şi cunoască "părinţii" (biologici), doar aşa, din curiozitate etc?
Oare nu s-ar naşte, în mintea noastră, întrebarea: "cum, el crede că are mai multe rânduri de părinţi? Ne pune pe noi, cei care i-am fost în permanenţă alături, pe acelaşi plan cu cei care i-au dat viaţă din greşeală şi apoi l-au părăsit?"...
Dar desigur, nefiind nici în situaţia de copil adoptat, nici în aceea de părinte adoptiv, nu pot judeca, nu pot înţelege în totalitate (oricât de bogată mi-ar fi imaginaţia) trăirile şi frământările celor implicaţi în acest gen de relaţii (părinte adoptiv - copil adoptat).
Doamne ajută!

Orice copil normal la minte, care a fost parasit si adoptat apoi, isi iubeste parintii adoptivi si nici nu vrea macar sa mai stie de cei care l-au abandonat. In cazul in care vrea sa ii revada, ori e excesiv de bun copilul, dand dovada de prostie, ori parintele il cumpara cu cadouri, incercand sa compenseze timpul pierdut prin bani, si atunci din nou copilul e prost ca accepta.

[aubergine]

În prealabil postat de Yasmina

Eu nu cred ca este nimic in a-ti dori sa cunosti parintii biologici.
Multe caracteristici personale pot fi explicate/elucidate doar cunoscundu-i,doar mostenirea genetica de la ei vine.Este o curiozitate fireasca,as spune.

Apoi copiii,nu sunt atat de intransigent moraliceste cum suntem noi adultii,ei isi iubesc parintii biologici si ii iarta de crima abandonului.Se va vedea ca culpabilizarea si ura care provine din motivul abandonului isi va face aparitia prin adolescent sau chiar mai tarziu.

Multi copii isi urasc parintii care i-au abandonat, si nu sunt in nici un caz de acuzat pentru asta. Mai sunt si altii , batuti de tata care ar dori de o mie de ori mai mult ca parintii sa divorteze decat sa mai stea cu parintele bataus.