stie cineva un copil ce poate fi adoptat?

[laurastifter]

"Cel ce va primi un prunc ca acesta în numele Meu pe Mine Mă primeşte" - a spus Mântuitorul nostru Hristos.
Cred că una dintre faptele cele mai bine plăcute în faţa lui Dumnezeu este aceea de a adopta un copilaş, de a-l lua dintr-o instituţie a statului (unde va fi crescut, ca vai de lume, până la majorat, când va fi lăsat, la propriu, pe străzi) sau dintr-o familie iresponsabilă şi de a-i oferi dragostea părintească după care orice suflet de copilaş tânjeşte din toată fiinţa lui!
Dumnezeu să le ajute tuturor celor care au această frumoasă, creştinească intenţie să aibă copilaşi adoptivi buni, recunoscători, iubitori de părinţi!
P. S. Cunosc personal mai multe cupluri care, după ce au adoptat un copil, au avut şi proprii copii biologici. Desigur, după ce ai ales să înfiezi un copilaş, acela îţi aparţine, îţi este fiu/ fiică, în aceeaşi măsură ca un copil natural (de vreme ce ţi-ai asumat, în faţa lui Dumnezeu, responsabilitatea de părinte). Totuşi, cred că aceste "întâmplări" (neîntâmplătoare...) sunt semne din partea lui Dumnezeu că fapta adopţiei a fost... scrisă-n Cartea Vieţii. :)
Doamne ajută!
P. S. 2. Mi-am pus de multe ori întrebarea: din ce motiv, oare, unii copii adoptaţi, atunci când află că părinţii lor nu le sunt părinţi biologici (ca şi cum asta ar fi important...), vor să-şi cunoască "părinţii" naturali.
Adică pe cine vreţi să cunoaşteţi? Pe ăia care v-au abandonat?!...
Cred că, dacă mâine mi s-ar spune că mama şi tata îmi sunt părinţi adoptivi (nu biologici), nu aş avea nici cea mai mică tresărire, în sensul unei dorinţe de a recunoaşte alţi părinţi în afară de ei! Părinţii adevăraţi, aşa cum atât de frumos scria Sfântul Ioan Gură de Aur, sunt nu doar cei care dau naştere unui copil (de fapt, viaţa o dă Domnul, Tatăl ceresc), ci cei care-şi câştigă calitatea de părinţi prin faptul că-i cresc pe copii cu dragoste, oferindu-le afecţiunea, protecţia şi educaţia de care au nevoie.
Părinţilor adoptivi Mântuitorul le va spune, neîndoielnic, în ziua Judecăţii:
"străin am fost şi M-aţi adus la voi".

[AlinB]

Hehe, am fost indopati cu filme de doi bani in care copilul afla ca nu parintii care l-au crescut cu dragoste pana atunci nu sunt parintii biologici si atunci tragedii si furtuni. acuzatii ca "de ce nu mi-ati spus", spate intors celor adevarati si cautar a celor biologici, ca deh.. "glasul sangelui".

Si din pacate indoctrinarea asta prinde la multi care se tem sa infieze copii.

[laurastifter]

În prealabil postat de AlinB

Hehe, am fost indopati cu filme de doi bani in care copilul afla ca nu parintii care l-au crescut cu dragoste pana atunci nu sunt parintii biologici si atunci tragedii si furtuni. acuzatii ca "de ce nu mi-ati spus", spate intors celor adevarati si cautar a celor biologici, ca deh.. "glasul sangelui".

Si din pacate indoctrinarea asta prinde la multi care se tem sa infieze copii.

Da, aşa este, din păcate... Cunosc şi eu persoane care ar vrea să înfieze copii, dar au anumite prejudecăţi...
Desigur că mulţi (poate chiar cei mai mulţi) dintre copiii adoptaţi nu se comportă ca-n filme, ci îşi iubesc părinţii adoptivi.
Şi mai depinde, fără îndoială, de atitudinea pe care o au părinţii (adoptivi) faţă de copiii lor.
Doamne ajută!

[Yasmina]

În prealabil postat de laurastifter

"Cel ce va primi un prunc ca acesta în numele Meu pe Mine Mă primeşte" - a spus Mântuitorul nostru Hristos.
Cred că una dintre faptele cele mai bine plăcute în faţa lui Dumnezeu este aceea de a adopta un copilaş, de a-l lua dintr-o instituţie a statului (unde va fi crescut, ca vai de lume, până la majorat, când va fi lăsat, la propriu, pe străzi) sau dintr-o familie iresponsabilă şi de a-i oferi dragostea părintească după care orice suflet de copilaş tânjeşte din toată fiinţa lui!
Dumnezeu să le ajute tuturor celor care au această frumoasă, creştinească intenţie să aibă copilaşi adoptivi buni, recunoscători, iubitori de părinţi!
P. S. Cunosc personal mai multe cupluri care, după ce au adoptat un copil, au avut şi proprii copii biologici. Desigur, după ce ai ales să înfiezi un copilaş, acela îţi aparţine, îţi este fiu/ fiică, în aceeaşi măsură ca un copil natural (de vreme ce ţi-ai asumat, în faţa lui Dumnezeu, responsabilitatea de părinte). Totuşi, cred că aceste "întâmplări" (neîntâmplătoare...) sunt semne din partea lui Dumnezeu că fapta adopţiei a fost... scrisă-n Cartea Vieţii. :)
Doamne ajută!
P. S. 2. Mi-am pus de multe ori întrebarea: din ce motiv, oare, unii copii adoptaţi, atunci când află că părinţii lor nu le sunt părinţi biologici (ca şi cum asta ar fi important...), vor să-şi cunoască "părinţii" naturali.
Adică pe cine vreţi să cunoaşteţi? Pe ăia care v-au abandonat?!...
Cred că, dacă mâine mi s-ar spune că mama şi tata îmi sunt părinţi adoptivi (nu biologici), nu aş avea nici cea mai mică tresărire, în sensul unei dorinţe de a recunoaşte alţi părinţi în afară de ei! Părinţii adevăraţi, aşa cum atât de frumos scria Sfântul Ioan Gură de Aur, sunt nu doar cei care dau naştere unui copil (de fapt, viaţa o dă Domnul, Tatăl ceresc), ci cei care-şi câştigă calitatea de părinţi prin faptul că-i cresc pe copii cu dragoste, oferindu-le afecţiunea, protecţia şi educaţia de care au nevoie.
Părinţilor adoptivi Mântuitorul le va spune, neîndoielnic, în ziua Judecăţii:
"străin am fost şi M-aţi adus la voi".

Eu nu cred ca este nimic in a-ti dori sa cunosti parintii biologici.
Multe caracteristici personale pot fi explicate/elucidate doar cunoscundu-i,doar mostenirea genetica de la ei vine.Este o curiozitate fireasca,as spune.

Apoi copiii,nu sunt atat de intransigent moraliceste cum suntem noi adultii,ei isi iubesc parintii biologici si ii iarta de crima abandonului.Se va vedea ca culpabilizarea si ura care provine din motivul abandonului isi va face aparitia prin adolescent sau chiar mai tarziu.

[laurastifter]

În prealabil postat de Yasmina

Eu nu cred ca este nimic in a-ti dori sa cunosti parintii biologici.
Multe caracteristici personale pot fi explicate/elucidate doar cunoscundu-i,doar mostenirea genetica de la ei vine.Este o curiozitate fireasca,as spune.

Apoi copiii,nu sunt atat de intransigent moraliceste cum suntem noi adultii,ei isi iubesc parintii biologici si ii iarta de crima abandonului.Se va vedea ca culpabilizarea si ura care provine din motivul abandonului isi va face aparitia prin adolescent sau chiar mai tarziu.

Da, desigur că nu mă refeream la cei aflaţi încă la vârsta copilăriei, ci la adolescenţii şi adulţii care ar avea această atitudine.
Este o curiozitate firească, putem spune, gândind din perspectiva acelor persoane.
În schimb, dacă am încerca să empatizăm şi cu părinţii adoptivi...
Cum ne-am simţi noi, oare, dacă propriul copil, pe care-l creştem de când era bebeluş (sau, în orice caz, de la o vârstă foarte fragedă), ne-ar spune că el vrea să-şi cunoască "părinţii" (biologici), doar aşa, din curiozitate etc?
Oare nu s-ar naşte, în mintea noastră, întrebarea: "cum, el crede că are mai multe rânduri de părinţi? Ne pune pe noi, cei care i-am fost în permanenţă alături, pe acelaşi plan cu cei care i-au dat viaţă din greşeală şi apoi l-au părăsit?"...
Dar desigur, nefiind nici în situaţia de copil adoptat, nici în aceea de părinte adoptiv, nu pot judeca, nu pot înţelege în totalitate (oricât de bogată mi-ar fi imaginaţia) trăirile şi frământările celor implicaţi în acest gen de relaţii (părinte adoptiv - copil adoptat).
Doamne ajută!

[AlinB]

Asta deja e un caz de infantilism parental.

E normal sa vrei sa-ti cunosti parintii biologici, chiar si din pura curiozitate in plus, ideea ca cei care ti-au dat viata te-ai si abandonat nu e ceva care sa intelegi sau sa accepti pur si simplu fara sa incerci sa afli aevaratele motive din spatele acestui gest.

[aubergine]

În prealabil postat de laurastifter

Da, desigur că nu mă refeream la cei aflaţi încă la vârsta copilăriei, ci la adolescenţii şi adulţii care ar avea această atitudine.
Este o curiozitate firească, putem spune, gândind din perspectiva acelor persoane.
În schimb, dacă am încerca să empatizăm şi cu părinţii adoptivi...
Cum ne-am simţi noi, oare, dacă propriul copil, pe care-l creştem de când era bebeluş (sau, în orice caz, de la o vârstă foarte fragedă), ne-ar spune că el vrea să-şi cunoască "părinţii" (biologici), doar aşa, din curiozitate etc?
Oare nu s-ar naşte, în mintea noastră, întrebarea: "cum, el crede că are mai multe rânduri de părinţi? Ne pune pe noi, cei care i-am fost în permanenţă alături, pe acelaşi plan cu cei care i-au dat viaţă din greşeală şi apoi l-au părăsit?"...
Dar desigur, nefiind nici în situaţia de copil adoptat, nici în aceea de părinte adoptiv, nu pot judeca, nu pot înţelege în totalitate (oricât de bogată mi-ar fi imaginaţia) trăirile şi frământările celor implicaţi în acest gen de relaţii (părinte adoptiv - copil adoptat).
Doamne ajută!

Orice copil normal la minte, care a fost parasit si adoptat apoi, isi iubeste parintii adoptivi si nici nu vrea macar sa mai stie de cei care l-au abandonat. In cazul in care vrea sa ii revada, ori e excesiv de bun copilul, dand dovada de prostie, ori parintele il cumpara cu cadouri, incercand sa compenseze timpul pierdut prin bani, si atunci din nou copilul e prost ca accepta.

[aubergine]

În prealabil postat de Yasmina

Eu nu cred ca este nimic in a-ti dori sa cunosti parintii biologici.
Multe caracteristici personale pot fi explicate/elucidate doar cunoscundu-i,doar mostenirea genetica de la ei vine.Este o curiozitate fireasca,as spune.

Apoi copiii,nu sunt atat de intransigent moraliceste cum suntem noi adultii,ei isi iubesc parintii biologici si ii iarta de crima abandonului.Se va vedea ca culpabilizarea si ura care provine din motivul abandonului isi va face aparitia prin adolescent sau chiar mai tarziu.

Multi copii isi urasc parintii care i-au abandonat, si nu sunt in nici un caz de acuzat pentru asta. Mai sunt si altii , batuti de tata care ar dori de o mie de ori mai mult ca parintii sa divorteze decat sa mai stea cu parintele bataus.

[Parascheva16]

În prealabil postat de laurastifter

"Cel ce va primi un prunc ca acesta în numele Meu pe Mine Mă primeşte" - a spus Mântuitorul nostru Hristos.
Cred că una dintre faptele cele mai bine plăcute în faţa lui Dumnezeu este aceea de a adopta un copilaş, de a-l lua dintr-o instituţie a statului (unde va fi crescut, ca vai de lume, până la majorat, când va fi lăsat, la propriu, pe străzi) sau dintr-o familie iresponsabilă şi de a-i oferi dragostea părintească după care orice suflet de copilaş tânjeşte din toată fiinţa lui!
Dumnezeu să le ajute tuturor celor care au această frumoasă, creştinească intenţie să aibă copilaşi adoptivi buni, recunoscători, iubitori de părinţi!
P. S. Cunosc personal mai multe cupluri care, după ce au adoptat un copil, au avut şi proprii copii biologici. Desigur, după ce ai ales să înfiezi un copilaş, acela îţi aparţine, îţi este fiu/ fiică, în aceeaşi măsură ca un copil natural (de vreme ce ţi-ai asumat, în faţa lui Dumnezeu, responsabilitatea de părinte). Totuşi, cred că aceste "întâmplări" (neîntâmplătoare...) sunt semne din partea lui Dumnezeu că fapta adopţiei a fost... scrisă-n Cartea Vieţii. :)
Doamne ajută!
P. S. 2. Mi-am pus de multe ori întrebarea: din ce motiv, oare, unii copii adoptaţi, atunci când află că părinţii lor nu le sunt părinţi biologici (ca şi cum asta ar fi important...), vor să-şi cunoască "părinţii" naturali.
Adică pe cine vreţi să cunoaşteţi? Pe ăia care v-au abandonat?!...
Cred că, dacă mâine mi s-ar spune că mama şi tata îmi sunt părinţi adoptivi (nu biologici), nu aş avea nici cea mai mică tresărire, în sensul unei dorinţe de a recunoaşte alţi părinţi în afară de ei! Părinţii adevăraţi, aşa cum atât de frumos scria Sfântul Ioan Gură de Aur, sunt nu doar cei care dau naştere unui copil (de fapt, viaţa o dă Domnul, Tatăl ceresc), ci cei care-şi câştigă calitatea de părinţi prin faptul că-i cresc pe copii cu dragoste, oferindu-le afecţiunea, protecţia şi educaţia de care au nevoie.
Părinţilor adoptivi Mântuitorul le va spune, neîndoielnic, în ziua Judecăţii:
"străin am fost şi M-aţi adus la voi".

Eu consider ca este normal sa doresca sa isi cunoasca adevratii parinti. Asta nu inseamna ca nu isi iubesc parintii adoptivi, ci vor sa stie cine sunt, de unde provin. Sa nu uitam ca, copiii mostenesc multe de la parintii si bunicii lor. Chiar daca sunt adoptati, mostenirea nu se sterge. Nu cred ca este usor ptr. nimeni sa afle ca parintii tai nu sunt ai tai. Poate vor sa intrebe de ce nu i-a crescut, daca i-au iubit. Sa aibe un fel de inchidere si lamurire.

Parintele Jar, cel care are grija de copiii abandonati, a spus ca o fetita care era de ceva vreme la ei, brusc l-a rugat sa mearga sa o vada pe mama, desi pana atunci nu mai intrebase. Simtea ea acea nevoie sa o vada. Si in acel timp, tatal ii taia mamei gatul cu cutitul.

Tot el a spus ca multi oameni merg la ei si vorbesc de rau pe cei care au abandonat acei copii. El mereu le spune sa nu mai zica asa ceva, mai ales de fata cu copiii. A spus sa nu ii judecam pe cei care isi abandoneaza pruncii, caci nu stim de ce fac asta. El ii invata pe copii sa isi iubeasca parintii, chiar daca nu sunt cu ei. Si Pr.Tanase a spus similar: vin oameni la el si ii critica pe acei parinti. Si dansul mereu ii intreaba cate avorturi au facut?!

O maica din Rusia povestea cum o fata care a fost abandonata de mama ei, s-a dus sa o caute si sa se certe cu ea. Un fel de razbunare, sa ii scoata ochii ca a abandonat-o. Dupa ce s-a dus sa o cunoasca, s-a linistit si s-a impacat sufleteste. Nu a mai certat-o pe mama ei.

[lore86]

Si eu cred ca nasterea unui copil si abandonarea lui este mai acceptabila decat uciderea lui in pantece. chiar daca parasit de mama biolgica, copilul are dreptul la viata. Si cu un copil viu, Domnul poate face planuri mari.

Intunecarea mintii apare la multi oameni, doar ca la majoritatea e un fenomen de scurta durata. Dar atunci cand i se intuneca omului mintea se panicheaza si comite fapte nepotrivite, asta nu inseamna ca automat omul acela e condamnat la iad. Domnul asteapta intoarcerea fiecaruia. Nici odata nu stii ce presiuni/caderi/ depresii au stat in spatele mamei cand a abandonat un copil.
Dar repet un copil abandonat este o alegerea mult mai buna decat unul avortat.
Desi firesc e nici sa nu se puna problema abandonului,locul fiecarui copil e acolo, langa mamica lui.