Impotenta - motiv de divort

[cezar_ioan]

În prealabil postat de klamath

Tot n-am inteles. Poate spune cineva mai pe scurt care e scopul casatoriei dpdv ortodox? Mentionez ca nu ma intereseaza parerile unuia sau altuia (pt ca oameni suntem si putem gresi) ci ce zice Biserica Ortodoxa. Va rog sa fiti mai concisi, sa nu ne pierdem in detalii. Multumesc

Din câte ştiu eu, scopul căsătoriei este, pentru un mădular al Bisericii, mântuirea.
Secundar, naşterea şi creşterea/educaţia/îmbisericirea copiilor.

Logodna şi Taina Cununiei ne leagă pentru devenirea împreună. Inelul de logodnă aceasta şi simbolizează: devenirea împreună, devenirea noastră în cetăţeni ai Împărăţiei, în Eshaton.

Omul are două căi de devenire: celibatul şi devenirea-împreună, în Taina Cununiei.
Monahii se ţin la prima cale, mirenii căsătoriţi merg pe a doua.

Aşadar, pentru noi ca mireni, crucea o purtăm înlăuntrul căsătoriei, nevoindu-ne întru Hristos împreună şi în raport cu soţul sau soţia.

Cred că este foarte greu, pentru omul din noi, omul natural, să practicăm o căsătorie în alb, cât suntem tineri / în puteri. Impotenţa sau frigiditatea scad din farmecul vieţii de cuplu, fireşte, însă cine poate bate ispita asta, cine îşi ia foarte în serios mântuirea, cred că face un mare salt duhovnicesc, purtînd cu bărbăţie propria neputinţă.

Tatăl meu a suferit, tânăr, la vârsta de 39 ani, un accident cerebral care l-a lăsat paralizat pentru tot restul vieţii. A murit după 9 ani de suferinţă continuă, petrecîndu-şi timpul mai mult prin spitalele de neurologie, de obicei în Reanimare.
Mama mea avea 34 ani când s-a îmbolnăvit tata.
Şi-a însoţit soţul, aproape permanent, în toate încercările lui cumplite.
Inutil să spun că nu au mai "făcut sex", dată fiind natura bolii tatălui meu.
După moartea soţului, mama a continuat să traiască viaţa ei de văduvă, începută de fapt la 34 de ani, dacă ne referim la viaţa sexuală.
Părinţii mei au fost doi oameni frumoşi şi sănătoşi, în tinereţile lor, şi s-au iubit mult.
Îmi închipui că mamei i-a fost foarte greu să trăiască singură, fără bărbat, în toiul vieţii.

Atât în timpul cât trăia tata cât şi după moartea lui, mama a fost de mai multe ori curtată şi cerută de soţie. Majoritatea pretendenţilor spuneau că vor să "o ajute". Mama se supăra foarte tare când se întâmpla să mai apară câte un "îndrăgostit". Era o femeie frumoasă, foarte frumoasă (în satul nostru era considerată cea mai frumoasă fată din sat, îşi amintesc şi azi bătrânii) şi totodată era creştină. Ţinea la credinţa ei, aşa cum au ţinut toţi cei din familia ei.

Când tata era pe moarte, şeful secţiei de neurologie al spitalului unde era internat tata a invitat-o pe mama în cabinet şi, politicos, a ... cerut-o în căsătorie. Profesorul i-a spus mamei că o admiră foarte mult pentru jertfelnicia ei, că nu a crezut că se va bate pentru soţul ei şi pentru noi, copiii, timp de 9 ani atât de grei, că ar fi onorat să aibă aşa o soţie (Profesorul era văduv, de mulţi ani) şi să ne ajute pe noi, copiii, să avem o familie, toate cele necesare pentru şcoală şi viaţă, să avem un viitor etc.
Mama era foarte tulburată, îmi amintesc că a ieşit plângînd din cabinet, nu înainte de a-i reproşa doctorului că îi vorbeşte de căsătorie când soţul ei se zbate în chinurile morţii.

S-a abandonat cu totul în purtarea de grijă a Domnului.
Îmi închipui că mama, rămasă de tânără văduvă şi cu doi copii de şcoală, a fost o femeie fericită. Pe toate le vedea cu nădejde, pe toate le găsea purtate de Pronia Domnului şi nu cârtea niciodată. Pe copiii din clasa ei îi ducea săptămânal la biserică (mama era învăţătoare, pe vremea lui Ceuşescu). În vacanţe îi ducea în excursii scurte la mănăstiri.
Îmi închipui că fericită este mama şi acum. Aşa o cunosc, aşa o ştiu: în toate necazurile cumplite ale vieţii ei, mama mea purta în ochi şi pe chipu-i frumos o lumină binevoitoare, dătătoare de viaţă, cum nu am prea întâlnit. Pe mulţi i-a uimit şi i-a îmbărbătat cu lumina ochilor, vorbelor, faptelor ei. Deşi era o femeie rămasă văduvă din tinereţe.
Deşi în mare necaz, mama avea cu orice om de împărtăşit nădejde, bucurie, curăţie.
O dau exemplu de om creştin, de femeie creştină. Aş vrea să fi fost şi eu, vreodată pe măsura ei.
Poate nu întâmplător, în momentul slujbei înmormântării, în satul nostru cocoşii au cântat încontinuu, timp de aproximativ o oră, spre uimirea mea. Auzeam cu toţii şi ne minunam cum se amestecau în văzduh trâmbiţele cocoşilor din sat cu rugăciunile preotului şi cu cântecul corului. Vorba mamei: " a fost o înmormântare frumoasă". Pe vremea aceea, însă, nu o înţelegeam, eu crezîndu-mă ateu.

[dobrin7m]

În prealabil postat de cezar_ioan

Cred că este foarte greu, pentru omul din noi, omul natural, să practicăm o căsătorie în alb, cât suntem tineri / în puteri. Impotenţa sau frigiditatea scad din farmecul vieţii de cuplu, fireşte, însă cine poate bate ispita asta, cine îşi ia foarte în serios mântuirea, cred că face un mare salt duhovnicesc, purtînd cu bărbăţie propria neputinţă.

Tatăl meu a suferit, tânăr, la vârsta de 39 ani, un accident cerebral care l-a lăsat paralizat pentru tot restul vieţii. A murit după 9 ani de suferinţă continuă, petrecîndu-şi timpul mai mult prin spitalele de neurologie, de obicei în Reanimare.
Mama mea avea 34 ani când s-a îmbolnăvit tata.
Şi-a însoţit soţul, aproape permanent, în toate încercările lui cumplite.
Inutil să spun că nu au mai "făcut sex", dată fiind natura bolii tatălui meu.
După moartea soţului, mama a continuat să traiască viaţa ei de văduvă, începută de fapt la 34 de ani, dacă ne referim la viaţa sexuală.
Părinţii mei au fost doi oameni frumoşi şi sănătoşi, în tinereţile lor, şi s-au iubit mult.
Îmi închipui că mamei i-a fost foarte greu să trăiască singură, fără bărbat, în toiul vieţii.

Atât în timpul cât trăia tata cât şi după moartea lui, mama a fost de mai multe ori curtată şi cerută de soţie. Majoritatea pretendenţilor spuneau că vor să "o ajute". Mama se supăra foarte tare când se întâmpla să mai apară câte un "îndrăgostit". Era o femeie frumoasă, foarte frumoasă (în satul nostru era considerată cea mai frumoasă fată din sat, îşi amintesc şi azi bătrânii) şi totodată era creştină. Ţinea la credinţa ei, aşa cum au ţinut toţi cei din familia ei.

Când tata era pe moarte, şeful secţiei de neurologie al spitalului unde era internat tata a invitat-o pe mama în cabinet şi, politicos, a ... cerut-o în căsătorie. Profesorul i-a spus mamei că o admiră foarte mult pentru jertfelnicia ei, că nu a crezut că se va bate pentru soţul ei şi pentru noi, copiii, timp de 9 ani atât de grei, că ar fi onorat să aibă aşa o soţie (Profesorul era văduv, de mulţi ani) şi să ne ajute pe noi, copiii, să avem o familie, toate cele necesare pentru şcoală şi viaţă, să avem un viitor etc.
Mama era foarte tulburată, îmi amintesc că a ieşit plângînd din cabinet, nu înainte de a-i reproşa doctorului că îi vorbeşte de căsătorie când soţul ei se zbate în chinurile morţii.

S-a abandonat cu totul în purtarea de grijă a Domnului.
Îmi închipui că mama, rămasă de tânără văduvă şi cu doi copii de şcoală, a fost o femeie fericită. Pe toate le vedea cu nădejde, pe toate le găsea purtate de Pronia Domnului şi nu cârtea niciodată. Pe copiii din clasa ei îi ducea săptămânal la biserică (mama era învăţătoare, pe vremea lui Ceuşescu). În vacanţe îi ducea în excursii scurte la mănăstiri.
Îmi închipui că fericită este mama şi acum. Aşa o cunosc, aşa o ştiu: în toate necazurile cumplite ale vieţii ei, mama mea purta în ochi şi pe chipu-i frumos o lumină binevoitoare, dătătoare de viaţă, cum nu am prea întâlnit. Pe mulţi i-a uimit şi i-a îmbărbătat cu lumina ochilor, vorbelor, faptelor ei. Deşi era o femeie rămasă văduvă din tinereţe.
Deşi în mare necaz, mama avea cu orice om de împărtăşit nădejde, bucurie, curăţie.
O dau exemplu de om creştin, de femeie creştină. Aş vrea să fi fost şi eu, vreodată pe măsura ei.
Poate nu întâmplător, în momentul slujbei înmormântării, în satul nostru cocoşii au cântat încontinuu, timp de aproximativ o oră, spre uimirea mea. Auzeam cu toţii şi ne minunam cum se amestecau în văzduh trâmbiţele cocoşilor din sat cu rugăciunile preotului şi cu cântecul corului. Vorba mamei: " a fost o înmormântare frumoasă". Pe vremea aceea, însă, nu o înţelegeam, eu crezîndu-mă ateu.

Minunat exemplu de iubire si devotament. este o pilda de viata, un indemn frumos.

[sophia]

@dobrin7m - frumoase mesaje
In teorie le stim toti si suna totul foarte frumos.
Problema este cu practica, pentru ca nu toti avem aceleasi puteri.
Cumva zic eu ca este idealistic modul in care gandesti/scrii tu, desi sunt de acord cu textul.

Eu cred ca atunci cand biserica a dat aceste motive de divort acceptate, a stiut bine cum este omul si cumva (cel putin asa sper) s-a facut o analiza temeinica.

Nu stiu bine cine de la cine a preluat niste valori: traditia populara de la biserica sau invers. Pentru ca le intalnesc cam pe la amandoua.

Acele valori la care ma refer sunt: a face copii, fecioria si vad acum de aici ca si vaduvia este o virtute.

Inca de la povestea cu Sf. Ioachim si Ana si Zaharia cu Elisabeta stiu ca exista o problema: oamenii care nu puteau avea copii erau considerati pacatosi, rai, erau exclusi din comunitate etc. Acum nu stiu daca au avut si alte motive, dar eu de la predici si din povestile celor doua cupluri am inteles ca se rugau la Dumnezeu sa le dea copii ca sa scape de acest status social.

Stiu ca astazi este si la sat aceeasi atitudine fata de cei fara copii. La oras s-a mai pierdut, nu mai sta nimeni sa n umere copii altuia.

Stiu ca din vechime si mai cu seama la sat exista o traditie. S-ar putea sa mai fie si azi: dupa nunta se arata la geam cearceaful ca sa vada lumea ca femeia a fost fecioara pana la nunta.
Deci trebuia sa aibe loc relatiile sexuale.
Pe urma un barbat fara barbatie este o suferinta si pentru el insusi, este vazut rau de ceilalti si mai pedepseste si femeia pentru ca nu poate avea copii.
De obicei in cazul infertilitatii nu conteaza cine este de fapt vinovatul, ci femeia este cea care poarta vina in ochii celorlalti.
Si si pentru o femeie, indiferent daca este vina ei sau a sotului, infertilitatea este o mare suferinta. Intai pentru sine si mai apoi pentru restul lumii. Este mereu "aia care e stearpa". Oamenii fara copii sunt discriminati de societate prin diverse metode: li se pun tot felul de ocari in spate, sunt pusi mereu la taxe suplimentare. O familie fara copii nici nu este considerata de autoritati ca familie.
Peste tot si mereu sunt sustinuti cei care au copii.

Pe urma mai apare si aspectul hormonal. Unii pot trai bine multumesc in feciorie. La altii joaca hormonii tontoroiu. Aceia ce ar trebui sa faca? Sa ia hormoni si calmante ca sa se potoleasca. Asta ar fi solutia.

Si fiind in casa cu un barbat, sau invers, este o ispita mare. Te duci in alta camera si dormi, sau ajungi la patima aia tot pacatoasa de a te rezolva singur(a). E mai bine asa?

Sunt oameni si oameni si repet ceea ce spune Sf. Pavel cu privire la feciorie si la casatorie: "Cine poate sa ramana fecior, cine nu se casatoreste." Oare tot degeaba a spus asta?
Dar casatorie in feciorie este cumva o absurditate.

Da, se pot intampla boli, accidente, cand sotul sau sotia nu mai pot trupeste. Si in aceste cazuri cu iubirea se pot trece obstacolele si se gasesc alte cai de iubire.
Dar la fel: cine poate.
Si nu este aici vorba de lipsa de iubire, ci de constructie trupeasca. Nu suntem toti facuti la fel. La unii le este sila de sex si o fac de dragul partenerului, sau ca sa fie totusi casnicie, la altii sunt probleme fara.

Si atunci biserica a vrut sa evite niste pacate mai mari si a spus ca accepta divortul in asemenea situatii. Nu degeaba totusi. Ca este biserica. Nu?

Aceia care se duc la manastire trebuie printre altele sa fie tari si aceasta privinta, adica sa poata trai in feciorie si curatie (psihic, hormonal etc.)
Sigur ca sunt paziti de ispite acolo, izolati, dar nu de toate...

Deci sunt doua aspecte: daca este o impotenta veche, sau chiar congenitala, sau infertilitate, atunci trebuie discutat inainte de casatorie si acceptat sau nu casatoria. Totul de comun acord. Daca nu, poti sa gasesti pe altul/alta cu care sa te potrivesti in aceste privinte. Si nu mai sufera nimeni.
Daca se intampla in decursul casniciei, atunci ori treci de toate cu iubire si compromis si iti duci crucea asa, ori te duci la preot si ceri sfatul si te desprati.
Repet, eu nu o vad ca pe o lipsa de iubire. Cum se spunea undeva? La om unele nu sunt cu putinta, la Dumnezeu sunt toate cu putinta. Iar noi suntem oameni si nu dumnezei.

Acum as vrea sa stiu un lucru, indiferent de cazul personal. Nu are importanta cine a povestit, familia. Ma intereseaza numai aspectul in sine.

La sat este considerata vaduvia o virtute? Si biserica la fel spune? Nu ai voie sa te recasatoresti dupa moratea sotului/sotiei?
Inseamna asta o lipsa de iubire, sau te judeca satul? Sau care este problema?

Eu am ramas profund impresionata de gestul acelui medic sef de sectie.
Mi-este greu sa vorbesc despre astfel de situatii. Vaduvia este ceva foarte delicat si la fel si divortul.
In mare parte femeile aleg sa ramana singure. Barbatii nu pot, nu se descurca singuri din nici un punct de vedere.

Mai este un aspect insa aici: copiii
Trebuie vazut si dorinta lor, sentimentele lor. Multi isi doresc un nou tata, sau o noua mama, o familie refacuta. Si nu inseamna ca este inlocuit cel pierdut.
Asa ca un parinte decide nu numai pentru el.
Depinde de mai multe aspecte.

E usor sa scriem aici si sa dam sfaturi (din nou si din nou spun asta), fara a trece noi insine prin situatii asemanatoare. Experienta proprie este mai tare decat orice teorie si decat orice ideal.
Eu am anumite experiente proprii si tot nu ma pot pune in pielea altora.

Personal am gandit ca Dobrin7m, dar practic, dupa ce am trait anumite lucruri, mi-am mai schimbat gandirea.
Nu am ales o alta cale, am ales sa-mi duc crucea. Amandoi ne ducem o cruce.
Dar as vrea ca altii sa nu treaca prin aceste suferinte. Sa invete din exemplele altora si sa deschida ochii, sa gaseasca solutii mai bune.
Si as dori ca si biserica sa inteleaga anumite aspecte omenesti si sa ajute. Sa nu ne lase de izbeliste.

Vorba lui AlinB mai sus: s-a gasit solutie pentru impotenta, dar pentru infertilitate nu. Si nu este corect.
La fel cum ar trebui reconsiderate si alte aspecte si gasit alternative.

[DragosP]

Ai impresia că hormonii nu joacă tontoroiu în toţi oamenii?

[zaharia_2009]

F. frumos spune maica Siluana Vlad intr-un video plasat chiar aici pe acest site, si-anume, ca nu hormonii ne fac de minune, nu hormonii ne strica sau ne impatimesc ... nici pe departe, ci imaginatia(imageria) noastra patimasa pe care o lasam sa zburde pe unde vrea ea.
Credeti ca femeile caste, vaduvele cinstite(si s-au spus povesti aici edificatoare despre asemenea femei)solitarele sortii neintinate si chiar in ultima instanta maicile din minastire, toate aceste sunt numai din cele fara hormoni, numai din cele in care hormonii nu joaca periodic sirba ? Oare chiar asa de creduli sa fim sa credem asa ceva ? Sau mai bine suntem credinciosi si cautam sa vedem viata acestora in lumina ei reala .
Hormonii nu au nici o vina ! Ei sunt la fel in orice om, dar oamenii nu sunt la fel toti, deoarece, in primul rind, unii vor ceva iar altii nu .
Si dupa ce ca unii nu vor cu tarie binele, se mai si incrinceneaza sa dea vina pe Hormoni, pe luna plina, pe partener, pe nevrotismul lui, pe chinurile pe care le are de indurat, pe oganele care nu ii mai asculta si care isi fac de cap... ca si cind sef peste totul nu ar fi sufletul , ci senzualul, carnea dezrobita de cuceririle stintei medicale sau psihologice.
Dar daca sufletul este mic, mic de tot... ce sa faci cu el ? Pe un suflet mic nu te poti inalta mult !
Amintiti-va postul sorei care spunea asa la firul despre diferenta de inaltime si casatorie(parafrazindu-o, desigur !): geaba ai titrul de hormoni sexuali mare de se incurca in stele iar dorinta trupului infierbintat loveste streasina casei, de mare ce este, daca sufletul tau este pustiu sau atit de mic de nu trece de firul ierbii, nu esti decit un prizonier al trupului, un prizonier senzitiv si senzual care cugeta la Dumnezeu cu un suflet cit bobul de mei .
Mult mai bine ii sta unui trup sa fie tinut in friu si sa fie cu adevarat controlat decit sa i se deslege friul si sa fie lasat sa pasca pe unde vrea el .
Dar desi toti strigam "mintuire, mintuire" in realitate lucrurile stau cu totul si cu totul altfel decit dupa strigatele noastre !

[stefan florin]

În prealabil postat de DragosP

Ai impresia că hormonii nu joacă tontoroiu în toţi oamenii?

tare de tot chestia asta!

[dobrin7m]

În prealabil postat de sophia

@dobrin7m - frumoase mesaje
In teorie le stim toti si suna totul foarte frumos.
Problema este cu practica, pentru ca nu toti avem aceleasi puteri.
Cumva zic eu ca este idealistic modul in care gandesti/scrii tu, desi sunt de acord cu textul.

Eu cred ca atunci cand biserica a dat aceste motive de divort acceptate, a stiut bine cum este omul si cumva (cel putin asa sper) s-a facut o analiza temeinica.

Nu stiu bine cine de la cine a preluat niste valori: traditia populara de la biserica sau invers. Pentru ca le intalnesc cam pe la amandoua.

Acele valori la care ma refer sunt: a face copii, fecioria si vad acum de aici ca si vaduvia este o virtute.

Nu citez tot mesajul tau fiind foarte lung.

In primul rand puterea vine de la Dumnezeu. Daca toti ar cere de la Dumnezeu putere, daruind in schimb iubire , ar primi puterea necesara.

Nu discut daca e bine sau nu ca Biserica a dat sau da acceptul pentru aceste motive de divort. Eu insa inteleg ca aceasta arata starea noastra de pacatosenie, la care Biserica cumva vine in ajutor chiar si cu acest compromis. Decat sa se piarda definitiv omul mai bine il ajuta pe aceasta cale. Insa aceasta nu este deloc imbucurator pentru noi ca si crestini. Suntem pacatosi , prea pacatosi si si primim dupa masura.

In legatura cu vaduvia cert este ca dupa 42 ani nu te mai recasatoresti, ci porti cu demnitate vaduvia. Asa spun canoanele bisericesti.

Iar pentru cealalta problema. Da, hormonii pot juca tontoroiul in toti oamenii, (aici dau dreptate lui Zaharia, e multa imaginatie aici) insa toti oamenii sunt datori sa lupte impotriva patimii, sa se impotriveasca si sa staruiasca in calea iubirii si dragostei cu ajutorul lui Dumnezeu. Nimeni nu e fara de pacat , chiar sfinti mari au fost incercati de astfel de ispite zeci de ani chiar, au cazut, s-au ridicat dar au luptat in continuare fara oprire. Nu fuga, lasitatea in credinta este rezolvarea, nici acuzarea celuilalt , impovarandu-l fara vina, ci lupta pana la capat cu propriile noastre pacate.

Ideea ta, cu a gasi pe altul, este tradarea iubirii - lipsa cu desavarsire a ei, si satisfacerea propriei noastre vointe. //Vreau copil si il voi avea cu orice pret, zeul meu micut, dumnezeul meu , copilul meu. Te las pe tine aproapele meu impotent si vinovat (vinovat?) ca nu am micul meu zeu si caut altul care sa imi ofere aceasta.// Da, chiar si copiii pot deveni idoli pentru unii dintre noi.

Ceea ce scriu eu Sophia, nu sunt citate din carti, nici fragmente invatate de mine ca un papagal. Vii uneori cu acuze Sophia, determinand astfel interlocutorul la anumite destainuiri ale vietii personale. Crede-ma, ca eu cel putin, nu vorbesc aiurea niciodata ci doar din ceea ce am trait sau traiesc eu insumi, din experienta mea viata.

[Yasmina]

Statistic vorbind toata lumea are glande hormonale functionale care produc hormoni.
Desigur ca exista si anomalii,boli sau medicamente care afecteaza fluxul hormonal,insa aceasta variatie nu este atat de raspandita incat sa-i indreptatim pe multi care actioneaza urmandu-si instinctele.

Altfel am ajunge sa afirmam ca monahiile si monahii au ales sa-i slujeasca Domnului deoarece cumva,glandele lor hormonale sunt atrofiate iar hormonii sunt absenti.La fel,i-am indreptati si pe cei mai infideli,care nu-si pot tine lenjeria intima pe ei,ca nu-s ei vinovati ci netrebnicii de hormoni care le joaca feste atat de urate.Vai saracutii,ce mai victime...

[sophia]

@Dobrin7m - nu ai raspuns totusi la ultimul mesaj unde puneam niste intrebari
1. Si eu spuneam la fel: biserica a vazut riscul de pacate (mai mari) si a dat aceasta solutie. Este printre foarte putinele solutii practice pe care le da la probleme.

2. Care canoane spun asta cu recasatorirea dupa 42 ani. La vaduvie?
Deci biserica incalca niste canoane? Pentru ca in articolul citat mai sus se vorbeste despre divort pentru cazurile de lipsa a sotului (trupeasca, duhovniceasca si inca una) si la aia trupeasca este si vaduvia. Am sa mai verific o data.

3. Imi pare rau ca tu asa simti/intelegi ca acuz si provoc interlocutorul la destainuiri din viata personala. Nu inteleg exact la ce anume te referi.
Eu spun din experienta mea proprie de cele mai multe ori, si o spun cu durere.
Am mai spus ca as vrea ca altii sa nu treaca prin acestea.
Poate ca gresesc in fata dogmelor ortodoxe, dar sunt om si traiesc intre oameni. Sunt anumite lucruri pe care eu nu le pot intelege si cand si altii scriu probleme asemanatoare ma intreb de ce nu vine nimeni sa ne lamureasca.
Eu nu contest nimanui experienta de viata si suferintele prin care a trecut, dar altii le contesta pe ale mele si mai ales nu le inteleg. Refuza pur si simplu sa le inteleaga. Poate pentru ca nu pot. Nu au trecut ei insisi prin asta.

Iar ce spui tu cu tradarea iubirii nu este corect, sau cel putin eu nu o vad asa, ci dimpotriva. Iubire imensa inseamna si sa stii sa renunti daca este cazul. Iubire inseamna si respect si altruism. Daca vezi ca cel de langa tine nu este fericit si daca il iubesti poti sa si renunti, ca sa-l faci fericit.
Am mai spus, este un egoism sa obligi pe cineva la o nefericire o viata intreaga. Si nefericirea nu este unilaterala. Nefericit este si cel care isi doreste copii si cel care nu doreste, sau nu poate procrea, intr-un cuplu.
Si de comun acord trebuie sa aleaga o cale.
Sunt lucruri foarte delicate. Noi doi am ales sa ramanem impreuna si sa ne respectam. Am discutat multe aspecte si variante. Am ales sa ne ducem crucea impreuna si sa ne respectam. Dar atentie...nu inseamna ca in sufletul nostru suntem mai fericiti. Poate ca alegand alta varianta am fi fost mai fericiti, mai impliniti. Dar amandoi am hotarat, impreuna si in pace. Nu a fost obligat nici unul din noi la ceva ce nu vroia.

Poate ca acum intelegi mai bine anumite lucruri.


4. Ba nu, si asta o spun tuturor, hormonii joaca tontoroiul in unii, lipsesc la altii probabil. Eu nu sunt medic, dar auzind si vazand in jurul meu atatea probleme mai invat.
Poate ca m-am exprimat mai nefericit. Dar realitatea este asta.

Mai intai sa spun de monahi - manastirea o alegi ca drum pentru toata viata si lasi in urma ta lumea. Dar trebuie sa poti asta. Credinta nu este suficienta.
Trebuie sa poti sa renunti si la altele: casnicie, copii, viata de lume, o alta alimentatie, trebuie sa fii sanatos, puternic ca sa faci fata la ascultari. Si or fi si altele.

Eu cred ca sunt multi si ma includ si pe mine aici, care nu pot urma calea calugariei pentru ca isi doresc familie, copii, iubire. O fi rau, dar Dumnezeu a lasat si calea aceasta.
E vorba de votul fecioriei - cine poate bine, cine nu, se casatoreste.

Cand vad insa in jurul meu atata dezmat si atatea probleme pentru ca oamenii sunt de la varste tot mai fragede victima hormonilor si a maturizarii sexuale/hormonale precoce, cum sa spun altceva decat ca hormonii joaca hora.
Cand tinerii de pe la 11-12 ani deja sunt maturi sexual si au astfel de preocupari, cand fetele isi doresc si fac copii la 12-14 ani, ce inseamna asta?
Ca o fi lumea vinovata si pacatoasa si ce mai vreti voi, dar este si organismul uman modificat.
Exista oameni care pot trai linistit in feciorie si altii care dimpotriva nu pot.
Acum care este mai potrivit pentru calugarie?

Nu am spus-o ca sa ofensez vreo monahie, sau vreun calugar, dar asa este. Sunt si acestea niste elemente importante.
Daca o femeie are un instinct matern puternic si isi doreste copil, ea nu se poate duce la manastire.

La barbati sunt probleme si mari, pe care n-am sa le dezvolt aici. Mai cititi si voi si mai vedeti. Noi asa am fost invatati atunci, azi or fi alte explicatii.

Repet sunt oameni si oameni. Unii (mai ales femei) au chiar sila de relatii sexuale, din diverse motive. Altii dimpotriva, nu pot sta fara ele. Nu am o statistica.
Si sunt multi din ambele categorii. Nu-i stim noi, ca nu stau sa scrie in presa toti. Si nu stim noi ce se petrece in sufletul si corpul lor.
Nici la cei din manastiri. Au si ei problemele lor, ca tot oameni sunt pana la urma.
Si la femei - unele nici nu stiu ca au ciclu, altele se chinuie cumplit. Iarasi ne-ar trebui statistica. Si si acolo au hormonii o vina.
Voi pe ce va bazati cand faceti niste afirmatii?

Eu nu vreau sa spun ca oamenii sunt nu sunt vinovati, dand vina numai pe hormoni. Dar incerc sa explic motive pentru aceasta pacatosenie.

Spuneti-mi si voi mie pentru ce se intampla toata nebunia asta sexuala in lume? Pentru ce exista prostitutia? Daca omul nu ar avea nevoie si nu i-ar placea, n-ar face-o. Pentru ce exista atatea violuri si alte hartuiri si anomalii?
Sunt oamenii aceia cumva frigizi?

Am gasit citatul cu Sf. Pavel:

"Bine este pentru om să nu se “atingă” de femeie

(=Bine este pentru om să nu se căsătorească)

dar din cauza imoralităţii, fiecare să-şi aibă propria soţie

v. 2

fiecare femeie să-şi aibă soţul ei

soţul să-i dea soţiei “datoria”

v. 3

la fel şi soţia [să-i dea] soţului
nu vă lipsiţi unul pe altul

v. 5

v. 7

vreau ca toţi oamenii să fie ca mine (=necăsătoriţi)


v. 8

e bine pentru ei [necăsătoriţi şi văduve] dacă vor rămâne ca mine

dar dacă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească

v. 9

mai bine să se căsătorească decât să “ardă”"

aici restul:
http://vaisamar.wordpress.com/2009/0...pre-casatorie/

Si inca ceva:

"[Văduva] este liberă să se mărite cu cine vrea

v. 39

v. 40

mai fericită este [văduva] dacă rămâne astfel"