Biserica lui Dumnezeu în perioada comunismului

[Ekaterina]

„Şaisprezece ani - treisprezece de muncă silnică şi trei de grea clandestinitate - reprezintă un capitol negru din viaţa unui om.

L-am început la 35 de ani şi l-am încheiat la 52. Un capitol de calvar, căruia i-aş putea spune calvarul Aiudului, pentru că zece ani i-am petrecut numai la Aiud.“ Aşa îşi începe depănarea amintirilor părintele Ioan Bărdaş în a sa carte „Calvarul Aiudului. Din suferinţele unui preot ortodox“, apărută la editura bucureşteană Anastasia, în anul 1999.

Era preot în Sâc, lângă Beliu, judeţul Arad, când într-o zi din anul 1948 un plutonier de jandarmi din Beliu îl anunţa că se afla pe lista pentru arestare. Din acest motiv a plecat de acasă, urcând în munţii Codrului pentru trei ani. Dar neajunsurile pentru Ioan Bărdaş începuseră mai înainte. În 1939, ca student la Academia Teologică din Oradea, era reţinut pentru suspiciunea de răspândire de manifeste legionare.

Fusese un denunţ al unui ţăran care în anchetă a recunoscut că era vorba de o altă persoană. Apoi, în primele zile ale ocupaţiei horthyste din Oradea, tânărul Bărdaş a fost din nou reţinut pentru suspiciunea de spionaj în favoarea statului român. A fost expulzat alături de alţi români, care au cunoscut neajunsurile Diktatului de la Viena.

După război, în 1945, Ioan Bărdaş a fost internat în lagărul de la Caracal, de unde îşi aminteşte cum se purtau discuţii „de lămurire“ pentru ralierea preoţimii la frontul democrat iniţiat de partidul comunist. După eliberare, Ioan Bărdaş a primit în slujire Parohia Sâc, azi Sălişte de Beliu, fiind martor al alegerilor din 1946, falsificate de comunişti.

Instalarea comuniştilor la putere i-a determinat pe mulţi români să urce în munţi, în aşteptarea americanilor eliberatori. Astfel, părintele Bărdaş s-a implicat în rezistenţa de pe Valea Crişului Alb, uneori participând la şedinţele acestui grup anticomunist. Aşa s-a ajuns la situaţia din mai 1948, când părintele Bărdaş a fost informat de un plutonier de jandarmi că urma să fie arestat.

Părintele a luat decizia de a urca în munţii Codrului, alături de învăţătorul Aurel Leucuţa şi „alţi flăcăi“. Îi aştepta pe americani. Trei ani mai târziu, prin trădare, părintele era arestat, iar în martie 1953, condamnat la 20 ani de muncă silnică pentru activitatea în mişcarea de rezistenţă „Horea, Cloşca şi Crişan“.

În memoriile sale, părintele Bărdaş descrie regimul de detenţie din timpul anchetei de la Securitatea din Arad, din penitenciar, dar mai ales din cele două locuri care l-au marcat: Canalul şi Aiudul. Poate că vorbeşte prea puţin despre colegii de suferinţă, în schimb realizează o frescă aproape completă a universului concentraţionar pe care l-a cunoscut.

Descrie regimul de muncă obligatorie de la canal, hrana pe care o primea, pedepsele, spaţiul concentraţionar. Practic, prin lectura cărţii sale, părintele Bărdaş ne introduce în ceea ce a văzut şi a suportat. Părintele ne oferă o descriere a regimului de muncă de la Aiud, a perioadelor mai bune de detenţie, legate probabil de schimbările în relaţiile internaţionale, despre nemulţumirile deţinuţilor, ca de pildă greva de la Aiud din 1957, sau reeducarea orchestrată de colonelul Crăciun.

Aspecte care nu pot fi eludate din lectura cărţii pe care o propunem sunt cele legate de momentele de spiritualitate şi cultură: prelegerile profesorului Ioan Petrovici, dar mai ales slujbele care se ţineau la Aiud. Părintele Bărdaş vorbeşte de săvârşirea spovedaniei şi a împărtăşaniei, de ţinerea, alături de alţi preoţi ortodocşi, a Sfintei Liturghii „seci“, adică fără prefacere.

Tot la Aiud, mărturiseşte Ioan Bărdaş, a învăţat Sfânta Liturghie în limba greacă de la părintele profesor Dumitru Stăniloae. Iar acestea sunt numai câteva frumuseţi din lectura cărţii părintelui Ioan Bărdaş, o importantă sursă pentru cunoaşterea şi înţelegerea suferinţelor îndurate în detenţia comunistă." (sursa: ziarullumina.ro)

[Ekaterina]

"În 1945 clerul ortodox știa că relația Bisericii cu statul comunist se va schimba dramatic, așa cum se întâmplase în URSS în anii 1920-1930. Regimul comunist a început prin a face din preot un funcționar public în 1945, pentru a folosi acest lucru ca armă de șantaj. În 1945 înființează Ministerul Cultelor, acum și cu inspectori locali, nu doar centrali ca până atunci. Religia este eliminată din școli în 1948, dar preoții nu mai aveau voie să facă catehism nici în biserică; dintre cultele religioase recunoscute oficial, această interdicție se aplica doar celui ortodox. Desființarea a circa 100 mănăstiri și scoaterea a mii de călugări din viața monahală are loc în 1959, prin decretul 410.

Cei patru patriarhi români din timpul regimului comunist au gestionat diferit relația stat-Biserică. Patriarhul Iustinian Marina (1948-1977) a creat un sistem tipic de relații cu statul, care i-au permis Bisericii să supraviețuiască în statul comunizat; el a organizat rezistența spirituală a modului de viață ortodox. În statele comuniste în care ierarhii s-au opus vehement reprimarea a fost foarte dură și biserica chiar a dispărut, așa cum s-a întâmplat în Albania, unde formele de viață religioasă au fost eliminate și din viața privată, nu doar din spațiul public.

După 1945 regimul comunist a culpabilizat Biserica pentru discursul aniticomunist, pentru atitudinea din timpul războiului și pentru misiunea din Transnistria. Autoritățile au făcut presiuni foarte mari pentru ca Biserica să cedeze, iar ea a încercat să-și continue activitatea pastoral-misionară; în condițiile în care sistemul construia un sistem de instituții și mecanisme menite să scoată Biserica din societate, ei i-a rămas să activeze doar între zidurile proprii, dar strict controlată.

Comunismul însuși era o religie; partidul concura cu transcendenul și Biserica s-a aflat într-un război rece cu regimul. Rezistența opusă de ea a fost manifestarea firească a misiunii ei: pastorația; mulți preoți au fost acuzați și condamnați de fapt pentru pastorația autentică pe care o făceau în parohia lor. Rezistența spirituală din închisori și mănăstiri a dat mărturisitori și martiri; ei nu au fost încă canonizați, ceea ce întârzie cunoașterea altor forme de rezistență. În timpul regimului comunist Biserica a fost o voce fără cuvinte; rezistența ei s-a dovedit eficientă dacă ne gândim că după 1989 formele de viață religioasă s-au coagulat rapid.

Nu avem încă suficiente studii de referință pentru a judeca atitudinea Bisericii din timpul regimului comunist, dar putem constata că societatea românească de astăzi nu este secularizată. Dacă la începutul anului 1990 în toată Uniunea Sovietică existau 7.000 de biserici, în România erau 12.200.

CNSAS nu deține toate documentele regimului comunist și principalul impediment pentru istorici este să aștepte sosirea informațiilor din alte arhive. Alte piedici sunt bugetul și personalul insuficient. Pe de altă parte se pune întrebarea cât de pregătiți suntem să aflăm istoria regimului comunist românesc. În timp ce alte țări își asumă trecutul cu victime, delatori și mărturisitori de credință și au înființat muzee ale comunismului, în România Camera Deputaților a respins în urmă cu două luni o asemenea propunere.

Pentru a ne orienta avem nevoie de repere din trecut. Unitatea neamului românesc a fost păstrată timp de secole, pe deasupra granițelor, prin comunitatea de credință, de sânge și de limbă. A ataca astăzi Biserica nu este doar o modă, ci și o politică a UE. În actul fondator al Uniunii lipsește referirea la creștinism, iar Parlamentul European a respins anul acesta condamnarea comunismului, care a decimat Biserica ca instituție și a dat martiri și mărturisitori. Pentru formarea Statelor Unite ale Europei credința în Dumnezeu și sentimentul național se dovedesc incomode." (Alina Ioana Dida)

[Ekaterina]

"În efervescenţa creaţiei literare din perioada interbelică, Vasile Militaru reprezenta numele unui poet cu destinaţie spirituală, chiar mistică, şi cu producţii satirice din cele mai versatile. Nu s-a remarcat în funcţii publice, nu a militat în politică, în schimb a devenit cunoscut prin frumoasa lucrare intitulată „Psaltirea în versuri“, a cărei editare a fost încurajată de mai-marii Bisericii.

Mai puţin cunoscută este latura sa mărturisitoare în vremea persecuţiei comuniste. Vasile Militaru s-a născut la 19 septembrie 1886, într-o familie de plugari din Dobreni-Câmpurelu, din fostul judeţ Ilfov. A fost autodidact, la vârsta de 15 ani debutând în literatură, iar în 1919 publicând primul volum de poezii, cu titlul „Strop de rouă“. Este remarcat de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuţă şi Duiliu Zamfirescu, care îl ajută să se propulseze în lumea literaţilor.

În 1927-1930 publică constant în ziarul „Universul“. Deoarece a publicat o fabulă cu aluzie la regele Carol al II-lea şi Elena Lupescu, se retrage de la „Universul“ şi scrie la „Porunca vremii“ sub pseudonimul Radu Barda. Este nemilos cu demagogia, servilismul, corupţia, ipocrizia şi indiferentismul faţă de poporul care cunoştea neajunsurile materiale. Totodată se dedică tot mai mult poeziei religioase, de respiraţie mistică, ajungând în 1933 să publice „Psaltirea în versuri“, în 10.000 de exemplare, lucrare premiată de Academia Română.

Prin activitatea sa s-a înscris şi pe plan social, prin apariţia, în 1936, a volumului „Cântecile crinului“, cu menirea, potrivit afirmaţiei sale, „să contribuie la propaganda împotriva alcoolismului care face atâta prăpăd la noi“. La instalarea regimului comunist, poetul Vasile Militaru avea deja un trecut care oricând putea fi considerat pătat de „antecedentele politice“.

Deşi împotriva sa s-a invocat infracţiunea de „omisiune de denunţ“ privind un grup de tineri care ar fi propagat idei monarhiste, culpă care l-ar fi trimis în justiţie, totuşi la 19 decembrie 1951 a fost reţinut şi trimis în detenţie administrativă, motivul real fiind activitatea sa publicistică interbelică. A fost purtat prin penitenciarele de la Rahova, Ocnele Mari, Jilava şi lagărele de la Ghencea şi Fundulea. A fost eliberat la 9 decembrie 1952.

După eliberare, Vasile Militaru a continuat să frecventeze parohia de care aparţinea, Biserica Caşin din Bucureşti, din al cărei consiliu făcea parte. Era un apropiat al preotului Dumitru Manta, la fiecare şedinţă a consiliului parohial recitând din poeziile sale alcătuite mai ales în timpul detenţiei. Uneori mergea la Piteşti, unde soţia lucra la Teatrul de Stat. S-a apropiat de preotul Ion Postelnicescu de la Biserica „Sf. Vineri“, în timpul vizitelor pe care i le făcea împărtăşindu-i din creaţia sa poetică, într-un cerc format din fosta elită piteşteană.

Însă aceste atitudini normale pentru oameni de cultură şi credincioşi ai Bisericii au fost curmate de organele de represiune comuniste. La 8 ianuarie 1959, Vasile Militaru era arestat de către Securitate, pentru a fi anchetat într-un lot de 14 persoane, printre care şi preotul Postelnicescu. A fost torturat, intimidat şi anchetat pentru fabulele care i s-au găsit la percheziţie: „Un congres de interes pentru oameni cuânţeles“ şi „Doi câini - fabulă fără morală“, prima făcând aluzie la congresul PCUS din 1956, iar a doua, la cele două zone ale Berlinului, de est şi de vest.

De asemenea, ancheta s-a axat pe creaţia poetică religioasă, în special cea scrisă în perioada primei detenţii, mai apoi dactilografiată şi difuzată în cercurile în care se manifesta. Este vorba de „Psalm“, în 23 de strofe, scris la Jilava în decembrie 1952, de „Crăciun 1951“ şi „Strigăt către Domnul vieţii“, ultimul scris la Fundulea, în octombrie 1952. Anchetatorii au concluzionat că Vasile Militaru „s-a întâlnit cu învinuiţii şi a purtat discuţii duşmănoase la adresa regimului democrat-popular din RPR, la adresa URSS şi a întregului lagăr socialist“, acuzându-l de „uneltire contra ordinii sociale“.

Prin Sentinţa nr. 390 din 20 iunie 1959 a Tribunalului Militar Craiova, Vasile Militaru a primit o condamnare de 20 de ani temniţă grea. De la Piteşti a fost mutat la Ocnele Mari, unde la 8 iulie 1959, orele 17:30, a decedat. Nu a fost singurul din acest lot care a mărturisit până la trecerea la cele veşnice. Părintele Ion Postelnicescu a fost un alt mărturisitor, despre care vom vorbi într-o ediţie viitoare. (sursa: ziarullumina.ro)

Despre securitate ce se poate spune? Lupu isi scimba blana, nu?

[laurastifter]

Vă imaginaţi cum ar fi ca un regim politic... să ne interneze la balamuc pentru "nebunia" de a crede în Hristos?
Mulţi au păţit-o în perioada regimului totalitar şi anticreştin comunist! Erau acuzaţi de "delir mistic" şi internaţi cu forţa la psihiatrie.
Iată un singur exemplu:
http://www.crestinortodox.ro/sfinti/...aev-99558.html
Sfinte Anfilohie, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să ne mântuiască pe noi şi să apere libertatea noastră pe care voi, mucenicii şi mărturisitorii Săi, aţi câştigat-o prin grele şi îndelungate suferinţe!

[laurastifter]

Se apropie minunata şi mult aşteptata sărbătoare a Naşterii Domnului şi Dumnezeului nostru.
Să nu-i uităm, în aceste zile, pe cei care, cu doar câteva decenii în urmă, au petrecut acest sfânt praznic... în închisori, torturi şi, poate, de multe ori, în deznădăjduire.
Iată doar o scurtă relatare despre modul în care câţiva deţinuţi politici copii (elevi de liceu) au "petrecut" sărbătorile de iarnă în închisoare:
http://www.ortodoxiatinerilor.ro/cra...oarea-copiilor

[laurastifter]

Aceasta a fost, poate, cea mai neagră şi josnică filă din istoria sistemului concentraţionar al regimului comunist.
Destinată studenţilor anticomunişti (în special teologi), închisoarea de la Piteşti a fost concepută ca un loc de "reeducare" întru sadism, pentru că aici s-a încercat realizarea unui experiment criminal: schimbarea radicală a personalităţii şi convingerilor deţinuţilor prin tortură - mai exact, transformarea lor din studenţi creştini în torţionari comunişti prin obligativitatea de a se tortura unii pe alţii.
Ajunşi, în urma torturilor fizice şi psihice, la o epuizare dificil de închipuit, tinerii erau apoi obligaţi să se lovească unii pe alţii.
Cei mai "norocoşi" au "reuşit" să înnebunească înainte de a fi distruşi sufleteşte în mod ireversibil. Nu mai reţin dacă au fost şi deţinuţi care au reuşit să-şi pună capăt zilelor.
Mulţi, însă, au cedat... nu fiindcă au vrut... ci pentru că au fost distruşi.
Câteva date de pe site-ul fericiticeiprigoniti.net
"
[COLOR=#810081]Închisoarea Piteşti[/COLOR]
(răstignirea unei generaţii)

"Dacă zici "iadul pe pământ" nici atunci n-ai spus suficient ca să exprimi ce a însemnat închisoarea [COLOR=#810081]Piteşti[/COLOR] pentru studenţii români.”

Destinată pentru: studenţi
Funcţionează până în anul: 1977
Apogeul reeducării: decembrie 1949 - mai 1952

Conducerea închisorii:

• Victor Stănescu (1944-1949)
• Alexandru Dumitrescu (1949-1951)
• Anton Kovacs (1951-1953)
• Dulgheru Mişu"